înv. Gheorghe Pârlea
Mihail Sadoveanu – scriitorul român care, în preajma vârstei de 50 de ani, era deja considerat la noi un patriarh al lumii culturale interbelice şi unul dintre primii cinci-şase bărbaţi ai literaturii universale – se află, iată, la puţin peste jumatate de secol distanţă de perioada maximei lui recunoaşteri, într-un pronunţat con de umbră. Să fie oare aceasta consecinţa intersecţiei accidentale a destinului său literar cu debutul proletcultismului la noi?… Dar ce înseamnă Mitrea Cocor, pe lângă Restul operei sale? Sau, poate, aici, au ceva de spus noile mode estetice din literatura română, ai căror corifei, prin exegeţii lor de castă, ţin capul de afiş al noii noastre literaturi.
Anodinul cititor al operei sadoveniene, cel care îndrăzneşte acest modest demers, cu siguranţă nu se poate consilia pe sine în asemenea dilemă, dar nici nu solicită expres, prin cele întreprinse aici, vreo consiliere “autorizată”. Starea lui de spirit nu e peste măsură afectată de acest accident, câtă vreme orice frază din opera marelui prozator are încă în inima redescoperitorului rezonanţa “viorii cu mii şi mii de strune”. Preocuparea mea de cititor şi de modest animator literar în rândul şcolarilor, acum, la încheierea celui de-al 130-lea an de la naşterea lui Mihail Sadoveanu şi la începutul celui de-al 50-lea an de la moartea sa, e aceea de a aduce, după putere proprie, modestul meu omagiu inegalabilului contemplator şi, în aceeaşi măsură, zugrav al peisajului natural autohton, celui mai mare istorisitor de întâmplări, celui mai iscusit artist-explorator al limbii şi istoriei românilor.
Obolul meu, aici, ar putea fi, spre exemplu, strădania de a aduna într-un timid eseu dovezi ale legăturii speciale a prozatorului cu mediul spiritual si fizic al bunicilor din partea mamei. Am pornit această întreprindere în contextul misiunii autoasumate de a colabora la realizarea “Monografiei comunei Miroslăveşti – Despre locuri şi oameni”, lucrare care, în segmentul ei cultural, a trebuit să-l includă şi să-l impună categoric pe cel ce se considera “mai mult fiul ţărăncii” din Verşeni (sat aflat în componenţa comunei Mirosloveşti), decât fiul avocatului din Paşcani, ca pe un remarcabil Om al locului.
Am dorit, prin ceea ce sper că am şi reuşit (monografia amintită a fost deja scoasă în 2004 la Ed. Emia din Deva şi reapărută, ca a doua ediţie, cu adăugiri, la aceeaşi editură în 2009), ca prin acest demers, împlinit pe meleaguri atât de dragi inegalabilului Prozator, să atrag atenţia asupra existenţei unui alt univers literar al copilariei, pe nedrept aflat în umbra celui de la Humuleşti.
***
Există deja obişnuinţa ca lucrările monografice, referitoare la un anume spaţiu fizic şi spritual, să includă şi un segment dedicat fiilor de seamă ai respectivului loc, acelor oameni cu împliniri, de regulă intelectuale, care au descins de pe meleagurile la care face referire monografia. Deseori, unele dintre aceste persoane s-a întâmplat să fie pasagere prin locurile respective. Totuşi, faptul că au trăit şi au împlinit întreprinderi deosibite în acele locuri vremelnice i-a determinat pe autorii monografiilor să le considere fii adoptivi ai acelor meleaguri, chiar dacă opiniile au rămas încă împărţite, cu privire la acest aspect.
Unii dintre cei care au pornit la realizarea lucrării monografice dedicate comunei Miroslăveşti au avut şi ei acestă dilemă, dilema apartenenţei la spaţiul material şi spiritual al comunei noastre a celui ce afirma el însuşi că a devenit "mai mult fiul ţărăncii" din Verşeni, decât fiul avocatului din Paşcani. După ei, rigiditatea sensului strict al sintagmei "fiul satului" nu încurajează în a-i atribui lui Mihail Sadoveanu această calitate în cadrul monografiei comunei Miroslăveşti, comună care include şi satul Verşeni. O fac fie din ignoranţă, fie dintr-o mentalitate indusă de cei care cred că prozatorul (un nabab, după ştiinta lor) le datora lor, verşenenilor, înălţarea unor edificii materiale, repede trecătoare prin timp. O, Doamne! Ei nu ştiu ce Edificiu Spiritual le-a înalţat întru înveşnicire acest Meşter Manole al cuvântului !
Aşadar, Mihail Sadoveanu, fiul Profirei Ursachi din Verşenii Miroslăveştilor, este sau nu este fiul locului de baştină al mamei, al bunicilor şi străbunicilor de pe linia mamei? Are el în structura sa spirituală ceva din sipetul zestrei înaintaşilor săi apropiaţi şi depărtaţi, zămisliţi în spaţiul ancestral al Verşenilor? Dacă da, ce influenţă a avut această moştenire asupra operei sale? Ce loc ocupă peisajul verşenean în scrierele lui dedicate naturii, parte a operei sale, care îl face pe George Călinescu să-l socotească pe Sadoveanu ca pe "…unul dintre cei mai grandioşi contemplatori ai frumuseţilor universului din literatura de pretutindeni" ?
În măsura în care, în cele ce urmează, vor fi relevate legăturile puternice ale marelui prozator cu spaţiul şi spiritualitatea microuniversului verşenean, se poate spera că nu va mai trece ca nesemnificativă apartenenţa lui Sadoveanu la comunitatea noastră locală, fie şi ca nepot de excepţie al Verşenilor, dacă nu chiar ca fiu al locului.
*
Copilul "dolofan, cu ochi de gânsac" a deschis ochii inocenţei "în casa mamei" , pe chipul fiinţei care i-a dat viaţă, Profira Ursachi, ţăranca de pe malul Moldovei, de la Verşeni, despre care Sadoveanu avea să spună: "Era între mine şi mama o legătură strânsă de iubire" . Profunzimea legăturii sale speciale cu mama s-a născut şi din lipsa căldurii părinteşti din partea tatălui său, care îi reproşa mamei copilului excesul de dragoste maternă şi-i motiva răceala lui astfel: "…vreau să-l cresc ca pe un spartan" . De aceea, într-o primă fază a copilăriei sale, copilul Mihăluţă (cum îl alinta mama în acea epocă de început a fiului) n-a cunoscut bucuria deplină a copilariei, revelaţia jucăriilor oferite de tatăl său . Fascinaţia acestor accesorii ale copilăriei răzbătea în casa Băieţelului (un alt nume de alint ) doar prin acele "jucării de lemn de la bătrân" (bunicul Ursachi). Preocupărilor tatălui său de a-şi ridica fiul "deasupra lumii reale din care venea mama copilului" şi de a-l aduce "în clasa lui socială" le opuneau o puternică rezistenţă "dârzenia şi năzuinţa unui mândru neam de răzeşi" dinspre partea mamei . Probabil, frustrarea înfrântului l-a determinat involuntar pe avocat să împresoare copilăria fiului său "cu o atmosferă apăsătoare, deprimantă", bazată pe "austeritate excesivă, însoţită de uscăciune sufletească" . Totuşi, ca urmare a legăturii de mare adâncime cu cea care i-a vegheat îndeaproape copilăria, Sadoveanu îi mulţumeşte cu ardoare lui Dumnezeu: "Mulţumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie" . Cu toată lipsa "aureolei de lumină" din acea primă etapa a copilariei sale , constatăm că fiul va avea o oarece libertate de manifestare a inocenţei, căci, cum spune scriitorul, tatăl "observa puţin şi de departe" copilăria lui "liberă şi nesupusă nici unui frâu" . Se întâmpla aceasta când, în familia sa, "acceptările şi renunţările" s-au împlinit .
Una din primele sale fascinaţii de copil abia deprins să se ţină pe picioruşe a fost biciul lui moş Vasile Ursachi de la Verşeni, fratele mamei . La numai trei anişori, când unchiul venea în vizită la Paşcani, nepoţelul de o şchioapă încerca acest "sceptru al copilăriei rurale", meşterit de moşul său "de la apa Moldovei", de fapt două şuviţe de cânepă, "răsucite şi împletite cu şfichi într-o parte şi laţ în cealaltă", lucrare prinsă de o "scurtătură de băţ subţire şi mlădios". Conştientiza faptul că biciul era opera lui moş Vasile, pe care-l privea ca pe "un urieş voinic şi mare", mai ales atunci când unchiul "avea în mână un baltag şi în jurul mijlocului un chimir lat, cu înflorituri de metal". Pentru o vreme, însă, biciul lui moş Vasile, şi aşa fără "putere de viaţa" în mânuţele firave ale "Băieţelului", va fi respins, pentru că însemna o "ameninţare" la adresa libertăţii de manifestare a celui ce nu era prea "dispus" să asculte "de tata şi de mama". Şi tot de la moş Vasile, fratele mamei, micuţul Mihail a râvnit cuţitul acela care "face ţâc şi clap", aflat la brâul unchiului: "Să-mi dai jucăria aceea pe care o ai legată cu lanţ". Moş Vasile de la Verşeni, cu umorul şi isteţimea ţăranului de prin părţile locului, îl potolea, folosind metoda convingerii. Îi explica nepoţelului de soră că, de vreme ce-i legată, jucăria aceea "are obicei de muşcă" şi că, odată legată, nu-i mai poate "da drumul".
Încă de la trei ani au început călătoriile sale cu mama la Verşeni , la bunicul său, Gheorghe Ursachi, "bătrân voinic şi roz la obraz, cu plete albe, îndeletnicindu-se cu meşteşugul rotăriei" , şi la bunica Anghelina, "o fiinţă mititică şi blândă, cum trebuie să fie o bunică" . Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în "mezalianţa" cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o "…poziţie (…) ciudată", după cum mărturiseşte chiar fiul . În vremea când "iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise" asupra Profirei, "târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic. Accidentul acesta era iubirea—ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite." Aşadar,"ţăranca" din Verşeni "nu putea fi fericită în mediul orăşenesc" . Legătura directă cu satul natal era o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic si spiritual al Verşenilor mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: "Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot cea-a fost durere si iubire, asupriri si răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării." Drumurile sale la Verşeni trebuie să le fi făcut cei doi cu "brişca" familiei, trasă de calul Mocanu şi condusă de moş Ion, argatul . Despre călătoria cu "antica şi dispreţuita trăsură", în antiteteză cu mijloacele de transport mecanizate, Sadoveanu afirma că acest mijloc de transport primitiv a făcut să rămână în el "cea dintîi lucrare" , evident, aceasta întâmplându-se la o vârstă foarte fragedă.
Profira, femeie voinică şi foarte energică, blondă, cu ochi albaştri (o excepţie în familia ei de la Verşeni, căci toţi ceilalţi erau, relativ, bruneţi) avea în Mihai "bucuria asemănării cu ea" şi pe cea a "primogenitului" . Ea a fost cea dintâi care i-a povestit "frumos şi tainic lucruri
de la noi, de la Moldova" , precizează scriitorul, folosind o sintagmă a mamei, prin care, deşi devenită orăşeancă, ea se indentifica imperturbabil cu ai ei de la Verşeni.
Sadoveanu a păstrat încă de copil "expresii nostime de la mama" , expresii ce "şi-au dobândit valoarea" când amintirile i le-au "adus cu fluxurile ei ciudate de la întoarcere". Spre exemplu, a auzit la mama sa expresia "domnul cu boii de funie", vorbe ce ironizau aspiraţia la demnitate a omului "…de jos care ţinea să fie în rînd cu cei mari". Sau, atunci când Mihai protesta că i se dă să mănânce pâine goală, mamă-sa îl îndemna asfel: "înveleşte-o într-o petică", evident, ca să nu mai poată spune fiul că pâinea-i goală. Altă dată, când Mihai prinsese gustul cochetăriei şi se întâmplă să primească cămaşa necălcată, la protestele lui, mama îi călcă uşor cămaşa în picioare şi i-o întinse fiului, drept remediu amuzant: "ia-o, că acum e călcată". Mai târziu, fiul va descoperi că ,de fapt, mama sa i-a dat "harul" pentru ceea ce avea să devină: "…mama era o povestitoare rară ale cărei accente misterioase încă mai sună în fiinţa mea" . "Aportul genetic" pe linia mamei, în procesul de formare a scriitorului, "a fost decisiv", confirmă şi biografii lui . Profira Ursachi trebuie să fi avut de la strămoşii săi verşeneni o moştenire inestimabilă, căci i-a dat fiului din zestrea sa nativă ceea ce avea să facă din el "un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu" .
La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub "părul vechi din mijlocul ogrăzii bunicilor" , pom "mare şi rotat". Sub copacul acela "ca un glob de lumină", în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el de Paşti ,"în străiţe nouă" şi cu emoţie evlavioasă, mângâierea pe frunte" a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, "se poate arăta Dumnezeu". Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale.Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: "În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin".
Tot sub părul bunicilor din Verşeni, pe vremea când pentru el a număra însemna a se opri "în preajma lui cinci", îl chema mama să stea pe "pocladă" lângă ea, ca să-i dăruiască mângâierile sale materne .Se petrecea aceasta "în lungul zilelor tihnite de august", când, din primele pere coapte ale părului, se făcea un fel de cidru local. Copilul iscoditor privea cum "se tăiau pere în patru şi se aşezau într-un fedeleş de lemn, cu apă de izvor". Nu era însă încredinţat acest "martor băniutor" că mustul "urma să fie numai bun de băut tocmai pe la Sântămăria cea mică". Temerea lui avea temei: "…am început să am bănuiala că uncheşul (Vasile) desfudă în urma mea fedeleşul". Şi, ca să dezlege misterul, micul detectiv se dădea după colţul casei şi-l pândea "cu jumătate de frunte şi cu-n ochi".
În acelaşi păr al copilăriei sale de la Verşeni, copilul Mihail a descoperit ciocănitorile "pătate cu alb şi roşu", pe care le-a urmărit fascinat "bocănindu-l în tot lungul zilelor de iarnă ca să-i scoată de sub coajă gângăniile".
Sub părul bunicilor de la apa Moldovei încerca el, copilul cu nesaţ pentru cunoaştere, "clipind din gene", să înţelegă şi să afle ce spun femeile din sat care făceau "sobor la pocladă", avâd-o amfitrionă pe mărunţica lui bunică, Anghelina. Aceasta, ne mărturiseşte scriitorul de mai târziu, avea "însuşiri oratorice" . Rostea "vorbe ritualice" la înmormântări şi praznice, "vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, avănd o noimă şi pentru viitorime, căci astfel lumea se strică şi se cufundă în ticăloşie". Atunci când nepoţelul, venit la Verşeni din târguşorul Paşcanilor, zăcea în fierbinţeala bolilor copilăriei, bătrânica şi "babe descîntătoare", întâlnite la soborul de sub păr, rosteau la capul său "vorbe vii din acelaşi trecut, care-şi trăieşte încă puterea magică".
În opera lui Sadoveanu sunt întâlnite şi alte soboruri din care emană experienţa şi înţelepciunea umană, dar "nici unul din soborurile tipic sadoveniene nu va mai cuprinde atît de bogate înţelesuri, nici unul dintre ele nu va mai degaja această seninătate caldă şi neprihănită", ca soborul de sub părul bunicilor, unde femeile erau adunate în jurul bunicuţei, o înţeleaptă a satului .
"Bătrânica" de la Verşeni i-a provocat mai târziu nepotului reflecţii asupra valorii morale a gesturilor ritualice ale bunicii în faţa "spiritului încă adormit" al nepotului. A început prin ea să-l înţeleagă pe Dumnezeu . De altfel, însăşi calitatea primară de creştin în legile ortodoxe ale neamului său de pe mamă o datoreză bunicilor, care nu au acceptat botezul catolic al nepotului -- deja săvârşit la Paşcani, din indiferenţa tatălui (prieten cu preotul catolic din târg)--, întru ignorarea tradiţiei religioase a familiei, şi l-au rebotezat în "legea cea dreaptă" la preotul din Verşeni, în complicitate cu mama copilului, cu grijă să nu afle tatăl -- un "nepăsător la cele religioase", cum îl ocăra rotarul din Verşeni , sau "un necredincios", cum recunoaşte chiar fiul său, Mihail . La moartea prematură a mamei sale, tot "Bătrânica" de la Verşeni a venit la Paşcani "să rânduiască cele creştineşti pentru răposată" şi s-o bocească "…cu glas subţire şi chinuit", umblând în urma năsăliei, "…în catrinţa ei, cu tulpan şi polcă mohorâtă" . Ea a dus greul procesiunii de înmormântare. "A fost cu cea mai mare luare-aminte cînd şi-a gătit copila pentru calea cea fără întoarcere (…) Trecea repejor în toate părţile ca să îndeplinească rânduielile. Şi i s-a luminat faţa când s-a vărsat peste ţărîna ce se întorcea în ţărînă vinul altei vieţi şi când a prezentat preotului găina neagră peste groapă, încredinţînd adică milosirdiei divine un duh nemuritor…"
Asupra multor lucruri s-a luminat el (mai devreme sau mai târziu) la Verşeni, loc pe care, într-un spaţiu ceva mai larg, dar totuşi "destul de restrâns", îl considera la maturitate drept "cadrul şcolii mele" . În cadrul acestei şcoli, bunica Anghelina ocupă "un loc proeminent în galeria imaginară a Dascălilor scriitorului" . "Sub auspiciile ei se oficiază (…) cea mai importantă etapă a iniţierii: pătrunderea în tainele cunoaşterii vechi, în universul mitului şi al datinei".
Una din nedumeririle sale timpurii, provocate la Verşeni, era şi aceea că la masa cu trei picioare din casa bunicilor mâncau toţi din "acelaşi blid - o strachină nouă şi frumos încondeiată" . La început era stângaci şi contrariat "domnişorul", dar mai apoi a ajuns singur la o "oarecare înţelegere" şi a acceptat să se înfrupte şi el, până la obişnuinţă, din laptele fiert care aburea în strachină şi din mămăliguţa tăiată cu aţa în felii. Folosirea lui ca "greutate" în scaunul cu trei picioare, răsturnat, care slujea la pregătirea urzelii pentru stative (război arhaic de ţesut), avea să fie limpezită după ce băieţelul de patru ani avea să ajungă la vârsta "înţelegerii"
Aici, la Verşeni, a început să se "pîrguiască" părerile sale de copil precoce despre lume, păreri "destul de nedesluşite şi schimbătoare" . Un om gras, văzut pe uliţele satului, după părerea lui, era un om bătrân: "…cu cât e mai mare şi mai gras, cu atît e mai bătrîn", gândea el, copilul. Iar când privea de după casa bunicilor vreun om bătrân şi ştirb, care râdea la el şi care se întâmpla să mai aiba şi nasul roşu, era convins că acesta era un beţiv. Nasul îi era roşu fiindcă "…s-a copt la lulea", concluziona el.
Cu privire la bucuriile dăruite de "petrecerile de iarnă (la Verşeni), cu plugarii şi semănătorii simbolici şi cu animalele fantastice", Sadoveanu avea să constate că toate aceste obiceiuri străvechi "afirmă după mii de generaţii sufletul oamenilor dintru început" . De asemeni, opunând lui moş Vasile de la Verşeni, unchiul său preferat, şi ciobanilor de la apa Moldovei cunoştiinţele sale de astronomie, elev fiind, înţelese mai târziu că aceştia nu erau ignoranţi ci "stăpânitorii unor adevăruri antice despre crugul lunii, cursul stelelor şi soarelui" . Înţelese că, pentru cunoaşterea orelor, "ei se călăuzeau de semne neîndoielnice şi veşnice" şi că civilizaţia arhaică a bătrânilor săi avea misterul ei "viu şi valabil", căci "prognosticurile" lor, "bazate pe zborul paserilor şi atitudinea animalelor (…), pe direcţia vîntului şi pe multe alte semne", se realizau . Aşadar, oamenii aceştia de unde se trăgea mama sa "interpretau viaţa în perfectă armonie cu cerul cu pămîntul şi cu natura înconjurătoare" , va concluziona scriitorul.
După moartea mamei, când Mihai avea doar paisprezece ani , în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile. "Dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice" , recunoaşte el. Acum, la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei "viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare". Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: "Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?" .
Trecând definitiv de partea rudelor de la Verşeni, Sadoveanu observa: "Sporul meu de cunoştiinţe şi reflecţii m-a dus dincolo de zona primejdioasă prin sterilitatea ei, unde se opresc definitiv semidocţii păturii noastre suprapuse" . Unul din aceşti semidocţi era chiar tatăl său, de care, acum, s-a detaşat explicit: "Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea" .
Cei "de-o lege" cu maica sa erau cei care aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, "reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei", care "capătă forma unei anamneze" (a unei pierderi de memorie) avea să însemne o "autentică renaştere spirituală" pentru scriitorul în devenire .
În prima fază a copilăriei, venirea lui Mihai la Verşenii mamei a însemnat "o schimbare de decor mai mult sau mai puţin aşteptată, mai mult sau mai puţin remarcată" . Acum însă (dupa moartea mamei) bunicii din Verşeni "devin adevăraţii părinţi spirituali" ai gimnazistului de la Fălticeni şi mai apoi ai liceanului de la "Naţional". Sadoveanu era redat "lumii Verşenilor" pentru totdeauna, iar această reîntoarcere "rămâne definitivă" pentru că era "înlesnită de o atmosferă literară dintre cele mai propice" .
Această revenire la "izvoarele strămoşilor neştiuţi" a decurs fără un efort special, "fără a avea nimic strident" . Totul se petrecu aidoma cu părul sălbatic, adus din pădure şi sădit în ograda bunicilor. Încet-încet, faptele petrecute la Verşeni de acum încolo, însumate şi celor dinainte, i s-au întipărit lui Mihai cu atâta forţă, încât au ajuns cu timpul "să condenseze un univers scriitoricesc pentru un întreg popor" .
La Verşenii bunicilor, afirma Sadoveanu la maturitate, în legătură cu o vacanţă de vară petrecută aici, nimeni nu îl tulbura: "Eram într-o domnie a mea (...) .Eram nepotul lui Gheorghe Ursachi; moşteneam deci toate drepturile pe care le aveau acei pământeni de la apa Moldovei. Cositorii din fâneţuri ori din oarze, prăşitorii târzii, gospodarii cu căruţele de pe drumeagurile ogoarelor mă petreceu cu ochii de departe ca pe un copil al satului" . Avem aici o confirmare expresă a scriitorului, cu privire la considerarea sa de către localnici ca fiu al satului Verşeni şi la acceptarea de către el însuşi a acestui certificat.
Cu mare drag îşi aminteşte Sadoveanu de "căsuţa liniştită" a bunicilor , aflată lângă o prisacă, "cu-n şopru acoperit cu şovar", unde un bătrân cu " plete ca năgara" întocmea roţi pentru căruţe ţărăneşti. Aici, "cuibărit într-un ungher sub o tohoarcă miţoasă de berbec" se considera într-un "colţ fericit al lumii". Aştepta acolo în şopru să treacă furtuna, atunci când aceasta se întâmpla să fie, ca apoi să admire "în soare albinele roind", să asculte "în pacea satului" cum cântă o pupăză "aciuată" într-un nuc bătrân şi cum "bate" tesla bunicului "la colibă ritmul unei vieţi tihnite".
"Poezia acestor locuri", de care adolescentul Sadoveanu era înconjurat şi pe care o respira "în orice clipă", "se stratifica încet încet" în fiinţa sa "cu seminţele ei, aşteptându-şi timpul" .
Frumuseţea locurilor în care trăiau cei de la Verşeni a început să picure emoţie în sufletul lui Mihai încă de mic copil, din anii aceia îndepărtaţi, aflaţi "la hotarul întelegerii", când, mărturiseşte chiar el, "fiinţa mea era plină de sevă şi poezie" . Acest bob verşenean de univers, pe care scriitorul l-a scos în lumea cea mare, în "…universalitate, dîndu-i perenitate" , a început să-i facă inima să bată altfel, reflecta el mai târziu: "Recunoşteam în mine, după bătaia inimii, sensaţia fericită pe care am încercat-o totdeauna la malul acelei ape de munte cu numele Moldova şi în peisagiul ei aşa de carecteristic, pe prunduri şi în zăvoaie" .
Când se făcu băieţandru, demn de încrederea tatălui că-i poate folosi puşca sa de vânătoare, Mihai primi încuviinţarea să plece la Verşeni şi în scopul acelei ocupaţii preistorice care s-a născut din dependenţa omului faţă de natură şi care, pentru Mihail, era încă de pe atunci doar mijlocitorul dintre "contemplaţia blândă, pasivă, poetică", moştenită de la mama sa, şi "mirajul peisajului insolit" . Prea-tânărul vânător venea la Verşeni purtând pe umăr tolba din piele de bursuc, în care, până la vânat, transporta vodevilurile şi comediile bardului de la Mirceşti, împrumutate de la fostul său învăţător, Mihai Busuioc ("Domnul Trandafir").
Însoţitorul său la vânătoare, prin imperiul zăvoaielor şi gârlelor de pe malurile Moldovei, era aici, la Verşeni, probabil, unchiul Vasile, preferatul său dintre fraţii mamei . Mai ales lui îi citea nepotul de la Paşcani cărţile aduse cu el . Mihai era mândru de starea socială a unchiului său: "fusese în ciobănie şi făcuse bani cu oile" . Era în acelaşi timp sensibilizat de starea lui civilă neîmplinită. Unchiul Vasile rămăsese multă vreme "flăcău tomnatec". Nepotul îl privea deseori cum îşi ungea pletele cu unt, se îmbrăca frumos şi pleca seara în sat "însoţit de toiag". Era "înalt şi spătos, bine legat". Îşi aminteşte de strigătura alcătuită de el, "în pilda vieţii" sale de bărbat "fără noroc": "Fruză verde siminoc/ Toată lumea-i cu noroc,/ Numai eu fără noroc/ C-am iubit peste soroc." Până la urmă, unchiul Vasile s-a însurat, dar a murit devreme, "către cincizeci de ani", ca urmare a "ruinării trupeşti" de pe urma vieţii de păstor. A rămas în urma lui un fecior, Gheorghe, cu care Mihai a avut relaţii speciale. Îi trimitea acestui urmaş direct al unchiului său preferat cărţi de la oraş, destinate celor din sat, cunoscători de slovă. Gheorghe Ursachi le ţinea într-o lădiţă cu lacăt şi le împrumuta sub ameninţarea că nu vor mai avea vad la sipetul cu cărţi cei care nu vor folosi cu grijă darul vărului său, scriitorul.
Amintirile sale despre prietenia cu unchiul Vasile de la Verşeni, de pe vremea când îşi făcea ucenicia de vânător în lunca Moldovei, sunt şi cele legate de complicitatea unchiului în improvizarea încărcăturii pentru arma sa de vânătoare. Îşi aminteşte că atunci când termina "muniţiile", până-i soseau altele de la Paşcani, vâna cu "zburături" din plumbi de la cartuşele de armă Martini. Îl învăţase acest "meşteşug" unchiul, care-i procura şi plumbii .
Fascinaţia vânătorii la Verşeni a avut ca debut împuşcarea unei raţe sălbatice după o "perdea de răchiţi născută din izvoarele prelinse de sub maluri" . Precocele vânător avea credinţa că pasărea doborâtă de el era prima raţă împuşcată pe aceste locuri, unde raţele care poposeau la apa Moldovei "nu fuseseră prigonite, îngrozite şi detunate de nimeni, până s-a înfăţişat la malul topliţii un prunc al acestor oameni paşnici care nu fac nici un rău vietăţilor din bălţi, ierburi şi hugeaguri". Doar de "vulpile care-şi scurmau vizuinile la dealuri aveau a se păzi raţele, care trăiau aici ca într-un rai". Tot la Verşeni a doborât cel mai mare iepure din "cariera" sa de vânător, trofeu pe care, "cu părul vâlvoi şi inima bătând de emoţie", abia reuşi să-l "stăpânească din zvârcoliri" . După ce le trimise scrisoare părinţilor săi (la Paşcani) despre isprava sa vânătorească, tatăl său îl consacră vânător, cu oarece ironie, arătându-se mirat tare de mărimea iepurilor "din acea parte de ţară", unde "petrecea " fiul său.
Răţoiul vănat în acea zi şi becaţinile din alte zile erau gătite de "bătrânica", dar "nu pentru foamea mea", precizează vânătorul, căci el nu s-a putut hotărî să le atingă după ce le curmase viaţa. Nici din iepure, cealaltă "dobândă", n-a gustat. Nu astfel de profit urmărea el prin vânătoare. Acestă ocupaţie ancestrală, "cu rezenonţe adânci în memoria colectivă" , era hrana pentru "capacitatea receptivă" a viitorului mare prozator. "Individualitatea răscolitoare a unui peisaj " ori "timbrul unic al unei privelişti" din lunca Moldovei germinau acum , pentru a deveni apoi "poezia grandioasă a naturii" , scrisă de un "Ovidiu magistral născut în Dacia noastră" .
Vânătoarea şi pescuitul "nu pot fi stăpânite în resorturile lor interioare fără o prealabilă iniţiere", fără cunoaşterea tainelor meleagurilor "… şi a vieţuitoarelor asupra cărora se răsfrângeau aceste îndeletniciri ancestrare" . Bunicul său de la Verşeni era mare cunăscător al vietăţilor bălţii. El îşi îndemna nepotul să le "deprindă numele", să "le cunoască înfăţişarea" şi îl învăţa pe Mihai "cu dragoste acest meşteşug" . De pe malul Moldovei din dreptul Verşenilor , nepotul de la Paşcani privea cum " pe sub sălcii vechi, într-o apă curată cu prundiş la fund, pe sub maluri nalte unde ondulau fire subţiri de rădăcini, bunicul a intrat cu crâsnicul lui şi cu vălul de mlajă", pe care le avea ascunse în zăvoi, între nişte tufe ."Mergea în curgerea apei tulburând-o cu vălul pe care-l purta cu un picior, săltându-l şi scufundându-l. Din când în când, din tulbureală, scotea la lumină reţeaua în care se zbăteau peştişorii argintii". După scoaterea mlăjii din apă îi spunea nepotului: "Iată boişteni, zvârlugi şi porcuşori, buni de un borş (...) Iată aleşi deoparte în crâsnic, cleni şi scobai, şi două mrene frumoase". Şi-şi îndemna apoi învăţăcelul "să cugete" la bunicul său atunci "când peste vremi va cronţăni peştişori uscaţi", iar învăţătorul lui în ale pescuitului nu va mai fi printre cei vii. Gheorghe Ursachi nu i-a dat prea curând prilej nepotului său să împlinească acest "testament" spiritual căci a trăit 96 de ani. A murit într-o iarnă, răpus de o pneumonie rebelă.
Aici, la Verşeni, i se "întâmplă minunea" să i se "ofere singură" o ştiucă frumoasă "lungă cât braţul", care, sărită pe mal, nu s-a mai putut întoarce în "elementul ei firesc" .
Mihai mergea des la baltă, cu bunicul său, rotarul, să prindă peşte cu acea unealtă arhaică a pescuitorilor de demult, cu crâsnicul. Iată o altă imagine de la apa Moldovei, din acea vreme, redescoperită de scriitor peste ani: "Bătrânul a coborât crâsnicul de pe şopru, a luat cofăielul cel vechi şi-am ieşit amândoi pe poartă. Îndată dădurăm în prund, printre tufe de laptele-câinelui. Am apucat cărarea printre fânaţuri, pe la fântâna lui Cosma şi am ieşit la hugeagul cel mare. Acolo se afla un vad vechi. Am trecut prin vad -- bătrânul, eu, crâsnicul şi cofăielul. Numai bătrânul simţea puterea apei care-i bătea la glesne. Eu, crâsnicul şi cofăielul eram pe umerii şi în braţele lui şi ne bucuram de soare şi de mireasma de cimbrişor care ne venea din partea cealaltă a bălţii. Acolo, în partea cealaltă, printre desişuri mărunte şi întortocheate de sălcii, bătrânul cunoştea cotloane de gârle şi albii părăsite. Apa verde dormea lin, cu umbra tufişurilor în fund (...)Mai departe erau imaşuri şi sate, spre munte. Le ştiam însă nu le vedeam; umblam numai pe sub cer, în locuri singuratice; şi la malul gârlelor şi bălţilor ni se arăta cerul celălalt, dincolo în fund, unde se coboară câteodată Făt-Frumos din poveşti" .
Ochii tânărului pescar nu priveau numai gârla în care se oglindea cerul şi scânteiau argintiu solzii peştişorilor, tocmai buni pentru borşul la care se pricepea aşa de bine bunica Anghelina. El avea ochi pentru tot orizontul ce putea fi cuprins de-acolo, din spaţiul natal al mamei: "Munţii erau aproape sub uşoara pîclă şi aerul avea o limpezime de izvor. Pe şesul larg între buchete de sălcii înfloreau fîneţurile şi sfîrîiau cosaşii neostenit sub vibrarea luminii fierbinţi" . Totul era pentru el "un peisagiu încîntător" pe "cîmpia grea de lumină", întinsă de la Verşeni până la "pîcla vînăta a munţilor" . Aici era "fericit si inconştient ca însăşi natura" căci, mărturiseşte el, "fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile (…) Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fîn, intra în mine puterea vieţii nemuritoare" .
*
"Întoarcerea spre lumea rurală a avut fecunde consecinţe" asupra celui ce urma să devină "stejar bătrân cu mii şi mii de rădăcini înfipte în pământul neamului" . Multe din aceste rădăcini şi-au tras seva de la Verşeni, de aici de unde Sadoveanu s-a iniţiat în codul permanenţelor etice ale străvechii civilizaţii autohtone, "perpetuate de către rudele sale dinspre mamă, reprezentantele pământenilor celor mai vechi, fraţi cu străbunii părului" bunicilor . Martor la aceste lecţii adânci de etică rurală, adolescentul Mihail rămânea adesea "fericit şi înfricoşat, ca sub semnele şi descîntecele unui ritual magic" . Aici, pe meleagurile bunicilor verşeneni, a încolţit în Mihail pasiunea pentru miturile şi basmele naţionale; de aici se trage "fantasticul sadovenian" : "Basmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără moarte într-acele locuri trebuie să se fi zămislit, între nişte păstori cu sufletele bucurate de lumină şi putere" . La Verşeni, Sadoveanu trăia "consonanţa totală în etos" cu "pământul de la apa Moldovei" şi "în acord" cu "ritualul vieţii ţărăneşti, cu legea inflexibilă a datinilor" . Este profund solidar cu aceşti "oameni ai trecutului cu suflet demn, arhaic şi original" şi "are o iubire conştientă" faţă de ei . "Verşenii ajung să concentreze virtuţi rustice eterne, devin un simbol al unui univers spiritual în care se va integra" . Drept urmare,Verşenii, cu "neamurile mamei, care trăiau încă viaţa străbunilor", vor deveni " lumea operei sale" .
Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, aici , printre ai săi de la Verşeni, a început să i se dezvolte, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisite de bunicul său. "Ochiul treaz al scriitorului distinge rănit chipurile de contrast ale oamenilor pământului, umbrite de grija persistentă şi de o tristeţe iremediabilă" . Mai mult, a ajuns, cu timpul, să descopere-- cum însuşi mărturiseşte-- că "sufletul acestor rînduri de oameni ai tristeţei şi ai suferinţei pe care îi aveam în mine ca un venin" şi care "aspiră spre altă lume şi altă viaţă, mama mea mi l-a trecut mie" . Se reflectă aceasta şi din istorisirea urmatoare (pe care scriitorul o atribuie indirect, prin intermediul unui personaj literar, bunicului său): "Moia asta, cît se vede departe, de o parte şi de alta a fost a bătrînilor noştri, pînă ce s-a încuibat între noi o rîie boierească. Şi aşa după aceea am mers în scădere şi în sărăcie, pînă ce ne-am dat robi unuia Calistrat vel-vornic. Ne-au ucis şi ne-au usturat alţii după dînsul, pînă ce-am căzut sub călcîiul lui Mihalache Sturza-Voievod(...). Un pic de viaţă mi-a mai rămas mie cu meşteşugul pe care îl am. Pămînt n-am decît grădina casei. Şi aceea au vrut să mi-o ia logofeţii sturzeşti" . Ca un paradox al istoriei, Gheorghe Ursachi avea să primească din moşia Sturzeştilor, la împroprietărirea din 1921, 3ha pentru cele opt persoane ale familiei sale. Stând la odihnă sub sălcii, Mihai a aflat de la bunicul său drama bejeniei de demult a unor "sate ale noastre de la apa Moldovei" . Călăraşii lui Vodă au pornit pe urma bejenarilor "să-i aducă înapoi la şerbia lor(...)dar acei călăraşi nu s-au mai întors şi au rămas şi bejenarii pînă în ziua de azi prăpădiţi de vatra părintească". "Neamul Şoimăreştilor" a fost dedicat în mod explicit bunicilor săi de la Verşeni: "Bunicii mei sunt strănepoţii acelor oameni. Şi această istorisire de acum trei sute de ani, din vremea cînd strămoşii erau încă dîrji, am scris-o în liniştea unei prisăci, avînd in inima mea răsunetul durerii lor" , precizează autorul în încheierea romanului.
Tot ca o consecinţă a legăturii dintre puternicul sentiment al trecutului şi locul în care acesta a încolţit în sufletul scriitorului, pe Nicoară Potcoavă, eroul din romanul cu acelaşi nume, şi pe însoţitorii săi Sadoveanu i-a adus vremelnic în preajma satului bunicilor, la Davideni, sat despărţit de Verşeni prin râul Moldova . Câţiva din oştenii lui Nicoară, aflaţi în satul situat într-o simetrie perfectă cu Verşenii, trec Moldova dincoace, şi participă la o vânătoare de mistreţi, organizată de localnici. Dihăniile stricătoare de recolte îşi aveau sălaşurile în pădurile de pe dealul Bourei, unde, "zice-se, a doborît Dragoş-Vodă vaca sălbatică". Sadoveanu foloseşte pentru delimitarea spaţiului acţiunii toponimul verşenean, "Dealul Bourei" ( convertit însă în "piscul Bourei", probabil pentru a-i da măreţie sau pentru a concentra cadrul acţiunii--piscul fiind o subunitate bine determinata a dealului). Acest loc cu "vocabule" istorice de la care a împrumutat numele pentru episodul vânătorii este în realitate despădurit (era şi în timpul scrierii romanului) , deci nepotrivit pentru o vânătoare de amploarea celei descrise în roman. Ca urmare, Sadoveanu îl amplasează în pădurea de la Boureni, unde , ştia de la cronicar (după propria-i mărturisire) despre legenda locului. Ca să ajungă în pădure, vânătorii au trecut râul Moldova şi, în fantezia naratorului, trebuie să fi străbătut meleagurile satelor Verşeni, Miroslăveşti şi Soci. În descrierea itinerariului, povestitorul nu foloseşte toponimele satelor amintite dar, din geografia si geometria locurilor acestui periplu vânătoresc, e uşor de dedus că paşii personajelor sadoveniene au călcat potecile satelor miroslăveştene. E neîndoielnică probabilitatea mare ca scriitorul să fi scrutat des din lunca de la Verşeni pădurea legendară, legată de vremurile descălecatului lui Dragoş. Astfel, spaţial, autenticitatea parcursului ales de scriitor pentru vânătoarea de mistreţi devine incontestabilă. Iată şi fragmentul care încurajează motivarea deducerii de mai sus: "Duminică (...) dis- de-dimineaţă, cînd se îngîna ziua cu noaptea, dar mai luceau stelele, a sunat un bucium dincolo de Moldova (logic, de pe malul aparţinător Verşenilor sau Miroslăveştilor ) şi răzeşii cu feciorii lor" (din Davideni), însoţiţi şi de câţiva din oştenii lui Nicoară, "au prins a se aduna spre vaduri". După trecerea râului, vânatorii n-aveau cum să ajungă în pădurea de la Boureni, al cărei amplasament real este întocmai cu cel desprins din dialogul personajelor (când acestea se deplasau, la venirea lor dinspre Iaşi, prin vadul Siretului, spre vadul Moldovei din dreptul Păstrăvenilor) decât urmând drumurile şi potecile satelor miroslăveştene.
În zona proximă pădurii de la Boureni, la vreo cinci kilometri spre vest, există şi toponimul "La Budăie", atribuit din vremuri uitate unei răscruci de cinci drumeaguri din Miroslăveşti, unul din ele fiind cale de legatură, pe acelaşi versant de deal, cu pădurea Bourenilor. În acest loc, cuprins în vremuri imemoriale de aceeaşi pădure legendară, izvoare puternice au săpat râpa adâncă a unui pârâu şi au dat prilej de naştere câtorva fântâni "bătrâne", care pe vremea copilăriei noastre încă mai aveau ghizdele din buduroaie (budăie). Pe vremea tinereţii lui Sadoveanu, când acesta încă mai venea la Verşeni, în preajma răscrucii de "La Budăie" era un han (spun bătrânii satului) pe care Sadoveanu nu-l va fi ignorat. Aşadar, nu e cu totul exclusă ipoteza unei legături între toponimul real şi poiana din "valea de la Budăie", de unde vânătorii din "Nicoară Potcoavă" au pornit hăituirea vânatului, ca apoi să-l încarce aici în căruţe, spre a se întoarce la Davideni.
În acelaşi roman, oştenii şi "cei opt drepţi judecători" care-l însoţeau pe Nicoară, fratele domnitorului Ion -Vodă, în drumul lor dinspre vadurile Siretului, din dreptul Cozmeştilor, către vadurile Moldovei de la Păstrăveni, poposesc noaptea şi ţin sfat pe malul stâng al Moldovei. Folosind aceleaşi argumente, legate de topografia locurilor şi de faptul ca autorul cunoştea categoric zona implicată, locul popasului imaginar este identificabil numai în zăvoaiele satului Miroslăveşti. Aici, pe prundişul Moldovei, între tufele de "mladă", personajele sadoveniene, la care am făcut referire mai sus, "au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele": erau băieţii locului, ieşiţi în prundul Moldovei cu caii. "De cînd e lumea, la noi, moldovenii, asta e plăcerea cea mare a copilandrilor" , mărturiseşte scriitorul cu nostalgie, amintindu-şi că a încercat şi el această plăcere adolescentină a localnicilor neîmpliniţi încă într-ale bărbăţiei, "cînd n-aveam mustaţă şi cînd n-aveam griji", precizează el. În legătură cu această îndeletnicire nocturnă a baieţandrilor locului, la care Sadoveanu a participat în vacanţele petrecute la bunici, scriitorul ne oferă şi detaliile care dădeau farmec ostenelii liber asumate a protagoniştilor: stăteau "la sfat" în jurul "focului de găteje"sau "dormeau pe spate cu ochii la stele", în timp ce alţii "stăteau în capul oaselor de strajă, rumeniţi de foc şi picurînd de somn" . Aceste experienţe specifice copilăriei verşenene au ocupat un loc special în memoria scriitorului, de vreme ce le-a făcut nepieritoare, prin intermediul operei sale. Continuând în acest sens exemplificarea din romanul amintit, pe când poposeau pe prundul Moldovei, în locul la care am făcut referire mai sus, şi priveau în lumina zorilor crucea de pe Boura, Nicoară şi ai lui se treziră cu un copilandru, din acei aflaţi în zăvoi, cu caii la pascut, apărut ca din senin. Venise la ei să le ceară un cărbune din jarul lor mocnit, ca să-şi aprindă focul şi cei în numele cărora venea. Băieţii îşi pierdură scăpărătorile, adică cremenea şi amnarul, şi, în neştiinta lor, nu s-au sfiit să tulbure odihna înalţilor dregători domneşti. E sigur că acest copil al locului e substitutul vreunui tovarăş al copilăriei scriitorului, petrecută la apa Moldovei. Iar în ce priveşte precizia referitoare la stabilirea cadrului acţiunii, trebuie amintit că scriitorul (transfigurat într-unul din personaje) însoţeşte el însuşi personajele aduse pe meleagurile copilăriei. În perioada în care lucra la roman, Sadoveanu mărturiseşte că era obsedat de detaliile proiectului său până la pierderea identităţii: "Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-voda cel Cumplit" .
Persoane reale care au făcut parte din viaţa lui Sadoveanu apar în opera maestrului sub masca unor personaje fictive. Unele din acestea reprezintă chiar alter-egoul scriitorului, iar altele reprezintă colectivitatea, simbolizarea "umbrelor trecătoare din mulţimea pămîntenilor" pe care autorul i-a cunoscut. Între aceşti pământeni se numără şi oameni ai meleagurilor bunicilor din Verşeni, meleaguri extinse şi la satele comunei care include Verşenii. În "Nicoară Potcoavă", de exemplu, moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti e posibil să substituie vreun bărbat miroslăveştean cunoscut de scriitor, precum Savu Frăsinel de la Miteşti vreun bărbat miteştean. Şi "mazilul de la Miroslăveşti" , şi "răzăşul de la Miteşti" îl jelesc pe "Măria sa Ion-Vodă", despre care moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti spune că a fost "domnitorul norodului (...) care multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărmani i-a miluit".
În acelaşi roman, Sadoveanu atribuie unor personaje nume rare (atestate documentar pe meleagurile noastre) care sunt antroponimele ce au stat la originea toponimelor Miroslăveşti şi Ciohorăni. Meşterul Miroslav Cişca era cel mai bun "şăidăcar"(curelar) şi făcea şăi, hamuri şi frâie pentru caii bărbaţilor vremii, iar boierul Gavril Ciohoranu îşi ascundea sub acest nume o gravă trădare, scoasă la vedere până la urmă.
Nu suntem siguri că antroponimul Ciotică (din acelaşi roman) a aparţinut unui localnic, cu toată precizarea afirmativă a scriitorului, căci, în documentele vremii, preotul satului era Vasile Biberi , care era şi învăţătorul şcolii din Verşeni. Dar nu ne îndoim că persoana întruchipată de părintele Vasile Ciotică (iată, prenumele coincide) e una reală, aparţinând comunităţii verşenene: "…popa Ciotică a fost şi el aievea în această viaţă, deoarece m-a cufundat cu ale sale mîini în cristelniţa de la biserica de la Miteşti, în apa luminatului botez" . În roman, acesta devine unul din companionii pitoreşti ai lui Nicoară, la Davideni. Naşul său de botez de la Verşeni, Toader Cicea, vecin cu Gheorghe Ursachi, este metamorfozat în cuconu Todiraş din "Ratăcirea lui cuconu Todiraş" .
Pe lângă faptul că mama scriitorului, bunicii si unchiul Vasile din Verşeni, Alisandru Ciobanu din Ciohorăni , de exemplu, sunt eroi nedisimulaţi în povestirile sadoveniene cu caracter autobiografic, aceştia devin personaje disimulate în alte scrieri ale lui Sadoveanu. Profira Ursachi o întruchipează pe Smaranda Ursachi în "Fraţii Jderi" , personaj care va contribui la reconstruirea episodului autobiografic, legat de botezul scritorului într-o "lege eretică" şi de îndreptarea acelei "erezii". Portretul Profirei va fi refăcut de fiu prin intermediul Vitoriei Lipan . De asemeni, mama scriitorului este personajul principal din romanul "Lisaveta", rămas neterminat , iar unchiul Vasile Ursachi este întruchipat de moş Haralambie din "Nada Florilor" . Pe structura spirituală a bunicuţei de la Verşeni, scriitorul a creat-o pe Vitoria Lipan din Baltagul, fapt confirmat de critici: "Bătrînica (…) e o precursoare a Vitoriei Lipan", în ce priveşte cultul său pentru acele "gesturi ritualice", pentru respectarea "normelor arhaice", legate de înmormântare. Acelaşi (de mai sus) Alisandru Ciobanu din Ciohorăni îl întruchipează pe morarul moş Gavril din "La noi la Viişoara" .
În opera lui Sadoveanu, pot fi observate toponime specifice satelor comunei Miroslăveşti şi, în legătură cu ele, şi alte personaje (pe lângă cele amintite deja) din rândul oamenilor locului. Satul Ciohorăni este în povestirea "La Ciohorăni" locul unde trăia un prieten al său, Gheorghe Vornicelu, în realitate Alexandru Puiu--fratele mamei vitrege a scriitorului . În casa acestuia, autorul a petrecut câteva zile "între sărbătorile de iarnă". Aici, tânărul Mihail (era in 1898) a fost impresionat de pitoreştile detalii ale interiorului casei ţărăneşti în care se afla şi, mai ales, de ritualul gătitului pentru horă al Anicăi, fata de vreo paisprezece ani a lui Vornicelu. Hora a fost rânduită în ograda unui gospodar şi la ea a fost de faţă şi povestitorul.
De la Alexandru Puiu din Ciohorăni şi, probabil, de la rudele din Verşeni, Sadoveanu a ascultat multe istorisiri despre isprăvile romantice ale ţiganilor de la Ciohorăni. Aceste povestiri îşi au ecouri în opera sadoveniană , ecouri pe care le receptăm din "Fîntîna dintre plopi" (vol. "Hanu Ancuţei"), "Fîntîna Hazului" (vol. "Vremuri de bejenie") şi "Moartea lui Ion Doru" ("Umbre").
În "Fîntîna Hazului" , patru ţigani din Ciohorăni pun la cale în iarmarocul de la Roman o tâlhărie asupra unui răzeş care tocmai vânduse o pereche de boi. Răzeşul este înjunghiat mortal, iar ţiganii sunt capturaţi de ţăranii aflaţi în preajmă, la cosit. Autorul precizează apartenenţa ţiganilor la comunitatea din Ciohorăni, prin intermediul personajelor . Când un cosaş îl întreabă pe unul din ei de unde e, ţiganul raspunde: "Dă la Ciohorani", iar un alt cosaş confirmă: "Îs de la Ciohorăni(...). Îi cunosc".
În "Fîntîna dintre plopi" , Marga, o ţigancă tânără şi frumoasă, care se îndrăgostise de căpitanul Isac, e omorâtă de coetnicii săi şi aruncată într-o fântână pentru că l-a prevenit pe căpitan, în legătură cu intenţiile criminale ale acestora asupra sa. Căpitanul Isac făcea negoţ cu vin. Îl aducea din părţile Tutovei şi îl vindea boierului Canta din Paşcani (boierii din această familie apar în documente, în sec. al XVIII-lea, ca stăpânii satului Verşeni). Ţiganii plănuiră jefuirea negustorului la întoarcere, folosind-o pe Marga drept momeală. Momentul culminant al acţiunii se petrece în preajma vadurilor Moldovei, în dreptul Tupilaţilor, dar autorul distribuie elementele secundare ale întâmplării relatate pe traseul Tupilaţi-Miteşti-Miroslăveşti-Brăteşti-Paşcani, la dus. La întoarcere, aceluiaşi traseu îi adaugă şi Hanu Ancuţei. Având în vedere că drumul real (raportat la prezent) dinspre Tutova, care implică trecerea prin Roman, exclude Tupilaţii, e de presupus că Sadoveanu a dorit expres să imortalizeze în povestirea sa şi segmentul de drum căruia i-a stârnit colbul de atatea ori, când se afla la bunicii din Verşeni, în copilărie. Nu-i exclus însă ca Sadoveanu să fi aflat că, la data desfăşurării faptelor, segmentul de drum direct de astăzi, dintre Miroslăveşti şi Hanu Ancuţei, nu ar fi existat, caz în care trecerea prin Tupilaţi (prin extravilanul satului) fiind justificată geografic. Aşadar, şi în cadrul acestei povestiri, Sadoveanu foloseşte geografia reală a locurilor, cea care implică meleagurile bunicilor de la apa Moldovei. Toponimele locale folosite de autor în descrierea traseului parcurs de cele unsprezece care cu vin ale căpitanului de mazili corespund spaţiului miroslăveştean. Spre exemplu, la dus , căpitanul Isac spune: "Am mers(...) aşa avînd soarele în spate şi apele Moldovei în stînga", ceea ce e real pentru o fracţiune de traseu (în mod riguros, până la intrarea pe drumul direct Miroslăveşti- Paşcani). Povestitorul întăreşte autenticitatea acestui segment de traseu folosind şi toponimele corespunzatoare lui: "Am trecut prin satele răzăşilor de la Miteşti, Năvrăpeşti şi Miroslăveşti…" (autorul a ignorat doar ordinea reală a două din cele trei localităţi, în contextul sensului de mers). Nefolosirea toponimul Verşeni, care ar fi trebuit să fie implicat în traseul descris, constituie o nedumerire. E posibil însă ca omisiunea să aibă drept cauză chiar faptul că Verşenii, pierzându-şi atributul de "răzăşie" (aspect subliniat de scriitor într-o altă povestire a sa), nu puteau contribui la sublinierea expresă a statutului social identic al celorlalte sate menţionate. Urmează apoi referirea la"...dealul cel lung spre Brăteşti", de fapt dealul Inaţi din Miroslăveşti. Dând frâu liber pasiunii, căpitanul Isac se întoarce călare, singur, pentru a o reîntâlni pe Marga în lunca Moldovei. După consumarea aventurii, eroul reface traseul spre Paşcani, prilej cu care apar din nou referiri la geografia locurilor străbătute: "La Năvrăpeşti am prins a zări pe Moldova pâcle nedesluşite şi-n răsărit s-a arătat geana de ziuă". E adevărat că panorama râului, pe itinerarul capitanului de mazili, e vizibilă numai din Năvrăpeşti, de fapt partea de nord a Miroslăveştilor. Din dealul Inaţi, valea largă a râului lasă ochiului o privelişte largă până la Ceahlău, care trebuie să fi făcut să vibreze sufletul poetic al scriitorului de fiecare dată când venea la Verşeni. "Cînd am coborît la Paşcani, răsărea soarele în negura Siretului", continuă descrierea eroul Fîntînii dintre plopi. Autenticitatea coordonatelor spaţiale folosite de scriitor în descrierea acestui traseu, care include şi meleagurile noastre, este întărită şi de estimarea temporală a deplasării, atât călare (două ore), cât şi cu şirul de căruţe trase de boi: de "după prînz (…) pînă cătră sară"(acţiunea se petrecea toamna).
Moara Zavului -- locul unde Zamfira, fata morarului, s-a întâlnit cu "Ştima apei" ("zâna iazului")-- este, de asemeni, un toponim local (cu formă de plural, la noi) pe care l-a purtat o moşie boierească, devenită apoi satul (dispărut) Zavul, cătun al comunei (desfiinţate) Soci. La "moara cea veche a Zavului" (cea reală, de pe Moldova) au măcinat părinţii bătrânilor de azi ai meleagurilor noastre, căci ea a răzbit până prin preajma ultimului război. Prin acest toponim local (deşi amplasat de scriitor pe alte meleaguri), Sadoveanu atinge cu tocul său de scris şi pe cel de-al cincilea sat al comunei noastre, luminându-l şi pe acesta cu aura geniului său şi consacrându-l (ca şi pe celelalte), în spiritul ideii că locul pe care l-a atins condeiul lui Mihail Sadoveanu devine "un Sadoveanu" .
Spaţiul fizic al Verşenilor şi cel circumscris satului bunicilor Ursăchesti, constituie cadrul a două frumoase povestiri de dragoste, ale căror personaje sunt, implicit, băştinaşi (una e cea la care am făcut deja referire). Asupra autenticităţii personajelor acestor povestiri ne putem îndoi dar nu şi asupra locului, căci scriitorul ne oferă certitudini. Iată, în cea de-a doua povestire identificată ("Cîntecul amintirii"), Irina Dascălului -- "din sat de la voi", precizează eroul disimulat al povestirii băieţilor locului, care-l ascultau stând "pe pîntece, învăliţi în cojocele şi-n sumăieşe", ca să se apere de răcoarea pătrunzătoare a luncii Moldovei—plăti cu viaţa sa tânără dragostea vinovată (Irina era măritată) pentru alesul inimii. Vechilul moşiei boiereşti, cel care săvârşi omorul -- din dragoste neîmpărtăşită şi pentru adulter, în timp ce Irina trecea Moldova (în speranţa izbăvirii de pedeapsă) -- îşi primi şi el pe loc răsplată pe masură de la rivalul său. Băieţii pricepură că oierul de la munte, cel care le povestise drama Irinei Dascălului, avea motiv ascuns să coboare toamna cu oile sale la apa Moldovei, în preajma unui mormânt fară cruce, neştiut de localnicii verşeneni. În cazul că destinul Irinei din această povestire romantică nu are la bază vreun sâmbure de adevăr, atunci plăsmuirea a fost inspirată la Verşeni de melodiile "tînguitoare" de "la priveghiurile păstorilor", de "dincolo de Moldova", cântece din bucium şi din fluier, pe care nepotul lui Ursachi le asculta seara, de pe celălalt mal al apei .
Tot în spaţiul mirific al şesului Moldovei, Sadoveanu a găsit inspiraţia pentru un impresionant text de proză lirică, închinat ciocârliei --"cîntăreaţa luminii şi-a muncii". Celebrul fragment muzical din "Rapsodia" lui Enescu, dedicat aceleiaşi neîntrecute cântăreţe înaripate, are un corespondent pe măsură, realizat prin intermediul artei literare. În plus, la "compoziţia" lui Sadoveanu, adaugă o "măsură" muzicală şi un localnic de-al nostru, "om liniştit" cu plete şi cu mustaţă cărunte: "Ciocîrlia, cucoane, a fost fată de împărat, de aceea cîntă aşa de mîndru". De aici, de pe meleagurile miroslăveştene, ascultând fermecat "biruitorul cîntec al muncii", scriitorul sondează adânc trecutul, cu gândul la moşii şi strămoşii săi, ajungând "…pînă la cel dintăi înaintaş" al său, străbuni care au ascultat şi ei "foarte de demult" cântecul acestei păsări măiastre. Cântecul ciocârliei din vremurile sale, deşi biruitor, îi "strecura în suflet" totuşi urmaşului acelor străbuni de la Moldova "un fior de jale". Coicârlia aceea, întâlnită de scriitor pe meleagurile noastre "aurorale", după ce l-a îndrumat în abisul trecutului, l-a inspirat apoi pe cel cu privilegiul gândului neadormit să reflecteze "o secundă", ca un responsabil al Universului, la "vîntul sfîrşiturilor", la vremea când "va cădea uriaşa noastră uzină" şi "va tăcea cîntecul muncii".
Asemeni pătrunderi adânci în sufletul străbunilor şi în timpul de demult apus al acestora au fost prilejuite de contextul peisagistic şi spiritual al meleagurilor noastre şi în povestirea "Calman" . "Din această lume minunată", când se întorcea "într-un rînd" cu mama sa la Paşcani, s-a "oprit într-un popas la un izvor". Acolo a găsit un cerşetor bătrân care cânta la un cimpoi. Copilul, care auzise deja de povestea viţei neamului nostru, era încredinţat că bătrânul acela apăruse "în lumina de toamnă şi-n peisajul de baladă (miroslăveştean) ca să evoce sufletul geţilor şi tracilor". În timp ce-l asculta, ochii săi pătrunzători, aţintiţi spre munţi (aşadar, cei doi călători nu ieşiseră încă din cadrul natural al satelor noastre), desluşeau "capetele fantastice ale urieşilor de la începutul lumii". În povestirea amintită, scriitorul, în care încă mai vieţuia copilul de demult, ştia acum că acele capete de strămoşi erau "semicerii unei păduri din zare", dar ezita în a nega că băiatul de atunci "a văzut adevărul".
*
Faptul că Sadoveanu a imortalizat în opera sa "oameni şi locuri" care aparţin Verşenilor şi împrejurimilor este întărit şi de observaţiile criticilor săi, care arată că prozatorul, cu tot romantismul său, este " suficient de realist pentru a nu se fi inspirat decît din întîmplările cunoscute mai mult sau mai puţin direct, pentru a nu introduce decît peisaje pe care le-a străbătut el însuşi, pe îndelete" . Sau, în altă formulare, "interesul prozatorului" este legat de "reconstruirea cît mai exactă a evenimentului (…), reconstruirea cadrului şi fixarea cît mai exactă a faptelor", procedeu ce este "o chezăşie a autenticităţii lor" . În sfârşit, după o altă opinie, convergentă cu celelalte exemple, "oamenii şi locurile închipuite ( de Sadoveanu) sînt aidoma celor ce vor fi fiinţat aevea pe acest pămînt" .
Legătura fizică şi spirituală a lui Sadoveanu cu spaţiul Verşenilor şi al împrejurimilor a avut o influenţă puternică asupra operei sale. De altfel, însuşi scriitorul recunoaşte că "expediţiile" sale pe plaiurile bunicilor "stau la originea celor dintîi producţii literare" ale sale şi că acestea (expediţiile) îi provocaseră "în totalitate o atitudine nouă de uimire în faţa fenomenelor vieţii" . Aici, la Verşeni, "l-a atins aripa îngerului", care "i-a turnat har în ale tainicului, ale fantasticului" . "Etapa iniţierii" lui Sadoveanu, care se suprapune cu "translaţia bruscă şi radicală din descendenţa spirituală paternă în cea maternă", este "cea mai importantă treaptă a formaţiei sale spirituale" .
La Verşeni, Sadoveanu s-a simţit ca acasă, ceea ce înseamnă, dacă raportăm asta la un concept al lui Mircea Eliade, că meleagurile bunicilor din lunca Moldovei erau pentru nepotul lui Ursachi "un centru universal" . Spaţiul Verşenilor era pentru Mihai o "geografie paradisiacă(...)scutită de traume" şi fertilizată de "lumina de basm", o adevarată "forţă tonifiantă" . Aici, în "climatul auroral de la Verşeni", copilul (şi apoi adolescentul) născut în târgul Paşcanilor "trăieşte deschis aventurii", fiindcă la apa Moldovei e "raiul, spaţiul etajat pe fundaluri de munţi, în brume albastre" .
Comuniunea fizică cu spaţiul geografic al Verşenilor a durat însă până când adolescentul s-a împlinit în tânărul cu "deprinderile ciudate ale orăşeanului", îmbrăcat în vestimentaţie nemţească, asociată cu a primarului sau a preceptorului . Satul pe care l-a căutat cu atâta fervoare a început să-l respingă. S-a întâmplat asta tocmai atunci când se împrietenise deja cu câţiva flăcăi, cărora le-a "împrumutat optica", în legătură cu surtucarii, precum primarul şi notarul. Începuse să vină la hora satului, să se lase îndemnat la joc şi atras la clacă. Imita de-acum "o anume gravitate a gestulu şi a vorbei, se învăţa a călca apăsat, rar şi temeinic, precum gospodarii făloşi ai Verşenilor" .
Despărţirea fizică de Verşeni avea să fie una graduală. Pe la douăzeci de ani, mărturiseşte scriitorul, încă organiza "în dulceaţa verii", expediţii "cinegetice şi de pescuit în zăvoaie şi gîrle (…) la apa Moldovei" . După stabilirea la Fălticeni, scriitorul va reveni rar la Verşeni. Meleagurile copilăriei de pe valea Moldovei erau mereu însă în centrul preocupărilor lui . O reîntoarcere vremelnică la Verşeni, cu prodigioase consecinţe asupra operei sale, a fost determinată de scrierea romanului "Neamul Şoimăreştilor" . Prietenul său de aici, Tudor Pânzaru, de fapt Şoimaru, după numele tatălui natural (a fost înfiat de copil, după moartea prematură a tatălui—Iordachi Şoimaru), întrunea toate însuşirile personajului principal din romanul proiectat. Aşa că, pentru o vreme, şi-a mutat atelierul literar la Verşeni, ca să fie în preajma modelului său literar, în compania căruia a fost văzut adesea la Hanu Ancuţei sau în escapadele vânătoreşti de pe meleagurile bunicilor. Tudor Pânzaru era în vremea aceea primarul comunei (desfiinţate) Ciohorăni, comună de care aparţinea şi satul Verşeni. Şi de contactul direct cu Toader Cicea, răzeşul din Verşeni, o fi având nevoie atunci prozatorul, pentru a-i face cu trăsăturile naşului său de botez portretul uncheşului Mihu, fratele tatălui lui Tudor Şoimaru.
Despre o reîntoarcere târzie în vecinătatea Verşenilor avem ştiinţă din mărturia lui Airinei Ion (Nică) din Miroslăveşti, care susţine că imediat după ultimul război, prin 1945, Sadoveanu a fost găzduit vreo lună de zile în gospodăria tatălui său, aflată pe malul Moldovei (azi gospodăria văduvei lui Vasile Axinte). Să fi fost popasul acesta lung de la Miroslăveşti un răgaz pentru explorarea locurilor în care scriitorul avea să amplaseze acţiunea unor episoade din Nicoară Potcoavă, la care s-a facut referire mai sus? Sau, poate, o evadare în mult preţuita lui Vale a Moldovei, spre reculegere, după ce Paul, fiul său drag, a trebuit să aducă Patriei jertfa supremă.
Reîntoarcerea la Verşeni, în 1950 (într-o vizită care, cu siguranţă, a fost ultima în paradisul copilăriei sale) a însemnat o mare dezamăgire pentru prozator. Părul din ograda bunicilor se uscase, casa dârzului rotar devenise o colibă, neamurile nu-l mai cunoşteau. În asemenea împrejurări, ruptura definitivă cu Verşenii a fost violentă. Totul se petrecu însă înlăuntrul său, acolo de unde răzbătură în afară doar încruntarea unei sprâncene , mai mult ca oricând, şi un îndemn scurt pentru însoţitorii săi: "… ne întoarcem !".
"Spaţiul cu încărcătură psihică specifică" ce a dat naştere operei lui Sadoveanu e unul "concentric", cu mai multe cercuri, constată critica literară . Scriitorul trăieşte în aceste cercuri, aparţinând "simultan tuturor". Pentru cât de intens a trăit "Ceahlăul" literaturii române în acel cerc de care aparţine şi spaţiul mirific al mamei sale şi al străbunilor ei, se poate spera că a fost suficientă demonstraţia de până aici. La această întreprindere însă se impune a se mai adauga şi ceea ce ar putea fi o sinteză a celor de mai sus, o mărturisire relevantă a scriitorului, în sensul căutărilor noastre, un fel de testament lăsat nouă , celor care încă ne mai îndoim că "fiul ţărăncii din Verşeni" e fiul plaiurilor verşenene: "Au fost atît de multe (amintirile din Verşeni) şi de felurite, încît pot să le amestec cu basmele pe care le auzeam la aceeaşi epocă de la feluriţi meşteri într-ale istorisirilor cu care m-am întîlnit în rătăcirile mele" . Pe toate aceste amintiri, Sadoveanu le purta în el, cum însuşi mărturiseşte: "intrate pentru totdeauna în fiinţa mea, intrate ca un filtru al vieţii nemuritoare, din care încă mă hrănesc pînă la aceşti ani târzii în care mă aflu" .
În sfârşit, pentru cine ar mai putea tăgădui, după cele relevate mai sus, legătura speciala a marelui prozator cu Verşenii Miroslăveştilor, mai încercăm o ultimă formulare cu valoare concluzivă, concentrată astfel: Sadoveanu este "urmaşul şi purtătorul de cuvânt" al "zecilor şi sutelor de generaţii ale clanului (Ursăcheştilor) din care făcea parte" .
*
Aşadar, fără a fi epuizate dovezile, iată cât de semnificativă este legătura lui Sadoveanu cu spaţiul geografic şi spiritual al mamei sale, cu Verşenii Miroslăveştilor, parte esenţială a universului sadovenian. Microuniversul nostru local şi noi, prin înaintaşii noştri, suntem (nemeritat, dacă încă ne mai îndoim de această revelaţie) materie şi spiritualitate trecute prin filtrul artistic al acestui "genial Povestitor" , spre a fi înnobilate şi aşezate la baza unei măreţe ctitorii spirituale. Acest "edificiu grandios" , căruia Ctitorul i-a transferat grandoarea lui monumentală, acest "panteon literar" , care constituie opera "eternă" a celui "mai reprezentativ şi mai autentic scriitor romîn" , are deci la temelie experienţa de viaţă a clanului ursăcheştilor în contextul peisajului special al Verşenilor.
Şi astfel, Condeiul lui Mihail Sadoveanu a caligrafiat pe harta culturii naţionale (dar şi pe cea a culturii universale, opera sa fiind tradusă în engleză, franceză, germană, spaniolă, italiană, chineză etc. ) un reper geografic si cultural pentru eternitate: Verşenii Miroslăveştilor. Urmaşii foarte îndepărtaţi ai lui Sadoveanu vor putea deschide cărţile scriitorului aşa cum o facem cu "Istoriile lui Herodot" . Vor găsi în această "arhivă" , cu "cele mai multe documente din viaţa noastră trecută" , o adevarată comoară: " memoria şi conştiinţa lumii noastre arhaice, originare" .
Custodelui acestor odoare spirituale (multe din ele originare din lumea noastră locală), şlefuite cu pana sa măiastră şi conservate pentru veşnicie în cărţile sale, precum comorile materiale în vitrinele Ermitajului şi ale Luvrului, să-i întoarcem recunoştinţa noastră (care nu va fi niciodată îndestulătoare) citindu-i opera şi preţuindu-l ca pe cel mai de vază fiu, descins dintr-o viţă a meleagurilor noastre natale.
(Eseu publicat în revista
BiblioPolis, Chişinău, vol. 35/2010 şi vol. 36/2011)
Bibliografie selectiva
1. Balan, Dumitru -
Din istoricul invatamantului primar din judetul Baia, Tipografia "J. Bendit", Falticeni, 1934
2. Balu, Ion -
Natura in opera lui M. Sadoveanu, Ed. Ion Creanga, Buc. 1984, pg. 5, 6
3. Balu, Ion –
M. Sadoveanu-Amintiri literare, Ed.Minerva, 1970, pg. 8
4. Ciopraga, Constantin –
M. Sadoveanu-Fascinatia tiparelor originare, Ed. Eminescu, 1981, pg. 9, 11, 13, 30, 102, 103, 139, 207, 378
5. Ciopraga, Constantin -
Prefata la M. Sadoveanu, Cincizeci de povestiri, Ed. Minerva, 1984
6. Cojocaru, Gheorghe (invatator) --
Monografia satului Verseni (in manuscris, aflata in custodia scolii din localitate)
7. Dan, Ilie —
Studii despre opera lui Sadoveanu, Ed. Albatros, Buc. 1977, pg. 53, 269, 273, 300, 301, 309
8. Furtuna, Alexandru si Soimaru, Vasile –
Neamul Soimarestilor-500 de ani de istorie, Ed. Prometeu, Chisinau, 2003, pg, 11-12
9. Manuca, Dan –
Pe urmele lui M. Sadoveanu, Ed. Sport-Turism, Buc. 1982, pg. 8, 17, 28, 35, 36, 39, 40, 140, 289
10. Mitru, Constantin –
Ei l-au cunoscut pe Sadoveanu, Ed. Ion Creanga, Bucuresti, 1973, pg. 14, 15, 28, 29, 30
11. ***
Omagiu lui Mihail Sadoveanu, Ed. de Stat pentru Literatura si Arta, 1956, pg. 109
12. Sadoveanu, Mihail -
Anii de ucenicie.
Cele mai vechi amintiri, Ed. Minerva 1970: Sadoveanu, memorialist – Studiu introductiv ( pg. V, VIII, XIV, XV), pg. 8-12 (Cutitul), pg. 13-19 (Parul din ograda bunicilor),pg. 20- 26 (Baietel), pg. 91-94, 113-120 (La apa Moldovei), 176-183 (Initiere), pg. 229 (Calman), pg. 283 (Preocupari) – vezi si in tab. cronol. referirea la Protestul intelectualilor, in legatura cu arderea cartilor scriitorului in piata publica
13. Sadoveanu, Mihail –
"Cincizeci de povestiri", Ed.Minerva, 1984, pg. 99
14. Sadoveanu, Mihail –
Hanu Ancutei. Baltagul, Ed. Minerva, Buc., 1979, pg. 32-48
15. Sadoveanu, Mihail —
La noi la Viisoara, Ed. de Stat pentru Literatura si Arta, 1956 (vezi Note, pg. 590)
16. Sadoveanu, Mihail –
Nada florilor, Anii de ucenicie, Cele mai vechi amintiri, Ed. Minerva, 1970, (Prefata de Profira Sadoneanu), pg. 9, 16, 17, 26, 92, 136, 180, 181, 228, 229, 372, 373, 374, 376
17. Sadoveanu, Mihail—
Neamul Soimarestilor. Zodia Cancerului sau vremea Ducai Voda, Ed. Cartea Romaneasca, 1980 (vezi dedicatia autorului)
18. Sadoveanu, Mihail -
Nicoara Potcoava, Ed. Minerva, 1977, pg. 186, 187, 188, 258
19. Sadoveanu, Mihail –
Noptile de sinziene si Pastele blajinilor, Ed. Minerva, 1980 (vezi Prefata de Mircea Braga)
20. Sadoveanu, Mihail –
Oameni si locuri, Ed. "Sport-turism", Bucuresti,1982, pg. 112-115
21. Sadoveanu, Mihail -
Povestiri, vol. I, Ed. Cartea Romaneasca, Buc. 1981, pg. 389 (Cantecul amintirii), pg. 442 (Printre gene), pg.447, 450,
22. Sadoveanu, Mihail –
Valea Frumoasei (Despre aceasta tara si despre vanat si pescuit), Ed. Eminescu, 1983, pg. 110,
23. Sadoveanu, Mihail –
"Vremuri de bejenie”, Ed. Minerva 1977, pg. 134
24. Spiridon, Monica --
M. Sadoveanu –Divanul inteleptului cu lumea, Ed. Albatros, Buc. 1982, pg. 10
25. Vianu, Tudor –
Scriitori romani din sec. XX, Ed. Minerva, 1979, pg. 283
Crima mioritică din Baltagul e posibil să aibă la origine personaje reale din Verşeni...
În legatură cu oglindirea în scrierile sadoveniene a unor fapte şi personaje reale, unele chiar din mediul bunicilor verşeneni, exegeţii prozatorului ne-au oferit argumente deja consacrate pe această temă si prezentate la timpul şi locul potrivit în Monografia Comunei Miroslăveşti.
Cât despre întâmplarea care i-ar fi inspirat lui Sadoveanu popularul roman Baltagul, am reţinut două variante: fie că povestitorul a plăsmuit povestea influenţat de balada Mioriţa, fie că a prelucrat cu mijloacele artei literare o întâmplare reală, auzită de la nişte munteni.
Iată însă şi o variantă târzie, din locurile neamului său după mamă.
O împrejurare casnică a făcut să-l am acasă în această vară, ca meşter sobar, pe Gheorghe Plai, miroslăveştean cu gospodărie la marginea dinspre miazăzi a satului, în vecinătatea Verşeniului Ursăcheştilor, neamul pe care nepotul l-a imortalizat literar. Sobarul, om cu însuşiri intelectuale peste media celor din mediul său social, a supralicitat statura mea culturală, aducând în dialogul nostru ocazional teme din cele mai diverse, extrase la întâmplare din universul cunoaşterii. Desigur, printre întrebări şi păreri legate de religie, fizică, genetică (!) etc., n-au lipsit nici chestiunile de literatură. Cititor al Monografiei noastre, meşterul sobar a ţinut să remarce că, în segmentul dedicat lui Sadoveanu, nu am menţionat şi posibila origine verşeneană a crimei ciobaneşti, pe seama căreia scriitorul a ticluit o povestire aşa de frumoasă. Contrariat, am cerut să-mi justifice reproşul.
Om onest, sobarul mi-a spus că informaţiile sale, obţinute de la “megieşii” lui din satul aflat la o azvârlitură de băţ de propria-i casă, nu ar fi atât de credibile pe cât cele pe care le-aş putea obţine personal de la Rusanda lui Ungureanu, nepoata de frate a unuia dintre ciobanii părtaşi la o întâmplare asemănătoare cu aceea căreia i s-a dus buhul, prin condeiul scriitorului.
Desigur, nu era nevoie să fiu împins de la spate ca să pun în faptă îndemnul lui Gheorghe Plai. Rusanda Andrieş (Ungureanu, după tată), o femeie vioaie şi lucidă, pentru cei optzeci de ani ai săi, nu mi-a înşelat aşteptările.
Şi iată ce mi-a povestit fata lui Ion Ungureanu din Verşeni. Un înaintaş al ei era neam de oieri de la munte, coborât definitiv în satul de la apa Moldovei. Aproape sigur, era străbunicul său de pe tată. Din copilaria sa, petrecută printre vite, oi şi câini ciobăneşti, îşi aminteşte multe. Dar şi mai multe bucurii şi tristeţi ale copilului care a fost s-au risipit în pâcla timpului rămas în urmă.
În legătură cu interesul meu pentru vreo întâmplare ciobănească, petrecută în neamul său, ştie ea ceva, dar numai câteva frânturi de poveste de la tatăl său. Acesta îl căina mereu în casă pe frate-său mai mare, Iordache, pentru o suferinţă a sa născută din nedreptate.
Iordache Ungureanu avea oi mai multe decât frate-său Ion şi de aceea el urca mereu la munte cu turma, întovărăşit de un alt cioban din sat, unul din neamul Ursachi, al cărui nume de botez nu şi-l mai aminteşte. Acolo, la munte, a fost omorât un cioban de prin părţile locului. N-a trecut mult şi s-a răspândit zvonul că pozna asta ar fi fost făcută de Iordache Ungureanu. Îndată ce au venit în sat autorităţile vremii, ca să facă şi aici anchetă cu vâlvă mare, Iordache a fost dus la închisoare pentru ani grei.
După câţiva ani de osândă nedreaptă, puţini faţă de cei care i-au fost meniţi de judecători, Iordache Ungureanu a fost slobozit. Autorităţile au găsit dovadă de netăgăduit că făptuitorul n-a fost el, ci tovarăşul său de oierit prin acele părţi ale muntelui, cel din neamul Ursăcheştilor, care făcuse crima asupra cobreslaşului său muntean pentru nişte bani din vânzarea oilor, întocmai ca în cazul crimei din Baltagul.
Aşadar, iată acum prilej să-i dau satisfacţie lui Gheorghe Plai, meşterul-sobar miroslăveştean, animat de lucruri mai presus de cele pe care el le clădeşte cu dibăcie în edificiul în care noi ferecăm focul preistoric, pentru a-l putea avea prieten în casă. Deşi sobarul mi-a dat şi prilej de-a constata că dibăcia meşterului e uneori întinată de rutină, voi trece cu indulgenţă peste incident; o dată pentru că meşterul sobar mi-a intermediat un fel de reîntâlnire cu un alt meşter sobar, cel pentru care conjug verbele însoţite de substantivul tată doar la timpul trecut, şi a doua oară pentru că a prelungit zăbava mea în compania spiritului sadovenian. Duh care încă mai bântuie, precum ştima apelor, pe meleagurile dragi lui, la timpul trecut, şi la fel de dragi nouă, la timpul prezent. Încă la timpul prezent.
(Înv. Gheorghe Pârlea – din Monografia Comunei Miroslăveşti, ed. a doua)
La Hanu Ancuţei
(sau) Locul unde încă se mai istorisesc – în grai dulce, moldovenesc – fapte din vremuri de mult apuse
Se întâmplă ca măcar o dată pe an să merg şi eu la Hanu Ancuţei, aflat la o azvârlitură de băţ de habitatul meu casnic. Întotdeauna, însă, întâmplător. Aş face-o mereu, cu voluntariatul celui profund motivat, dar numai ca vizitator. Cum însă hanul nu-i muzeu, ci loc unde se intră ca să dai tribut trupului, cu cheltuială mare, n-o fac decât …când n-am încotro. Şi de fiecare dată când intru în încăperea aceea mare, primitoare, rânduită după obiceiurile arhaice, sunt mişcat lăuntric de ceva ce mi se trage precis de la slova sadoveniană. Şi tulburarea asta nu-mi face rău, ci mă copleşeşte plăcut de un sentiment al trecutului, al istoriei. Bănuiesc că trăirea aceasta ar fi şi mai accentuată dacă mesenii n-ar fi oamenii epocii noastre, ci acei ai vremurilor care au consacrat locul, prin pana Maestrului. Şi cum oamenii trecutului au făcut trecerea, firesc, în altă lume, speculez şi eu, după pofla sufletului romantic, prezenţa la vreo masă dosită a vreunui pământean de prin satele megieşe hanului, care ar aduce cât de cât la chip şi port cu vreun răzeş de demult. Şi asta mă ajută să aud de la acest străbun încropit vorbe nerostite, dar închipuite după dorinţa mea ascunsă…
***
Oameni buni, ia ridicaţi oleacă ochii din ulcelele burduhoase şi ascultaţi povestea hanului ista, care nu-i han de rând. I-adevarat însă că, dacă nu se năştea nepotul lui Gheorghe şi-a’ Anghelinei Ursachi de la Verşeni, băietu’ Profirei, cel agiuns scriitor mare, şi de-i zice Sadoveanu, rămânea şi Hanu Ancuţei doar un loc de zăbavă, ca multe altele, şi nimic mai mult.
Da' să ştiţi dumneavoastră că nu există pe lume han mare la drum mic. Drumu' ista, la care îşi deschidea porţile hanu’ (acum, doar uşile) cu aproape trei veacuri în urmă (făra 8 ani, numai), e drumul voievozilor descălecători—Dragoş şi Bogdan. Şi asta nu-i puţin, că-s de-atunci aproape şase veacuri. Şleahul ista, de-i zice Drumu' Băei, a fost călcat de potcoavele multor cai, care amu-s dinte ori ochi de lup. Făgaşul lui a fost adâncit de chervanele cu coviltir ale negustorilor armeni, încărcate cu mărfuri nemţăşti, aduse tocmai de pe la Lipsca, de-i zic oamenii azi Leipzig, ori de la Lvov, din Polonia, încărcate cu mărfuri tătărăşti, ba chiar cu mărfuri de prin îndepărtata Indie, de unde-a venit şi neamul lăutarilor noştri tuciurii, care-şi fac veacurile aici la han. Au bătucit drumul ista, oameni buni, oşteni fără număr, monahi de la mănăstirile Neamţului, boieri mari şi mici, cu treburi pe la împrăştiatele lor moşii, răzăşi cu pricini la Divan, hoţi de rând şi haiduci vestiţi, domni moldoveni şi munteni, regi străini, în trecere sau puşi pe războaie.
Dupa ce s-o ridicat hanu’, care la-nceput era cetate, cu ziduri groase şi cu porţi ferecate noaptea, ca să nu năvălească nepoftiţii, şi după ce-o trecut vremea toate cele de demult au reînviat aici, în istorisirile bine meşteşugite ale drumeţilor. Vorbe vechi s-au spus la han, multe cât frunzele copacilor, dar au zburat şi ele odată cu frunzisul toamnelor. Multe oale s-au spart aici, oameni buni, mulţi peştişori din râul ista ce-o dat nume ţării, mrene şi cleni, prăjiţi pe vatră, în talgere de lut, au crănţănit drumeţii timpului. Au mistuit crapi şi cârlani la proţap, au molfăit, în plăcinte poale-n brâu, brânza multor turme de oi de pe-aici ori dinspre munte, unele fiind, poate, ale lui Nechifor Lipan, cel răpus cu vicleşug de baltagul lui Bogza, cu părtăşia lu' Cuţui.
Şi-n tăt acest timp, Ancuţele cele de demult – care-acuma-s oale şi ulcele, ca să bem noi vin din ele – umblau ca nişte albine, împodobite cu şiraguri de mărgele şi năframe nemţăşti, vamă cu care negustorii cei însetaţi de vin şi de ochii dulci ai hangiţelor le cumpărau bunăvoinţa. Şi uite-aşa, stătea Ancuţa la mângâiat ca mâţa la dezmierdat.
Da' şi localnicii noştri şi-au ostoit poftele lumeşti la Hanu Ancuţei, în drumurile lor săptămânale la Târgu’ de la Tupilaţi, deschis târgoveţilor exact acum 162 de ani, pe moşia logofătului Ştefan Catargiu. Carele sătenilor din Miroslăveşti, Ciohorăni şi Muncelul de Sus îşi încrucişau căile, unele la dus altele la-ntors, ici la han. Cei care se-ntorceau intrau să bea adalmaşul târguielilor făcute cu animale mari, că la asemenea negustorii aveau mereu dare de mână.
Şi pune-te pe vorbă apoi, mângâind rotunjimea ulcelei, cu ochii la rotunjimile Ancuţei. Trebuie să ştiţi, oameni buni, că Ancuţele dinaintea celor pe care le mângâiem noi acum cu priviri ascunse, ca s-avem cu ce ne spovedi la popă, făceau şi fapte mai de ispravă decât cele de-a amăgi drumeţii cu nurii lor aţâţători sau de-a le turna vinul din cofăiele. Iată, de pildă, una din Ancuţele cele vechi a uneltit cu-n răzăş cam zălud, care-avea la inimă fata unui boier, s-o răpească chiar de-aici, de la vadu’ Moldovei, şi s-o ducă în bordeiul lui de fugar. Trebuie spus că şi coniţei îi chicase cu tronc flacăul cel de la coarnele plugului şi că deja păcătuise cu el, spre ruşinea neamului boieresc. Duduiţa se afla atunci la han, în drum spre M-rea Agapia, unde boierul, însoţit de arnăuţi, o ducea să-şi ispăşească păcatul. Planul pus la cale de ibovnicul coniţei, împreună cu Ancuţa, l-a lăsat pe boier cu botul pe labe, fără să poată a o învinui pe uneltitoarea de la han.
Trebuie să vă spun, oameni buni, şi una hazlie, petrecută aici, la han. Cică Vodă Mihalache Sturza, Domnul cel care stăpânea moşii şi-n coastele satelor noastre, căzu şi el pe nepusă masă aici, la han, într-o bună zi. Nici măcar unul însă din cei aflaţi cu ulcica-n braţe nu-l cunoştea pe Vodă şi toţi îl luară drept un boier oarecare. Printre meseni, se afla şi-un răzăş de prin părţile Sucevei, un îndrăzneţ limbut, care intră-ndată în vorbă cu boierul. Boierului nostru, Domnului cel neştiut, îi plăcu răzaşul şi-l întrebă cu ce rost îi este drumul pe-acolo. Răzăşului cu stuchit la furcă atât îi trebui şi-ndată începu să-şi verse amarul ce-l ardea la inimă. Îi spuse boierului că merge la Vodă, la Ieş, să-i facă dreptate într-o pricină cu un corb de boier de prin părţile lui, cu care se judeca pentru ocina părintească. Îi arătă traista ticsită cu hârţoage şi cu peceţi domneşti din vechime şi se jură în faţa boierului că, dacă nici Vodă nu-i face dreptate, se lasă lehamite. Dar îl va pofti pe mai marele Ţării, ca să-şi verse năduful, să-i pupe iapa...undeva, aproape de coadă. Şi-i arată boierului mârţoaga, legată sub un şopron a’ hanului. Mesenii începură să râdă, iar boierul, adică Vodă, ce să facă, le ţinu hangul, mânzăşte. Pe semne, vreţi să ştiţi pe unde şi-o scos cămeşa răzăşul când o dat ochii cu Vodă, la cancelaria domnească…Apăi, când o agiuns la Domnie, Vodă o şi dat ordin unui foncţionar domnesc să-l aducă în faţa sa pe răzăşul din părţile Sucevei. Când ţăranul nostru o dat nas în nas cu Domnul şi văzu că-i acelaşi cu boierul de la Hanu Ancuţei, o strâns tare din măsăle, în timp ce-i năvălea tăt sângele-n obraji. Domnul, prefăcut că nu-şi aminteşte de el, i-o cercetat hârţoagele şi o socotit că musai trebuie să-i facă dreptate. Mulţămit peste măsură, răzăşul, cu inima cât un purice, îi sărută mâna Domnului, îngenunchind intâi şi mergând apoi ca racul, ca să nu-i întoarcă spatele stăpânulu. Când dă să plece, însă, deodată îi răsună în urechi glasul lui Vodă, care îl întreabă cum ar fi rămas dacă nu-i dădea carte de dreptate. Răzăşul de la Suceava, ca lovit în moalele capului cu o măciucă, nu se lăsă doborât şi îi răspunse Domnului, cu oarece sfială: "Domnia ta, eu cuvântul nu mi l-am luat îndărăt niciodată…Dacă era nevoie, iapa mea e colea, peste drum. Vodă l-o privit îngăduitor şi de data asta, arătând că preţuieşte omu’ hâtru şi curajos. Iar răzăşu’ scăpat cu faţa curată o oprit, la-ntoarcere, la Hanu Ancuţei ca să istorisească drumeţilor cei osteniţi păţania cu Vodă şi cu…iapa lui cea slăbănoagă. Aceştia aveau s-o spună urmaşilor până când o agiuns, tot aici, la han, la urechile nepotului lui Gheorghe Ursachi. Apoi, de la el încolo, au aflat-o toţi cei care ştiu cât de cât a buchisi. Dumneavoastră, oameni buni, stăpâniţi meşteşugu’ ista? Atunci ia poftiţi de deschideţi cartea scriitorului de-i zice Sadoveanu...Că n-o să vă pară rău...
Ei, cinstiţi meseni, ar fi multe de spus despre vorbele de demult, răsturnate în urechile mosafirilor Ancuţelor celor vechi, "precum vinu’ în ulcele,/ din doage de cofăiele,/ dar nu-i timpu’ de pierdut/ cât îi vinu’ de băut…Că aici, la Hanu Ancuţei, se ştie bine zicala vinului: "Vinu’ îndulceşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui". Aşa că...
Zâi din cobză, măi cioroi,
Cât oi be’ măcar un ţoi
Ş-o ulcică rotunjică
Cu vin scurs din cofăică.
Zâi, ţâgane, din vioară,
Sî-mi toarne Ancuţa iară
Vinu' cât încape-n oală
Şi focu' în inimioară.
Text pregătit, la cerere, pentru emisiunea-spectacol "O vedetă populară", moderată de Iuliana Tudor şi realizată de TVR1, în direct, la Hanu Ancuţei, în 2007 (în spectacol, autorul şi-a prezentat parţial textul, închipuind un ţăran de prin părţile locului).
