miercuri, 30 ianuarie 2019

NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU ÎN POEMELE LUI MARIN BEȘCUCĂ DIN VOLUMUL „FLORICEL – BALADĂ PESTE LIVADA DE BIHOR”




        Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro),  poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă" de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.
        Citind și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur, nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare. Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe. Am invocat deci o interogație retorică.
        Am putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană, s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului, într-o  paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe. Iluminiștii renunțaseră să se mai  ocupe de Dumnezeu, considerându-L neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au ignorat complet, invocând inexistența Lui.
        Dar iată că despre postmodernismul literar aflăm că el  nu exclude credința, pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare, caricaturizare a raportării scriitorului la Creator (pr. dr. Daniel Enea).
        Desigur, generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă. E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.
        Intervenția mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată, în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).
        Cartea asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018 la Editura „Aureo” din Oradea.
        Floricel, fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „  mare iubitor de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.
        Poetul crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare  spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună. Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul, Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice, din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului, avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.
        Dar ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).
        În poemele volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă,  în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/ mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!...” Și poetul deapănă ghemul  temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de tezaur,/ eh!... ce vânt de la ruși!”
        Crezul poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/ așa mi-a născocit Mărțișor!.../ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/ bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine, a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/ m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar, biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”  
        Marin Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui, Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./ Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).
        Iată, în mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă, și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul de harpă:  „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/ Doamne,/ dă-mi Lumina!.../ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/ ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!”  ("Sfințenie")
        Așadar, poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”,  „aici și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți. Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”. 

Gheorghe Pârlea

miercuri, 21 noiembrie 2018

Poetul MARIN BEȘCUCĂ, un ostaș al iubirii aflat în front, dar fără uniforma care omogenizează


 


          Pe poetul Marin Beșcucă am început a-l cunoaște, în spirit, ca jurnalist. Căutând pe Internet informații despre omul politic Corneliu Coposu, am găsit o „scurtătură” care m-a dus la un interviu cu Seniorul, consemnat de Marin Beșcucă și publicat într-o ediție din 2016 a publicației „Jurnalul de Olt”. Desigur am citit captivat interviul, fără să dau atenție celui care îl modera (e, invariabil, efectul umbrei pe care intervievatul o lasă asupra celui ce pune întrebările, mai ales când acesta poate fi un nume cu sonoritatea lui Corneliu Coposu). Dar, puțin mai apoi, „întâmplarea” (cine știe ce taină ascunde această vocabulă!) mi-a intermediat un alt fel de reîntâlnire, tot pe calea ciberspațiului, cu Marin Beșcucă, de dată aceasta cu poetul.
          Internetul e, pentru mine, vehiculul prin care eu îmi întrețin bobul de jar ce mocnește în cenușa timpului propriu: chemarea spre cuvânul care clădește edificii pentru suflet – edificiul se numea cândva poezie, acum zicându-i-se frecvent poem/ poemă. Așa l-am descoperit, între poeții care m-au acaparat cu versurile lor, pe originalul poet Marin Beșcucă, un poet aflat în front, dar fără uniforma „cazonă” care anulează distincția.
          Ca cititor (și, în secundar, firav creator) de versuri sunt și eu, ca toți cei ce împărtășim această „zăbavă” (cum îi zicea cronicarul), vulnerabil la impulsul de a-mi exprima starea de emoție asupra ingeniozitățîi creatoare a celor care îmi provoacă conexiunea la starea lor poetică. Și am făcut-o și în cazul poetului Marin Beșcucă, unul dintre cei mai spontani și fluenți creatori, așa cum ni se arată mai ales prin intermediul spațiului virtual.
          În urma semnalului meu de bună receptare a poemelor dumisale, avea să fiu surprins, chiar copleșit, de o surpriză pe care mi-a provocat-o, intermediată fiind de poștaș: mi-a trimis în dar cărțile care-i cuprind ființa, substanța scrisului său. Din cele circa douăzeci de cărți născute din frământul minții și sufletului poetului Marin Beșcucă, zece îmi înnobilează biblioteca personală, toate cu dedicația autorului. Un gest care include o generozitate ce nu va putea primi expresia echivalenței în conexiunea inversă. Dar sunt convins că poetul dăruitor și-a asumat această nedreptate asupra sa, nedreptate consacrată deja în istorie, cu privire la relația scriitor-cititor.
          Iată așadar contextul în care, după o intenție de reacție (mai elaborată) lăsată să mocnească într-o lungă incertitudine, încerc acest palid feedback de mulțumire. O fac, în sfârșit, îngrijorat în sine că modestele mele cuvinte ce vor urma, răspuns asupra mărinimiei autorului față de cititorul său, ar putea fi privite ca împovărate de efectul motivației extrinseci (ca fiind un „preț” asupra cantității) și nu efectul motivației intrinseci, adică rezultatul stării lăuntrice, indus de esența darului, necondiționat de partea materială a acestuia.
          Supralicitându-mi disponibilitățile de cititor, poetul dăruitor își va fi imaginat că receptorul darului său îi va citi versurile în ritmul în care dumnealui le scrie. Din păcate, nu sunt un supermen în materie de lectură. Condiția socio-culturală, starea sănătății (e vorba chiar de organul care vede exteriorul spre a putea fi pătruns apoi, prin alte resorturi, interiorul „lucrurilor”) – ca să numesc doar doi frânari ai curgerii mele în spirit – mă fac să invoc două ziceri memorabile. Pentru timpul prezent îmi vine în minte constatarea unui exeget al lui Sadoveanu, adaptată aici la Marin Beșcucă: poetul acesta „scrie mai mult decât pot eu citi”, iar pentru timpul viitor (un viitor apropiat, căci mă apropii de limita „speranței de viață” în România) să iterez, păstrând proporția, regretul lui Marin Sorescu în pragul trecerii Styxului: „…regret că îmi rămân atâtea cărți necitite.”
          Totuși, cu toți factorii perturbatori tăbărâți asupra mea, am citit câteva zeci de poeme din aceste cărți (poate că am depășit suta) ale dlui Marin Beșcucă (a se înțelege că mai am și alte cărți în exercițiul lecturii). Iar poemele dânsului nu-s doar fulgurații de gând, ci ample demersuri lirice care nu încap câte unul în pagină. Dar cărțile ce mi-au fost dăruite sunt încă sub actul de lectură al beneficiarului, ceea ce duce la ideea că poetul ce vine spre noi „dinspre Dumbrava Roșie nr 188”, spațiul restrâns al zidirii sale actuale în poezie, nu va fi chiar un pierdant desăvârșit în raport cu cititorul căruia i-a exagerat statura culturală.
          Și fiindcă s-ar impune a face dovadă că suta de poeme citite mi-a putut releva cât-de-cât plămada poetică a celui ce m-a acaparat prin tumultul trăirilor sale răzbătut în vers, să purced la îndrăzneala ce va urma.
          Desigur, spre a nu-i crea iluzii domnului Marin Beșcucă, îl previn că mie nicicum nu-mi stă în putere să pătrund „adânc în lumea poeților, respirând odată cu ei, glasuind odată cu ei, risipindu-mi privirile în metafizica privirilor lor”, cum ne spune că a avut puterea să o facă dumnealui, pentru a-l cunoaște pe respectabilul poet orădean Gheorghe Pituț, căruia i-a și dedicat un volum cu o sută de poeme-scrisori („Scrisori către Gheorghe Pituț”, Oradea, 2001),
          Intrarea mea în natura lirică a poetului Marin Beșcucă nu poate fi decât o pășire timidă, ezitantă, un mers „șchiopătat”, ca să… nu-i strivesc „sărutul din călcâi” primit cu atâta generozitate de la domnia sa.
          Cărțile pe care le am la îndemână – umplutura unui braț, echivalentul în volum al unui prunc ținut strâns la piept – nu m-au ajutat prea mult să dau de rosturile biografice ale omului Marin Beșcucă. Dânsul se contopește, în poemele sale, cu eul liric, marginalizându-și eul social, acea parte a identității de sine prin care omul capătă legitimație civilă. Va fi însemnând această discreție, poate, chiar decizia Cerului pentru Marin Beșcucă, dânsul fiind născut, pare-se, mai ales pentru misiunea sa poetică, anume spre a-și trăi „bucuria harului”, stare care „se așează între simțire și transcendent”, intermediată de ursitoare: ”se prea poate,/ în plămadă!/ ursitoarele/ să fi așezat vreun cântec…/ rezonanța în bucuria harului/ nu este un ceva la îndemână,/ este un luat de sus,/ o plutire unde tu nu mai ești tu…” („Bucuria harului” din vol. „Floricel – Baladă pentru Livada de Bihor”, Oradea, 2018). Dar iată, îmi vine în ajutor, parcă anume să-mi confirme supoziția, „Mărțișor”, muza din lumea reală a poetului, cea care îi împărtășește, de la o vreme (îi deduc acest rol din volumele mai recente), sentimentele și trăirea întru poezie: „Tu te-ai născut să poetești iubirea/ Din trupul ei, secunda te-a hărăzit Poem!/ Ți-e sufletul de stea vecin cu nemurirea,/ Când te așterni cuvânt din doruri ce te cern…” (Marta-Polixenia Matei, „Cuvânt înainte” la vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).
          Am putut totuși să aflu, din adiționalele la aceste zece volume, că Marin Beșcucă e omniprezent, geografic, pe vastul întins al țării. Când a obținut interviul lui Corneliu Coposu era gazetar (în presa audiovizuală și scrisă) în județul Olt (din vol. „Ultimul interviu”, publicistică, Slatina, 1997), iar cu zece ani mai târziu îl aflu devenit „Cetățean de Onoare” al comunei Păleu din Bihor (la Oradea editându-și și majoritatea cărților). În poemul „Mă strigă fântâna romană” (din vol. „Cucerirea Iubirii”, Oradea, 2017), dacă poetul se exprimă pe sine, își declină baștina: „…din Sucidava obârșiei mele,/ mă strigă fântâna romană,/ apa ei, gust de sânge/și miros de ursitoare,/ mă tulbură la gândul oprit/ peste geografia neamului meu,”. În prezent poetul Marin Beșcucă își edifică opera, aflăm asta de pe Facebook, la Dorohoi, într-un ambient spiritual atins de aura Botoșaniului, spațiul care ni i-a dăruit pe titanii culturii și artei românești Eminescu, Iorga, Enescu.
          Dar, să respectăm misiunea poetului, aceea de a ni se dezvălui prin poezie și nu prin reperele „civile” ale ființării sale. Prezumptivul cititor al portretului schițat aici va fi fiind interesat să afle mai întâi ce fel de poet e Marin Beșcucă „după vorbă, după port”, după substanță sa poetică, după stilul, matricea constructului care-i absoarbe fluxul liric.
          Receptorii cognitivi (mai degrabă, intuitivi) atașați celui prin care mă identific aici îl asimilează, mai mult sau mai puțin ezitant, pe poetul Marin Beșcucă curentului postmodernist, căci poemele dumisale nu sunt turnate într-un tipar standardizat, cu dimensiuni/ coordonate consacrate de către înaintași, ci țin de un registru poetic flexibil, elastic, care, în mare, poate fi „patentul” poeziei de azi.
          Dar, succint, iată ce se spune că e poezia timpului nostru. Poezia de azi tinde spre o libertate „dezlănțuită”, luând forma prozei lirice. Poezia e acum o fuzionare, în masă sau la margine, a tuturor genurilor literare. Eliberată de prozodie, mintea și inima poetului intră mai ușor în spațiul misterului, zice-se. Canoanele prozodice, care aveau rolul de a „disciplina” ritmul și de a da sonorități de harpă cuvântului, nu mai corespund grabei lumii de azi. Unii observatori se îngrijorează alarmant, prevenindu-ne cu privire la „stingerea literaturii estetice” (Al. Matei). Alții cred însă că „poezia nouă” face bine sufletului atacat de „răul secolului” nostru, tinde spre descântec, vindecând mai bine angoasele umanității (ce bine i se potrivește asta poetului Marin Beșcucă!). Că, de fapt, poezia de azi și de mâine urmează drumul prefigurat de Budelaire (Ion Ionescu). Alții sunt convinși că nimic nu e diferit față de trecut în poezia de azi, că poezia e mereu aceeași, anume ”trăitul în forma lui cea mai sensibilă, cea mai firească, onestă” (Daniela Rațiu).
          O fi așa sau nu, e greu să se edifice asupra acestei stări a poeziei de azi cititorul comun, cel care mi-i frate geamăn. Oricum, literatura nu poate muri, ne garantează optimiștii. Formele de expresie prin care poetul prezentului va încerca să „decripteze omenescul” prin viziuni de viață pline de semnificații, nu prin fotografierea fidelă a realității – căci tocmai asta e literatura (Traian Herseni) – vor fi, predominant, cele adaptate la dinamica fără precedent a societății de azi. Dincolo de forme, literatura rămâne însă „o activitate semnificantă; ea dezvăluie, dezvoltă sau crează semnificaţii umane şi ajută astfel ca oamenii să ducă o viaţă semnificativă” (același de mai sus Traian Herseni).
          Deci iată unde s-ar încadra, în mare, poezia poetului Marin Beșcucă. Asta, dacă nu cumva intuiția mea asupra caracteristicilor poemelor sale e în gravă opoziție cu adevărul poetului, pe de-o parte, și/ sau cu legile puțin cunoscute mie ale exegezei literare, pe de altă parte.
          În fibra sa poetică, poetul Marin Beșcucă este un romantic al timpului nostru, dar care conviețuiește cu existențialistul. Ca romantic, poetul ni se dezvăluie exprimându-și sentimentele, sensibilitățile, aspiră la iubirea absolută, își asumă libertatea în raport cu regulile/ constrângerile estetice prezente la clasici. Iubirea aproapelui e o temă expresă sau indirectă a versurilor sale, aceasta căpătând relevanță în volumele „Scrisori către Gheorghe Pituț” (Oradea, 2001), „Haistru – Scrisori către fratele meu” (Oradea, 2015), „Scrisori către părintele Dan” (Oradea, 2014). În poemele acestor volume, aproapele – ales pe criteriul cunoașterii directe, al prețuirii – e confidentul sentimentelor, frământărilor, gândurilor, adesea dedicate acestuia în mod direct, prin persoana a doua: „tu, fratele meu,/ mi te-ai cioplit cumpănă,/ sângele tău mi se ascunde în venă/ și picură sonata durerii,/ auzi pic-pic-ul în minele/ fântână?…” („Sufletul, fântână de dureri”, din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”).
          Erosul care consacră cuplul bărbat-femeie se constituie, la Marin Beșcucă, în roada tomnatică – prin bogăția și pârga fructului ei – depozitată în volumele „Cucerirea iubirii” (Oradea, 2017) și „Medica, geneza suspinului ireversibil” (Oradea, 2018), ca să mă refer doar la volumele care fac trimitere expresă la temă (și) prin titlu. Iată cum rememorează Marin Beșcucă, osârditorul poet de azi al iubirii, în cheia metaforei, „drumul” spre o Ea cu identitatea dezvăluită în titlul volumului din care prelevez „proba”: „…drumul spre tine,/ uff!/ drumul spre tine/ mă clocote și-acum,/ ocoleam clipele de îndoială/ cu stoicism în tocmeală,/ străjeri din preistorii/ mi-amenințau intrarea cetății,/ căutam măști de fum/ împletite cu tandru suspin,/ pasul tremura/ la atingerea clipei/ întâlnirii de-ntâi…” („Drum”, din vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”).
          În poemele sale, romanticul Marin Beșcucă nu face abstracție de contextul existențial în care ființează, nu e pasiv la condiția sa umană, pe care o înfruntă cu toată ființa poetică. Asta însemnând că romanticul se interferează cu existențialistul. De altfel tema iubirii, care îl definește ca romantic, în înțelesul meu, pe poetul în cauză, e conținută (nuanțat) și de existențialism, fiindcă filozofia legată de acest concept îl include invariabil pe „celălalt”, asta vrând să însemne că „ființa umană este ființa-împreună” (cf. Heidegger). Iar lirismul poetului Marin Beșcucă conține ideea de „împreună” la modul absolut (vezi titlurile de volume deja inserate).
          Pe de altă parte, știm că existențialiștii au știrbit grav raportul ancestral al omului cu Dumnezeu. Deși nu-l neagă pe Dumnezeu, ei îl reduc doar la obiectul ironiei lor. În existențialismul său poetic, pe Marin Beșcucă însă trebuie numaidecât să-l separăm de aceștia. El e excepția care confirmă regulă. Dialogul său liric cu Dumnezeu este expresia cea mai înaltă a smereniei. Poemele sale sunt condiționate de celebrul dicton latin „Nihil sine Deo”. Iată și dovada, dintr-o rugăciune psalmică a sa: „…Doamne!/ stau în miez de noapte/ și plâng…/ aș vrea să dau mai mult,/ dar…/ Doamne, / mă știi!/ singur mi-ai vrut să duc/ mai departe împrumutul primit,/ și-l duc!/ ascult în mine fiece zbatere,/ mă strădui,/ în smirnă!/ să știu ce mă-ndrumi,/ aș vrea să te-aud,/ din șoapta ta să duc/ în prietenie!/ stropul de apă vie…/ nu șarpele,/ nu pasărea,/ omul din mine te strigă,/ și-n strigătul meu/ vreau putere să-mpart/ acelora ce nu pot cere,/ Doamne!” („Rugăciune”, din vol. „Haistru – Scrisoare către fratele meu”)
          Dar prin ce se deosebește totuși Marin Beșcucă de ceilalți componenți ai frontului poetic, de vreme ce am afirmat că îl „văd” în front fără uniformă, veșmântul care omogenizează?
          Mai întâi, forța, verva sa creatoare. Poetul care își dezvăluie și unele filiații dunărene (deduc asta vag din picurile de geografic scăpate în poemele sale), poartă caracteristicile majore ale fluviului care binecuvintează glia românului. E tumultuos în curgerea poetică precum Dunărea la Cazane, e vast în construct precum dimensiunile românești ale bătrânului Danubiu, e sondabil – în vibrațiile sale (lirice) de mare adâncime – doar cu „sonare” de anvergura celor care vor fi detectat vestigiile subacvatice ale podului lui Apolodor din Damasc de la Drobeta. Adesea, poetului acesta care scrie în ritmul în care respiră (a se vedea asta și pe Facebook) nu-i ajung cuvintele. O spune el însuși: „…cuvinte!/ mai multe cuvinte…/ cât mai multe cuvinte…/ strigam de sub povara unui vis” („Și curgerea s-a pornit” din vol. „Haistru – Scrisori către fratele meu”)
           Pentru eul poetic al lui Marin Beșcucă verbele la diateză reflexivă din limba română nu ajung, sunt (și ele) prea puține. De aceea poetul le convertește la funcția reflexivă, cu de la sine putere, pe cele consacrate la diateza activă sau pasivă, fără a aduce însă vreun prejudiciu înțelesului și sonorității lingvistice. E licența gramaticală pentru care a trebuit/ va trebui să-i înfrunte pe străjerii normelor morfologice consacrate. Iată câteva exemple: „dar nebunia cea mai frumoasă/ tot cuvântul se rămâne,/ poezia dă atâta bucurie…” („Aici e extazul”, din „Haistru – Scrisori către fratele meu”), sau: „te ieși din lumea mică/ iubirea mea ascunsă” („Dintre umbre se scot povești”, vol. „Scrisori către părintele Dan”), ori: „ mi-am făcut niște calcule/ pornind de la subparticula timpului,/ totul se este extrem de precis…” („Am să mor la minus infinit”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).
          Apoi, poetul Marin Beșcucă e diferit de alți poeți din „frontul” acela cunoscut mie, prin ludicul său… „serios”, impregnat cu umor, cu satiric subtil: „uite brațul meu,/ ia-l de vâslă!/ piciorul, canoe!/ pârâul deceniului șase/ se-nfoaie…/ decibeli agasanți/ la concertul vulgarului/ din piața publică/ nu pot fi arestați,/ polițiștii s-au ascuns/ după pod!/ beți…/ avocatul poporului/ a pierdut acceleratul/ de șapte…/ mandate!” („Veranda”, vol. „Medica, geneza suspinului ireversibil”). Sau, a se observa asta, legat de profunzimile insondabile încă ale iubirii: „orice s-ar spune,/ știu prea bine teorema posteuclidiană/ a dimensiunii ascunsului,/ știu de ce s-a cerut un punct fix/ pentru a se demonstra răsturnarea pământului,/ știu mai toate demersurile freudiene,/ știu din Piaget, știu din Durkeime,/ știu din Tolstoi,/ ooo, Fiodor!/ măsor prin cuanta lui Coandă,/ știu din Herodot, mai cu seama Cantemir, dar cu iubirea,/ eheee…/ iubirea… aici s-ar trebui plecat/ de la întâi a fost cuvântul…/ apoi să storci sub călcâi păcatul originar/ și nimeni să nu arunce cu pietre…/ asta e clar,” („Să storci sub călcâi păcatul originar”, vol. „Scrisori către părintele Dan”).
          Dar… Dar ce lungesc eu vorba, când știu sigur că lungul vorbei mele e de întindere milimetrică, comparativ cu incomensurabilul univers poetic al poetului Marin Beșcucă! Hazardarea mea, aici, n-are nicio sămânță de orgoliu, ea nici nu trebuia să se întâmple. Dar câte lucruri de pe lumea aceasta… nu trebuiau să existe! Și fiindcă printre acestea s-a întâmplat, și din cauza mea, să fie ceva ce nu trebuia, poate că altcineva, cineva cu proprietatea cunoașterii asupra lucrurilor ce trebuie musai să se întâmple, se va întreba: „Chiar, ce-o fi oare cu poetul acesta, Marin Beșcucă? Nu cumva, unde-i fum e și… foc? (Dacă n-am fost explicit, „fumul” e, aici, umila mea întreprindere, iar „focul” e elementul prometeic care modelează cuvântul în inima-cuptor a poetului Marin Beșcucă.)
———————————
Gheorghe PÂRLEA
20 noiembrie, 2018

sâmbătă, 25 august 2018

Apel către mirosloveştenii mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti (II)






















Dragi mirosloveşteni  mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti,

         Ştiu sigur că sentimentul pe care îl nutriţi faţă de baştină – în cazul nepoţilor, faţă de satul cu ograda bunicilor, în care v-aţi petrecut vacanţele – e starea de suflet cea mai vibrantă şi mai durabilă. Măcar din constatările mele de internaut pot afirma asta, căci vă simt fiorul de emoţie atunci când comentaţi postările care au ca obiect o imagine sau o informaţie ce atinge locul primelor experienţe de viaţă ale dumneavoastră, cele legate de familie, şcoală, Biserica încreştinării…
          De circa un an, mirosloveştenii rămaşi la baştină împlinesc  singuri o misiune lăsată de bunicii şi străbunicii noştri, anume o restaurare complexă a Bisericii „Sf. Treime”, lăcaş de închinare devenit secular, căci perioada construcţiei cuprinde aproape în întregime cel de-al doilea deceniu al secolului trecut.
          Restaurarea Bisericii implică lucrări de consolidare la fundaţie şi ziduri şi înlocuirea acoperişului în toată alcătuirea lui, ceea ce determină un efort financiar peste puterea localnicilor de a-i face faţă. Am reuşit până acum să achităm în mare parte costul materialelor și integral costul manoperei pentru prima etapă a lucrării, cea legată de consolidarea fundaţiei. Iar asta s-a împlinit si cu ajutorul câtorva dintre dumneavoastă, receptori generoși ai apelului nostru. Cei de la vatră vă mulțumim din toată inima că ne-ați auzit – și ați și răspuns chemării noastre –, dar calea de străbătut e lungă, „înainte mult mai este”, precum spusa din poveste.
          Acum se efectuează lucrări planificate pentru o a doua etapă: se ridică "stâlpii" care fac legătura între centura de întărire a temeliei și cornișa care va susține noul acoperiș. Simultan cu stâlpii se decopertează tencuiala veche și se montează armătura („plasă de Buzău”) pentru noua tencuială.          
          Aşadar, dragii noştri mirosoveşteni – cei nedezlegaţi cu totul de locul originii dumneavoastră –, în măsura în care simţiţi acest efect misterios al apartenenţei la un anume spaţiu restrâns, unde vă ştiţi mormintele celor pe care îi moşteniţi, şi dacă starea materială vă permite, vă rugăm să rezonaţi la apelul nostru frăţesc întru Domnul, anume de a contribui cu obolul dumneavoastră, după posibilităţile proprii, la uşurarea poverii noastre. O puteţi face prin donații intermediate de consilierii parohiali (veți primi chitanțe) sau prin donaţii la Bancpost, în contul Parohiei "Sf. Treime" Mirosloveşti, jud. Iaşi (cont înfiinţat la Agenţia Bancpost Paşcani), IBAN:  RO57BPOS24306107136RON01

Mulţumiri adânci!
Gheorghe Pârlea, Ioan Gospodaru, epitropi parohiali,
în numele Consiliului parohial al Parohiei „Sf. Treime” Mirosloveşti, judeţul Iaşi şi cu acordul părintelui-paroh Liviu Siminciuc





sâmbătă, 18 august 2018

Meandrele înfăptuirii celei de-a doua expoziții de artă plastică, marca Tamara Antal, în satul natal al pictoriței.


          Cu trei ani în urmă, pictorița băcăuană Tamara Antal hotărî să se întoarcă, într-un fel, la rădăcini. Mai precis, la baștină, acolo unde a văzut întâia dată lumina zilei, acolo unde a rostit pentru prima oară cele mai vechi și mai pline cuvinte în limba neamului său: mama, tata, acasă. Donase atunci comunității satului Miroslovești din județul Iași câteva zeci de lucrări, dintre acele care, prin simbolurile încorporate, îi sugerau privitorului obârșia creatoarei. În acele lucrări oferite atunci și expuse, prin implicarea directă a artistei, în holul încăpător al unei abia recepționate clădiri edilitare din sat, metaforele picturale care o particularizează pe artistă în cinul cobreslașilor săi ne sunt relevate prin intermediul tehnicii colajului,  decolajului și așa-zisei împâsliri din care rezultă originalele sale tapiserii.
          De data aceasta ne referim la o altă ofertă, respectiv 27 de lucrări ale aceleeași pictorițe, donate comunității satului natal, lucrări realizate în acrilice sau prin intermediul artei digitale. O singură temă însumează toate demersurile artistice conținute de aceste tablouri, anume „Transfigurări vegetale”, cu o subtemă intitulată „Studiu asupra măslinilor seculari”. Termenul „transfigurări” trimite la faptul că lucrările nu sunt reproduceri fidele, ci idei rezultate din viziunea artistei asupra universului vegetal, ambientul edenic care ne facilitează, pe lângă viețuirea biologică, perceperea, asimilarea și re-crearea frumosului.
          Legat de subtema dedicată măslinilor, e de precizat că o conjunctură familială îi oferă anual artistei contactul cu universul exotic al Tunisiei, țară nord-africană din spațiul ecosistemic considerat a fi originea măslinului, pomul încărcat de o simbolistică eminamente pozitivă, „pomul biblic” care anunță supraviețuitorilor Potopului (prin creanga de măslin adus de porumbel pe arca lui Noe) recăpătarea pământului/ uscatului, „pomul păcii” la grecii antici, pomul care oferea lumii începutului cea de-a treia sursă importantă de viață după pâine și vin: uleiul. 
          Trunchiurile de măslini seculari, plăsmuite prin tehnica „digi-art”, conțin metafora relației privilegiate a acestui arbore matusalemic cu temutul Cronos, în antiteză cu starea omului aflat perpetuu sub obida timpului.
          Dar ceea ce e de "povestit" în legătură cu această a două donație a pictoriței de la Bacău, devenită colecție expusă pentru „permanență” (termen, din păcate, supus și el efemerului) în incinta proaspăt renovatei Școli Gimnaziale din Miroslovești, e „odiseea” acestei realizări mult întârziate, căci lucrările au fost  livrate de pictoriță cu doi ani în urmă, localnicilor revenindu-ne atunci, sub egida autorităților, datoria de a le înrăma, după modelul și cutuma de lucru recomandate de donatoare.
          În ce mă privește, fiind intermediarul ambelor donații, prin urmare martor și sursă credibilă pentru rememorarea de aici, am să redau pe scurt povestea  „cu meandre” a acestei de-a doua expoziții. Prima punere în fapt a generosului gest al pictoriței descinse din spațiul  mirosloveștean a decurs fără vreo stavilă reală sau plăsmuită de vreun potrivnic. Îndeplineam atunci o „misie” culturală în cadrul Primăriei, iar primarul își autoasumase implicarea directă în realizarea expoziției, dânsul fiind – ce-i drept –   promotorul unei bogate palete de acțiuni cultural-spirituale în cele două mandate ale sale.
          La puțin timp după prima împlinire, pictorița ne-a propus o nouă donație, evident, acceptată cu satisfacția pe care darul o subînsuma. S-a întâmplat asta însă tocmai când, în urma alegerilor locale, s-au „schimbat stăpânii” la Primărie. Desigur, în situații de normalitate actele culturale ar trebui să aibă cursivitate, împotriva ecoului adversității partinice din timpul înfruntării electorale și a inerției postelectorale. Și cu atât mai cursiv putea fi parcursul, cu cât cel ce-și asuma continuitatea unui fapt aflat în desfășurare nu avea apartenență politică.
          Disputele politice pre și post electorale, ca în orice tip de beligeranță, își au însă victimele lor colaterale. Deși „fără de partid”, am dedus că eram privit ca un aparținător al „taberei adverse”, deci indexat cu eticheta „unul de-al lor”. Primisem deja semnalul eliminării mele din jocul inocent de „animator” cultural de la susținătorii noii garnituri administrative, dar asta vizând mai ales implicarea mea într-o veche relație frățească (în numele comunității) cu basarabenii, colaborare din care au rezultat, pe lângă altele, o secțiune de carte basarabeană în cadrul Bibliotecii Comunale și trei cărți monografice dedicate spațiului cultural local, tipărite cu sprijin frățesc la Chișinău.
          Așa stând lucrurile, nu-mi rămânea altceva de făcut decât să rezolv problema celei de-a  două expoziții a doamnei Tamara Antal fără sprijinul autorității, pe cont propriu, în ideea că o voi scoate eu cumva la capăt. Trebuiau lucrate ramele, procurată sticla, tăiată pe măsură etc. Dar vorba ceea (intrată în folclor, tot din politică): „ghinion!”. Singurul meșter local care putea lucra ramele, cu renume însă și de meșter în a „duce cu vorba”, mi-a prelungit iluzia că orice om păcătos are șansa pocăinței până ce SRL-ul său a dat faliment. Mesajele mele privind „pasul pi loc” către generoasa noastră donatoare erau profund încărcate de disconfortul neputiciosului și de temerea că ele vor fi percepute de răbdătoarea interlocutoare drept mostre de ipocrizie întru susținerea unei mascate neimplicări.
          Și fiindcă îmi era greu să suport eventualitatea unor etichete care nu mi se potrivesc, mi-am luat într-un sfârșit inima în dinți și, în formă subliminală, am cerut… „armistițiu” noii conduceri a Primăriei, căci ecoul de pe frontul electoral încă reverbera sub forma „războiului rece”.
          Deși nu am fluturat la propriu „steagul alb”,  mi s-a înțeles cu toleranță intenția, chiar cu generozitate, aș zice. Era și cazul, căci trecuseră deja doi ani de la… „ruperea frontului”. Primarul, relativ operativ, ne-a tocmit meșter tâmplar tocmai la Botoșani, la un prieten de-al său („c-așa-i în tenis”, ar zice regretatul Toma Caragiu) și ne-a oferit niște sticlă de geam depozitată prin cotloanele instituție administrative, parcă anume păstrată spre a fi reabilitată în folosul artei. Viceprimarul, mai tânărul meu coleg de branșă didactică (dânsul fusese și cel care „pregătise terenul” pentru admiterea mea la „conferința de pace”), a fost cel care, la timpul oportun, s-a deplasat la Botoșani spre a ne aduce mult râvnitele rame, etapa cea mai dificilă a intreprinderii care ne angaja.
          Mai aveam însă o problemă: nu găseam geamgiu. Cel pe care îl știam de meserie ne-a transmis că nu se prinde fiindcă n-ar fi nicio șansă de reușită cu sticla aflată jumatate de secol sub agresiunea factorilor erodanți. Ne-a venit în ajutor preotul paroh al satului, care, cu influența preacucerniciei sale asupra enoriașilor, l-a reactivat în mai vechea sa meserie pe unul dintre cei mai respectabili „politehniștii” ai satului, părintele asistând personal și la derularea operațiunii, spre a verifica cât har prezicător au Casandrele locale. Și ne-am convins: „bisturiul” lui nea Cozma „a mers brici”, adică fără rebutul preconizat.
          Semnalul victoriei a ajuns și la Bacău, motiv pentru care pictorița cu origini mirosloveștene a făcut două drumuri la Miroslovești (primul, cu scopul vopsirii ramelor), angajându-și în această "odisee" și familia (soțul și fiul) spre a pune în practică ceea ce devenise și pentru dânsa o iluzie. La al doilea drum, rămasă fără ajutorul auto din partea familiei, distina doamna s-a îmbarcat într-o cursă regulată a unei societăți de transportat persoane, purtând după dânsa un rucsac și un geamantan cu rotile, ambele ticsite cu materiale aferente expoziției. Eșecul demersului meu către câțiva posesori de autoturisme (eu nu m-am învrednicit cu o asemenea veleitate) de a o întâmpina în stație pe pictoriță și a-i ușura parcurgerea kilometrului care desparte stația de microbuz de locul unde urma amenajată expoziția, a făcut să-mi crape obrazul de rușine când, ieșit (per pedés) în întâmpinare, am întâlnit-o mărșăluind prin sat, împovărată de materialele complementare unei expoziții respectabile.
          Și cum poporul ne-a garantat temeinicia zicerii că „tot răul e spre bine”, să vezi ce face la o adică (spre a întări zicerea)… Facebook-ul: transcende virtualul în real. Așa se explică minunea că două prietene ale pictoriței de pe Facebook (loialele doamne Constantina și Dorina) au devenit tam-nisam trup, adăugat spiritului cel destrupat din spațiul cibernetic. A durat pregătirea expoziției, în această a doua fază, la care am fost martor activ, preț de peste zece ore din parcursul a două zile. Și nu e ușor deloc de făcut față exigenței pictorilor. Asta, dacă luăm în calcul doar câtă muncă am depus numai pentru… dosurile tablourilor.
          Acum, după toată povestea asta care ne-a relevat, în sfărșit, că arta, politicul și… facebook-ul își pot da mâna, un sat atins de condeiul lui Sadoveanu are două expozițîi de artă rezultate din penelul artistei Tamara Antal.
*
Post-scriptum: Paralela Sadoveanu-Antal, invocată în final, mai are o susținere: meșterul care ne-a implantat  în pereți bolțurile pentru atârnarea tablourilor e un strănepot de-al lui Sadoveanu. O coincidență care confirmă zicerea plăsmuită de însuși marele prozator din neamul Ursăcheștilor: „Întâmplarea e cel mai tainic și mai iscusit meșter al lui Dumnezeu.”  

Gheorghe Pârlea

duminică, 15 iulie 2018

Concentrarea mișcării unioniste din Basarabia în jurul Sfatului Tarii 2, condus de scriitorul-academician Nicolae Dabija, e garanția mult râvnitei împliniri



          Se știe, fără a fi necesară teoretizarea certitudinii pe care o invoc, că în istoria popoarelor personalitățile au reprezentat forța motrice a proceselor istorice, a evenimentelor care au dus la rezolvarea contradicțiilor acumulate în diferite etape ale istoriei. Ele, personalitățile marcante - „eroii cei mari”, cum îi numește Hegel – apar atunci când se cristalizează condițiile necesare luării unor decizii istorice. Personalitățile nu răsar din neant, ci cresc și se evidențiază în contextul acumulărilor premergătoare evenimentelor așteptate. „Marele om (îmi notasem nu de mult citatul lui G.V. Plekhanov) vede dincolo de ceilalți și dorește mai mult decât alții.” Ce dorește? Desigur, „împlinirea vremii”, „saltul istoric”.
          Această minimă introducere o leg de contemplarea mea asupra „mișcării unioniste” din R. Moldova, Basarabia cea ruptă de glia neamului și supusă unui lung calvar de înstrăinare. O conjunctură favorabilă m-a angrenat în observarea fenomenului, nu doar de pe malul drept al Prutului, unde mi-i traiul, ci și aflându-mă din când în când în stânga Prutului. Timp de circa cincisprezece ani am avut privilegiul (și încă îl păstrez) să mă fi întâlnit cu români basararabeni de o deosebită calitate intelectuală și morală, cărturari și artiști, să mă fi aflat în compania dumnealor în Basarabia și în Țară, cu prilejul unor evenimente cultural-spirituale incluse dezideratului apropierii celor două maluri de Prut. Și trebuie numaidecât să adaug că pentru asta am beneficiat de un credit de aceeași natură, anume pentru atenuarea (cât de cât) a insolvabilității mele în raport cu alura cultural-spirituală a companionilor basarabeni. 
          Între oamenii aceștia distinși și dedicați cetății, în preajma cărora m-am aflat – desigur, eu într-un firesc plan secundar – s-a aflat și domnul academician Nicolae Dabija. Pe scriitorul și publicistul de la Chișinău l-am receptat întâi ca pe un ilustru cărturar, poet de anvergură internațională. După premiile pentru poezie primite în sânul altor națiuni (în Italia, Serbia, Cuba, cele de care am eu știință) numele domnului Nicolae Dabija, presupun, e cel mai rostit nume de poet român aflat în viață, în societatea literară internațională. Iar în ultimii ani poetul trece apoteotic granița dintre poezie și roman. Mă refer la hotarul despre care știm noi că desparte genurile literare, căci în înțelesul poetului Nicolae Dabija, nu există nici un alt gen literar în afara poeziei, proza existând în măsura în care include poezia. Poate datorită acestui concept despre proză, romancierul Nicolae Dabija, prin romanul „Tema pentru acasă”, a produs un răsunător record literar: cel mai citit roman în rândul cititorilor de limbă română (am fost printre cititorii ediției a doua, primită chiar din mâna autorului), tipărit în opt ediții și tradus în Franța și SUA în tiraje de câte o sută de mii de exemplare. În Franța există deja un sondaj specializat asupra celor mai citite cărți de către francezi, sondaj în care „Tema pentru acasă” ocupă locul cinci. În America romanul apare cu titlul „Învierea din Infern” și costă 30 de dolari exemplarul. 
          Cărțile domnului Nicolae Dabija (parte însemnată din ele) se află, donate cu dedicații și autograf, în biblioteca mea și în cea a localității mele. De asemenea, posed/ posedăm o colecție a publicației „Literatura și Arta”, al cărei redactor-șef îi este. De ani de zile citesc săptămânalul scriitorilor din R. Moldova, uneori în format tipărit (atunci când ne vizitează domnul dr. Vasile Șoimaru, cu „biblioteca” sa ambulantă), iar frecvent, în format electronic (cu o sincopă în prezent, când site-ul publicației este – temporar, sper – indisponibil). 
          Dar receptarea mea asupra personalității domnului academician Nicolae Dabija e dominată de remarcabilul activism al scriitorului și publicistului basarabean în cadrul mișcării de renaștere națională în Republica Moldova, proces premergător readucerii Basarabiei în trupul Țării din care a fost smulsă prin așa-zisul Pact Ribbentrop-Molotov. Și, în context, e de remarcat capacitatea domniei sale în a organiza și conduce foruri civice de mare anvergură. Domnul Nicolae Dabija este un autentic lider de conștiință românească, de natura celor pe care îi știm din cărțile de Istorie. Este fondatorul și conducătorul Formului Democrat al Românilor din R. Moldova, care concentrează, în spiritul aceleeași cauze românești, circa o sută de organizații și asociații, însumând peste o sută de mii de membri. În Consiliul de conducere al Forumului al cărui președinte este se află cei mai reprezentativi intelectuali români din R Moldova, ceea ce accentueaza reprezentativitatea domnului Nicolae Dabija ca lider de opinie și acțiune. La 98 de ani de la Marea Unire de la 1918, FDRM și alte câteva organizații au înființat, tot sub auspiciile domnului Nicolae Dabija, Sfatul Țării - 2, organism unionist cu o structură nonguvernamentală constituită din 138 de membri, aleși de 1700 de delegați. În alcătuirea forului unionist cu numele celui de la 1918 se află departamente specializate, conduse de profesioniști cu notorietate. Sfatul Țării 2 este reprezentat de toate categoriile sociale și are o viziune clară asupra Unirii R. Moldova cu România, urmând o fază intermediară cu o entitate prestatală acceptată de dreptul internațional. 
          Chiar dacă 2018, pragul calendaristic prestabilit pentru marele eveniment, nu va putea fi pășit victorios, speranțele induse de argumentele care orientează cauza mișcării unioniste reprezentate de Sfatul Țării 2 rămân la cote înalte. Iar această stare de spirit optimistă nu poate fi desprinsă de numele scriitorului-academician Nicolae Dabija, tribun al cauzei de anvergura istorică a făuritorilor de țară cărora le moștenește clarviziunea și râvna. 
* 
          Domnul academician Nicolae Dabija împlinește azi, 15 iulie, cel de-al 70-lea an de viață, marcând o vârstă la care omul e ceea ce înseamnă pomul în toamnele lui: expresia absolută a generozității, prin bogăția roadelor sale. Eu, unul dintre cei mulți care cunosc (atât cât îmi permit receptorii mei "senzoriali") și gustul, și aroma fructului cules din Pomul pe care îl întruchipează scriitorul-academician, mentorul național Nicolae Dabija, fac aici dovada prezenței mele de conștiință și de suflet la Sărbătoarea domniei sale și îi adresez, reverențios, sincere urări, nu doar în nume personal, ci și cu o „delegare” a obștii din care fac parte (delegare neoficială, dar garantat consensuală): 
          Ziua Dumneavoastră de naştere, Domnule Academician Nicolae Dabija, e un motiv, cu emoție aşteptat, ca să vă reiterăm privilegiul nostru de a vă avea onorant Consătean de Onoare al comunei noastre. Nu pierdem prilejul de a vă transmite din nou cele mai alese gânduri ale noastre, cu referire la sănătatea Dumneavoastră fizică, la puterea de a pune în valoare comoara cea "în adâncuri înfundată" a fiinţei Neamului nostru, sondabilă doar de către iniţiaţii care-i deţin codul, respectiv Poeţii, între care sunteţi cel dintâi! Vă dorim putere nezdruncinată braţului în care ţineţi sus Condeiul, stindard în lupta pentru regăsirea cultural-spirituală şi politic-statală a Neamului nostru cel răstignit între Răsărit şi Apus! Cu Dumneavoastră, avem credinţa nestrămutată, se va reînfăptui dreapta rânduială a Istoriei pe malurile Prutului: un Neam Românesc, o Ţară Românească! Dezlegaţi Prutul, Cinstite Tribun Nicolae Dabija, de blestemul de a ne fi hotar înlăuntrul Vetrei Strămoşeşti! Așa să vă ajute Dumnezeu! 

Gheorghe Pârlea, Miroslovești, judetul Iași 

luni, 7 mai 2018

TATIANA UNGURENAȘU, O POETĂ PE CARE O ȘTIU (DIN POEMELE SALE) ȘI… DESPRE CARE AR TREBUI SĂ AFLE ȘI ALȚII



          Recent am făcut un inventar selectiv al cărților din modesta-mi bibliotecă – așa, ca și cum ai răsfoi un album cu fotografii de familie. Asta, ca să văd ce am "trecut cu vederea” de la lectura așezată, integrală. Și, firește, să-mi amintesc de cărțile citite cu pasiunea actului intelectual calificat a fi „cea mai plăcută și de folos zăbavă”, proces atât de supus factorilor perturbatori, cei veniți dinspre cotidianul dependent de nevoile ființei trupești.
           Am destule cărți rămase necitite, am constatat – deh, parcă cine n-are?! Dar și citite (păstrez pentru mine raportul dintre cele „consumate” și cele doar… „conservate”). Între cărțile citite, am dat de o plachetă cu versuri (apărută în… ) care mi-a produs o tresărire, ca și cum aș fi avut o anume filiație cu această cărticică. Nu sunt autorul ei, dar am simțit ceva ce mă îndeamnă imperios s-o deschid. Si mi-am dat repede seama ce-i cu… fiorul misterios. E în ea, în amintita plachetă, și receptarea mea (scrisă) asupra substanței poetice impregnate în hârtie, anume „prefața”, consecința unei întâmplări care m-a găsit în cercul ei de influență. 
          Și fiindcă între exercițiile mele de comunicare virtuală împărtășite nu se află încă și această experiență personală, o fac – târziu, ce-i drept – acum. Ce „uneltire” a întâmplării face să iau decizia cu o așa întârziere? Din păcate, un eveniment trist, legat de plecarea la Cer a primei persoane care a simțit existența poetei în alcătuirea ființială a Tatianei Ungurenașu, autoarea plachetei amintite. E vorba de învățătoarea de demult a poetei, respectabila doamnă Agripima (Coca) Preutu, una dintre cele mai îndrăgite dăscălițe ale satului nemțean Șoimărești, comuna Drăgănești. Gestul meu de aici e și ceva din ceea ce ar însemna, în parte, un in memoriam dedicat dăscăliței pe care am cunoscut-o și care ne-a semnalat, cu sensibilitatea-i specifică, existența unui nume, între poeții cei mulți – și adesea neștiuți – care confirmă zicerea lui Alecsandri: „Românul s-a născut poet” 
 * 
          Întâmplarea, pe care noi o detaşăm complet de orice agent, s-ar putea totuşi să fie o întreprindere precisă, ocultată doar de capacităţile noastre senzoriale limitate, de acel procent de accesibilitate, în cuantum de maximum zece la sută (zice-se) din întregul sistem intelectual pe care îl putem accesa ca indivizi umani. 
          Spre exemplu, iată cum s-a manifestat, prin intermediari “la vedere”, întâmplarea legată de postura pe care o exercit aici, dincolo de misteriosul aşa-zis agent iniţial. Până acum doisprezece ani, când ne-a vizitat prima dată, la Mirosloveşti, profesorul universitar Vasile Şoimaru de la Chişinău, ştiam vag doar că la vreo douazeci de kilometri de habitatul traiului meu există un sat cu numele Şoimăreşti. Dar reprezentarea aceasta era distorsionată de o imagine literară, anume de existenţa locului de baştină in Basarabia al Neamului Şoimăreştilor, cel făcut celebru, prin Tudor şi Mihu Şoimaru, de către inegalabilul prozator Mihail Sadoveanu. 
          Şi de atunci, deşi am fost doar de două ori la Şoimăreştiul de pe malul drept al Moldovei şi de alte două ori m-am întâlnit la baştina mea cu două persoane din acest sat moldav, devenite absolut speciale pentru mine, numele de Şoimăreşti a căpătat semnificaţii noi şi profunde în conştiinţa mea. Dar iată că legătura mea spirituală, care o excede pe cea fizică, cu satul Şoimăreşti din judetul Neamţ capătă noi valenţe. 
          Desigur, accentele acestea noi, legate de locul ignorat de mine până nu de mult, îl au ca intermediar pe acelaşi intelectual basarabean menţionat mai sus, cunoscut de multă lume pentru ataşamentul său faţă de neamul românesc din interiorul şi exteriorul vetrei strămoşeşti, pentru sutele de mii de kilometri parcurse spre a-şi cunoaste conaţionalii şi pentru a-i îndemna “să ne ţinem de neamuri”, cum, mai mult politicianist, ne îndemna cu mai bine de un deceniu în urmă un om politic de la Chişinău. 
          Şi iată ce rol are universitarul Vasile Şoimaru în faptul de a ajunge să fiu semnatarul acestui demers, legat de un proiect editorial ce îl are ca subiect pe un şoimăreştean, mai precis, pe o fiică a satului Şoimăreşti, aflată de mult timp cu traiul departe de satul natal. 
          La câteva zile după lansarea, la Mirosloveşti, a volumului “O punte peste Prut” – ce mă are ca autor, si coordonator de proiect editorial pe profesorul dr. Vasile Şoimaru, care e, aş putea spune, şi “furnizorul” substanţei tematice a peste jumătate din această carte şi realizatorul iconografiei volumului –, m-a înştiinţat prin poşta electronică despre un nou proiect de aceeaşi natură, dar de o anvergură mai mică, sub aspectul întinderii conţinutului. 
          Aflu astfel că distinşii dascăli şoimăreşteni Coca si Vasile Preutu, la care am făcut referire mai sus ca reprezentând pentru mine persoane speciale, i-au înmânat prietenului nostru de la Chişinău un manuscris cu circa cincizeci de poezii, în scopul tipăririi unei cărticele. Cum dânsul era deja în întârziere faţă de graficul prefigurat pentru tipărirea ediţiei a doua a cărţii dedicate tragediei militare româneşti de la Cotul Donului şi, colac peste pupăză, distinşii săi colaboratori, profesionişti în materie, erau de asemeni copleşiţi de proiectele proprii, mi-a propus mie, în extremis, să mă ocup de ceea ce ar însemna practica uzuală pentru un redactor de carte şi să alcătuiesc şi prefaţa cărţii ce va rezulta. Degeaba aş fi încercat eu să mă sustrag, cu motivarea că-mi lipseşte exerciţiul de această natură, căci riposta dlui Vasile Şoimaru m-ar fi adus repede la tăcere, cum, cu cea mai bună intenţie, a mai făcut-o cu mine de atâtea ori. 
          Şi iată-mă astfel în faţa unui document electronic cu patruzeci şi două de poezii, ultima fiind găsită fără titlu (probabil o eroare de computer), având-o ca autoare pe Tatiana Ungurenaşu, despre care am dedus din conţinutul poeziilor că are origini şoimăreştene şi că trăieşte de multă vreme în străinătate, undeva prin Apusul Europei. Doar atât despre biografia autoarei. Asta, până când dl. Vasile Şoimaru îmi propune să mă informez din monografia “Satul Soimăreşti, cinci veacuri de existenţă", avându-i ca autori pe Vasile şi Agripina Preutu (coordonatorul şi autorul proiectului editorial fiind acelasi dr. Vasile Şoimaru), volum cu 300 de pagini, apărut în 2006 la Ed. Prometeu din Chişinău. Astfel am mai aflat despre Tatiana Ungurenaşu, inclusă în monografie la capitolul “Fii satului”, că este născută în anul 1967, este absolventă a liceului din Târgu Neamţ, că a fost una dintre cele mai îndrăgite eleve ale autorilor monografiei deja numite, pentru că “era cinstită, foarte cultă, harnică, dornică de a acumula cât mai multe cunoştinţe şi de a-şi ajuta semenii”. Cam atât despre biografia autoarei plachetei ce se plăsmuia în oarece grabă, mai ales spre bucuria generoşilor dascăli ai săi, cuceriţi de nobleţea sufletească şi de talentul literar, surse de lumină pentru fiinţa fostei lor eleve, lumină din care îşi aprind şi ei, dascălii de demult, candelele sufleteteşti acum, la vârsta senectuţii. 
          Citind textele care urmau să fie arhivate în carte, fie şi într-o cărticică, deşi cu unele cusururi legate de scrierea literelor cu diacritice (neajuns specific folosirii sofisticatului computer) şi, pe ici-acolo, de punctuaţie (aceasta, mai degrabă incompletă), lectura mi-a fost surprinzător de motivantă, pentru că structura mea romantică a rezonat natural la trăirile intense ale celei care mi se confesa poetic, evident, la modul indirect. 
          Mi-a fost clar, de la prima lectură, că mă aflam în faţa conţinutului liric al unui debut editorial întârziat, dar, în percepţia mea, fără dubii, un debut care va consacra un poet. Întrebându-mă în sine-mi dacă nu cumva mi-ar fi trebuit şi o certificare a acestei aprecieri categorice, venită de dincolo de receptarea mea subiectivă, m-am bazat şi pe titultura de “poetă” din monografia amintită, calificare decisă de autorii cărţii (fără a specifica însă şi opera poetei). În plus, ca o edificare deplină, am întrezărit şi un răspuns suplimentar, venit din afara cazului în observaţie, răspuns preluat dintr-un interogatoriu al poetul dizident Iosif Brodschi, ruso-american, deţinător al premiului Nobel. La nedumerirea anchetatorului zelos, care-i cerea să-şi certifice numaidecât, printr-un document, calitatea de poet, Brodschi i-a dat acestuia (redau cu aproximaţie) următorul răspuns: calitatea de poet nu se certifică, precum profesiile propriu-zise, care sunt atestate de o şcoală; nici măcar universitatea nu certifică statutul de poet, starea de a fi poet fiind de la Dumnezeu (am parafrazat după Constantin Călin, “Stăpânirea de sine”, Bacău, 2010). Aşadar, pe lângă percepţia mea de cititor de poezie, cu un oarecare exerciţiu în scrierea versurilor, adaug şi faptul că Tatiana Ungurenaşu se consideră ea însăşi poetă, de vreme ce a perseverat în a-şi constitui un ciclu de cel puţin câteva zeci de poezii, sub titlul generic “Drumul spre lumină” (presupun că mai are şi alte poeme şi că această “stare de spirit”, cum defineşte Nichita Stănescu poezia, durează deja de ani buni, căci unele poezii ale poetei sunt şi datate). 
          Poemele sale sunt scrise într-o combinaţie stilistică ce atinge, prin unele caracteristici, cam toate curentele literare de la clasic până la postmodernismul timpuriu, exprimate fiind cu mijloace formale variabile, dar cu dominaţia tehnicii clasice. Ele exprimă preponderent un “eu empiric”, adică hrănit de o anume experienţă intuitivă şi de o puternică tensiune interioară. Din toate unitătile poetice răzbat sentimente puternice, născute din antagonismul dintre timpul prezent şi timpul trecut, care coexistă în firea poetică a autoarei într-un conflict acutizat de frustrare şi atenuat de melancolie. În cele mai multe dintre poeme, poeta foloseşte verbele la persoana întâi şi a doua, ceea ce înseamnă că razbate din dinlăuntrul său vocea interioară, adică expresia experienţei proprii. Desigur, din unele versuri transpare şi ceea ce specialiştii numesc “eul liric”, adică tendinţa de discurs meditativ, ce exprimă trăiri umane general valabile, dincolo deci de eul propriu. Poeta stăpâneşte bine prozodia poeziei clasice, convingând categoric în ce priveşte rima şi ritmul, iar când normele canonice îi îngrădesc expresia, recurge la unele libertăţi specifice poeziei postmoderne. E remarcabilă capacitatea sa poetică de a găsi expresii ale limbii – figurile de stil – care să traducă, simbolistic, reprezentările sale interioare, efervescenţa trăirilor care le dau naştere. 
          Aşadar, în majoritatea poeziilor sale autoarea îşi joacă rolul propriu, fără mască, dezvăluindu-se cititorului în trăirea dorului său adânc de tot ceea ce a însemnat locul natal şi elementele lui vii, sau devenite vii prin anexare, ca părţi ale propriei sale fiinţe: părinţii, fratele, rudele, biserica, şcoala (prin învăţătoarea sa, doamna Agripina Preutu), râul, lunca, elementele naturale conexe acestora, însumate în simbolul suprem – copilăria. Tablourile, portretele, stările melancolice sunt redate prin vehiculul epic, un eposs încărcat de lirism, precum pomii de podoabele lunii lui Florar. Fiecare poezie este ca o povestire tristă, cu două personaje, evident, interlocutorul poetei fiind persoana pasivă, persoana-simbol pentru acasă, pentru copilărie, pentru ţară, persoană complet dominată de discursul poetic al “povestitoarei”. 
          Dar să prelevăm câteva probe din acest grupaj de poezii, spre a le percepe substanţa. Spre exemplu, iată câteva caracteristici stilistice şi tematice care reprezintă marca simbolică a identităţii poetice, în cazul Tatianei Ungurenaşu. În poezia “Sete de lumină” poeta se substituie naturii, devenind, pe rând, elemente ale ei, anume “frunza însetată de lumină”, “pasăre rănită în zbor”, “ram care se-ndoaie”: „În a pământului grădină/ Sunt frunza însetată de lumină/ Şi sunt ram care se-ndoaie/ Când tâmplele-s pline de ploaie.// Sunt doar o pasăre rănită/ În zbor spre lunca înflorită,/ Iubesc lumina dimineţii/ Şi cântecul sublim al vieţii.” 
          Dragostea, în contextul raportării acestui sentiment la dragostea de satul natal, capătă în poezia Tatianei Ungurenaşu, prin intermediul comparaţiei, valenţe hiperbolice: “Dragostea întotdeauna/ E mai tare ca furtuna,/ Poate muntele să-l sape…/ Şi mă-ntorc pe mal de ape/ Unde-i satul care are /Busuioc prin buzunare.”/ (“Drumul înspre satul meu”). Şi în contextul redării dimensiunii comparative dintre cele două puncte spaţiale prin care se identifică autoarea, (adică satul natal şi locul înstrăinării), în raport cu intervalul de timp dintre timpul copilăriei şi timpul creării poemului, iată percepţia ei poetică: “Dar ceasurile vieţii curg./ Cât de departe eşti, pruncie!/ Şi între răsărit şi-amurg,/ Suntem un fir de păpădie./.” (“Copilărie”) 
          Personificarea, ştim cu toţii, dă poeziei o notă lirică pregnantă. Vara, spre exemplu, devine confidenta poetei din Şoimăreşti, evident, căpătând astfel fiinţă umană: “Mai ştii, dragă vară,/ Că odinioară/ Îmi împleteam salbă/ Din fire de iarbă?/” (“Vara”). Iar primaverii i se adreseaza astfel: “Frumoasă primăvară,/ Te-aş pune într-o ramă./ Unde mi-am pus demult/ copilăria,/ Iar lângă tine –/ Un tată şi o mamă,/ C-aşa-i deplină bucuria!” (“Scrisoare mamei”) 
          Inedit în poemele Tatianei Ungurenaşu îmi pare a fi simbolistica terapeutică pentru sufletul rănit de dor. Cum în flora satului, sau chiar în rusticile grădiniţe cu flori, aferente gospodăriei, natura e şi vindecătoare, iată cum exploatează liric poeta această binecuvântare ancestrală: “Aninată de hârtie,/ Stă o floare din răzor/ Fiindcă mama sigur ştie/ Că o floare din câmpie/ Potoleşte răni de dor.” (“Floare din răzor”). Sau, un leac pentru dorul presupus, în spiritul reciprocităţii, al doamnei învăţătoare pentru eleva sa de demult: “Florile de câmp îi plac,/ Flori de rând/ Şi flori de leac/ Dă-mi, durerea să-i împac./ (”Flori de leac”). 
          Desigur, orice om plecat din sat, care are instrucţia minimă pentru a-şi pune uneltele în slujba bobul de jar ce-şi aşteaptă scânteile, îşi va aduce aminte şi de identitatea lui duhovnicească, de Biserica în care a primit taina Botezului. Iată cu câtă râvnă o face poeta aflată sub modesta lupă a observatorului ocazional: “Biserica din satul meu/ O cânt aici în pribegie,/ Cu sufletul arzând mereu/ Cum arde jarul în căţuie./” (“Biserica de-acasă”). Dar Biserica îl întruchipează pe Hristos, ea putând fi luată cu sine chiar şi acolo în străinătăţi; iată confirmarea poetică: “Când am plecat pe căi de dor/ Eu Te-am ascuns în suflet,/ Măreţ în straie tricolor,/ Să îmi grijeşti de umblet./ Erau pe cale mărăcini,/ M-au stors când arşiţa,/ când gerul,/ Dar n-am spus taina/ la străini – / Că am ascuns în mine/ Cerul./” (“Cu Tine, Doamne”). 
          Despărţirea de acel „centrul universal” al fiecăruia – concept abstract în formularea lui Mircea Eliade, dar concretizat în popularul cuvânt Acasă – capătă pentru poeta şoimăreşteană dimensiune majoră, adică trece dincolo de hotarul Ţării. Aşadar, nu putea lipsi nici dorul (explicit) de Ţară din trăirea întru poezie a Tatianei Ungurenaşu. Iată cât de mişcătoare îi este raportarea sa interioară la scumpa-i Ţară: „Pe cărările străine,/ Ţară, te-am luat cu mine,/ Că-n iubirea mea firească/ Bucuria şi durerea/ Sunt în limba românească./ Ţara mea, din flori de munte/ Ai coroana de pe frunte./ Rădăcină de stejar/ Ţi-a pus Ştefan la hotar/ Şi-a scris în domnesc registru:/ <<Ţara mea e pân’ la Nistru!>>/ Tara mea cu sânziene/ Şi cu jertfe brâncovene,/ N-am dorinţă mai aleasă/ Ca întorcerea acasă,/ În Apusul prea străin/ N-aud cântec bizantin./ Ţară de la Răsărit,/ Eşti pământul meu râvnit!/” („Dor de Ţară”). 
          Versurile poetei Tatiana Ungurenaşu ating şi tematica socială, în contextul evenimentelor istorice, implicându-l în evocarea lirică pe tatăl său, pe care îl plasează într-o dimensiune temporală ce atinge şi epoca martirilor “traşi pe roată” : “Şi te-am văzut plângând/ odată,/ Ţăranii erau traşi pe roată,/ Curgea cu lacrimi/ şi sudoare râul,/ Pleca în ţări străine grâul” (“Tată, n-ai îmbătrânit”). Dar socialul din poetica Tatianei Ungurenaşu e legat mai ales de starea prezentului, poeta împărtăşind cu masa românilor pribegi condiţia dramatică a emigrantului. Iar optimismul ei întru îndreptare e legat, din păcate, doar de Providenţă: “Şi peste zarea furtunoasă/ Fă, Doamne, o măreaţă punte,/ Să se întoarcă toţi Acasă,/ Români pribegi,/ cu Tine-n frunte!”(“Cu Tine, Doamne”). 
          Dar iată, într-un final nedrept de repede hotărât, şi coroana cu briliante, în înţelesul meu, al acestui grupaj de poezii, anume două imagini poetice demne de poeţii cu nume deja: “De veghe-i piua cea bătrână/ Care despică timp şi apă./ Trec vânturile şi îngână/ Un cântec desfrunzit de toacă.” (“Târziu în toamnă”) 
          Fără îndoială, poeziile poetei şoimăreştene au multe caracteristici care îmbie la observaţie, la analiză. Cititorul care va avea privilegiul darului oferit de autoare va avea răgazul să se primenească sufleteşte cu trăiri înalte, unele inedite, să se desfete cu mirări şi exclamaţii împărtăşite sau încă neexplorate în contextul poetic. Eu doar pot să asigur prezumtivul cititor că toate acestea se vor întâmpla. 
          Ajuns la o grăbită concluzie, fiindcă poezia e definită şi prin sintagma “arta de a mişca”, eu fiind deja sub acest efect artistic, nu am decât a confirma, prin senzorii mei subiectivi, că cele patruzeci şi două de texte semnate de Tatiana Ungurenaşu - reiterez, cel puţin în opinia şi trăirea celui care îndrăzneşte acest demers - reprezintă un sumum contextualizat poeziei, adică artei de a mişca acea parte a entităţii noastre care răspunde de resuscitarea sentimentelor curate, ameninţate grav în această epocă. Amenintate de o pasivitate artificială, întreţinută mai mult sau mai puţin voluntar de imperiul pragmatismului postmodernităţii globaliste. Dacă această poetă şoimăreşteană nu ne-ar fi fost descoperită de aceşti doi oameni generoşi, venerabilii dascăli de şcoală, demni de respect şi preţuire, doamna şi domnul Agripina şi Vasile Preutu, şi dacă n-ar fi fost întâmplarea de a fi ajuns pe aceste meleaguri cărturarul de la Chişnău, cel care a facilitat metamorfozarea spiritului poetic într-un produs editorial, adică într-o carte, fie ea şi o aşa-zisă plachetă, atunci acest buchet de poezie şoimăreşteană ar fi rămas ascuns în tainiţa unei inimi rănite de dor. Odată descoperit acest izvor al dorului liric, el va căpăta făgaș de curgere, garantând poetei Tatiana Ungurenaşu prezenţa sa sigură, poate chiar apoteotică, pe “drumul spre lumină”, bucurie la care orice poet aspiră, în comuniune cu cititorul. O comuniune, de asemeni, întru frumos şi etic, modul de a fi al fiinţei umane, dincolo de ceea ce reprezintă ea trupeşte. 

Gheorghe Pârlea 

(Prefață la placheta „ Cărare spre lumină", Tatiana Ungurenaşu, Tipografia „Balacron”, Chișinău, 2013)