Vine o vreme…Da, vine o vremea când constaţi dureros că…a trecut vremea. Un car de vreme…
La asta reflectează acum şi Doamna învăţătoare. O altă “Doamnă învăţătoare”, pentru care clopoţelul, acest ingredient al meseriei de dascal, nu mai…sună. Doamna are dreptul la odihnă. Desigur, nu la o odihnă propriu-zisă. Ci la o viaţă aflată dincolo de cei patruzeci de ani “dedicaţi societăţii”, cum se zice – şi se şi confirmă.
Da, Doamna Ortansa – un alt apelativ familiar – are dreptul la un program liber ales, fără clopoţel, fără larmă, fără proiecte rigide, fără vizori şi…supervizori mai mult sau mai puţin zeloşi. Fără, fără, fără…Însă, fără copii, nu. Căci Doamna are trei nepoate cărora li se va dărui total. În vacanţele lor, bineînţeles, când îi vor umple bunicuţei ograda gospodariei sale din satul de pe cursul inferior al Moldovei, râul pe malurile căruia voievozii cei veniţi din Maramureş au întemeia Ţară.
“Ce repede trece timpul! Ora, ziua, anul…”, reflectează Doamna. Dar îi este frică să pronunţe şi…suma acestor unităţi de timp…Viaţa. Se consolează însă destul de repede. E o fire optimistă, călită în viforul vieţii ei din începuturi, în copilărie. Atunci când i se mai spunea încă Viorica, un nume prestabilit de tatăl ei, dar înlocuit, la naştere, cu altul conjunctural.
Dar oare în cazul fetiţei fără mamă care a fost Doamna învăţătoare, termenul “copilărie” se justifică? Are el, cuvântul, substanţa care l-a consacrat? Oare e de-ajuns să vorbeşti de copilărie când din peisaj lipseşte mama? Doar trecând, temporal, prin anii acelei etape umane care pune temelie individului, care încastrează în omul-copil structura de rezistenţă pentru ceea ce el urmează să fie ca adult şi în care mama e Meşterul? Poate că da, poate că nu. Când îţi pierzi mama la vârsta la care mai ai încă nevoie de fusta ei ca să te menţii în poziţia bipedă şi de privirea ei ca să găseşti în ea îndrăzneala de a te desprinde de dependenţa instinctivă, copilaria ce urmează are o altă dimensiune decât copilaria pe care o au nepoatele Doamnei învăţătoare.
La asta reflectează acum Doamna, însăilând într-un caiet de dictando, cu scrisul ei de dascăl care a amprentat instrumental şi sufleteşte două sute de oameni, copilaria ei fără mamă.
Şi Doamna învăţătoare zice că face asta doar pentru ai ei, pentru cei trei copii pe care i-a adus pe lume, pentru nepoţele, câte una de la fiecare vlăstar propriu, pentru strănepoţii la care adastă să-i cunoască.
Eu însă, însoţitorul ei pe viaţă - tatăl, bunicul şi potenţialul străbunic al celor pentru care protagonista îşi retrăieşte tristeţea copilăriei fără mamă - mă încăpăţânez să cred că destinul anonim poartă în el valenţe obşteşti. El, destinul anonim, poate fi adesea, dacă nu oricând, o carte de învăţătură. O carte de reflecţii pentru tot atâtea persoane câte o citesc.
Doamna învăţătoare crede însă că talentul ei personal e…vocea – confirmarea e plenară – şi nu cuvântul, cărămida cărţii. Şi că acele caiete studenţeşti, incapătoare, scrise cu o ortografie şi o caligrafie impecabile, ar putea fi metamorfozate într-o carte numai printr-un…intermediar “literar”. Desigur, unul voluntar.
Şi cum voluntariatul în materie, azi şi dintotdeauna, e doar atributul familiei, m-am oferit eu, chiar dacă, în privinţa creditului meu literar, confirmat pe ici-colo de câteva reviste, opinia Doamnei e destul de…rezervată.
Autorul
Cum a murit Nică Ionaşcu
În Delenii de Sus, anul acela, spre sfârşitul lui martie dealurile începură deja să-nverzească. Podoaba cea albă a iernii se subţiase încet-încet, lăsând pe ici-colo petice răzleţe de omăt, întârziate de umbra colinelor. În două-trei săptămâni colţul ierbii a învelit de-a binelea costişele dinspre miază-zi ale locului.
Satul dezmorţit dădea semne de învigorare. Pe drumeagurile înglodate, zvântate doar pe frânturile luminate de soarele amiezii, plăvanii cei mari trăgeau acum, în loc de sănii cu tălpoaie de lemn, căruţe cu roţi din obezi, strânse de şine nituite, meşterite de rotarii locului. Înaintaşii acestora întocmiseră roţile chervanelor care rostuiau în preajma Podului Înalt, cu patru veacuri în urmă, cele trebuincioase oastei voievodului Ştefan. Şi tot cu boi ca aceştia, cât elefanţii, blânzi şi, în neştiinţa lor, solidari cu soarta celor ce-i ţineau de funie, oştenii-plugari rânduiau atunci tunurile spre mlaştinile Bârladului.
Şi acum era război în ţară. Boii cei mari de la Deleni nu mai erau însă de trebuinţă ostaşilor, căci lumea şi obiceiurile ei s-au schimbat. E drept că bătăliile cele aprige se dădeau în alte locuri. Tunurile bubuiau în partea de jos a Moldovei, înspre munţi. În sat, mai ales ostaşii cei răpuşi şi aduşi la locurile de veci înştiinţau că Ţara era în război. Şi trenurile doldora de combatanţi şi de fierăria lor ucigătoare, care zdruncinau şinele de cale ferată şi scrâşneau din roţi înspre Bulboaca şi Munteni. Şi lumea multă şi străină, oameni oropsiţi, femei, copii şi bătrâni umblând în pribegie ca să-şi scape viaţa. Un neam mereu călcat de străini: tătarii, otomanii, seminţiile cele mari de prin vecinătăţi. Acum, nemţii…
Şi în vreme de razboi, ca şi pe timp de pace, oamenii îşi urmează însă rosturile firii. La vreme rea îşi pun pietre-n inimi şi îşi petrec viaţa ca şi cum tăria omului ar veni din asprimea greutăţilor lui.
Dintr-o ogradă din Chetrărie, marginea de nord a satului, un băieţandru de vreo cincisprezece ani se căznea să scoată carul din ogradă, De pe prispa de lespezi, lipită cu lut, cu o mână pe-un direg şi cu cealaltă ridicată a grijă pentru ceea ce vedea la poartă, o femeie, care părea mai degrabă bunică decât mamă, striga de zor la fiu-său:
- Încetişor, Ioane, c-o să te calce bou’ pi chicior! Lasă că nu-i grabă. Tată-tu o să mai rabde, că n-o fi prima dată. Are la el o sticlă di rachiu cu care o să-şi ostoiască pofta de mâncare.
- Văleu, mamă, ce moale-i glodu’ pi uliţă!. Mai bine era dacă legam boii la sanie…Aş ajunge mai repede la stână, îşi dă cu părerea copilul cel răsărit, aproape un flăcău.
-Ţi-o rămas gându’ la omăt, Ioane! Mai bine ia sama să nu te tragă boii-n şanţ, îi strigă mamă-sa, cu oarece îngrijorare.
Şi, domol, în pasul dobitoacelor, carul urmărit de departe de mama-Catrina dispăru după Cotu’ Popii.
Nică Ionaşcu, tatăl băiatului cu boii de funie, se îndărătnicise să iese cu oile-n câmp mult prea devreme în primăvara aceea. Şi asta-i cam supărase pe ceilalţi ciobani din sat. “Bădie Nică, îl necăjeau sătenii, ai iernat la stână?. Pesemne că ai de-acum leasa plină di caş…Şi ca mâine-poimâine tunzi oile…”. Nică nu era prea vorbăreţ dar avea pentru fiecare vorbă scurtă şi apăsată: “Măi flecarule, La vorba ta o să-ţi răspundă bâta mea…”. Şi, cu capul în pământ, puţin şchiopătând cu dreptul, de la o trântă din copilărie, îşi vedea de treaba lui. . Unii spun că ciobanul ăsta vrednic e morocănos de câteva luni în urmă, de când l-au adus soldaţii în sicriu, de la Mărăşeşti, pe fiu-său cel mare. O mândreţe de flăcău…Şi-a smuls părul din cap mamă-sa, de jale.
Cu chiu cu vai, Ion a’ lui Nică Ionaşcu se apropia de stâna lui tată-său. Aşezat pe braţul de paie din coşul căruţei, stropit din cap până-n picioare de glodul copitelor celor care-l scuteau de mersul pe jos, mai plesnea cu biciul din când în când boul cel din brazdă, mai leneş decât celălalt, mai fâşcâia cu degetele-n gură ca să-i răspundă ecoul cel ţâşnit din coastele de deal... Şi drumul se scurta, parcă înghiţit de gurile boilor.
Aproape de stână, Ion puse mâna streaşină la ochi spre ocolul oilor, de unde s-aştepta să-l întâmpine câinii, mai întâi porniţi ca asupra unui străin, apoi gudurându-se spre cel recunoscut ca fiind stăpânul cel fără mustaţă. Acum însă nu se mai întâmpla întocmai. Nu se depărtau de târlă şi mai degrabă schelălăiau decât lătrau.
Băiatul era destul de deprins în ale vieţii ca să nu-nţeleagă că ceva nu-i la locul lui la stâna tatălui său. Sare din car şi, suspicios, insistă să-şi cheme cânii:
- Chioru! Costachi! Aici, dulăilor! Titişor, vin-la tată-tău!...Ce-aveţi, proştilor!? Aţi băut rachiu’ tatei?.
Apropiindu-se, începe să înţeleagă că la stână s-a întâmplat ceva. Ceva rău, căci câinii păreau ameţiţi, iar tată-său întârzia să se-arate în uşa şopronului…Începe să strige, mai întâi aproape în gând, apoi din toată inima:
- Tată! Tată!...Tatăăă!...
Vocea băiatului era gâtuită. Îi săgetă prin minte un nume. Ba mai mult decât un nume…”Banda lui Zanet!...”, şopti el…Şi se repezi în şopron.
Tată-său era la pământ, într-o baltă de sânge. Baiatului i se înmoaie genunchii, dar bărbatul care mijea în el îi dădu putere să se stăpânească. Îngenunchează lângă trupul rostogolit, aproape dezbrăcat, ca după o încăierare aprigă:
- Tată! Tată, ce-ai?!...Şi încearcă să-l întoarcă, dar nu poate din prima. Reuşi a doua oară.
Tată-său scoase un geamăt şi-l prinse de mână. Rosti cu greu numele pe care-l murmurase mai devreme, bănuitor, băiatul:
- Zaaanet!...M-au împuşcat ai lui…Şi sub privirile nedumirite ale lui Ion, se zbătu o dată, de două ori, apoi împietri cu ochii aţintiţi asupra fiului…
Băiatul înghiţi în sec de câteva ori. Încerca să-şi înghită nodul care-l oprea să respire. Ieşi afară şi dădu drumul unui strigăt, izbucnit fără voia lui:
- Maaamăăă! L-au împuşcat pe taaataaa!...
Ecoul îl îngână prelung, adăugând şi el câteva măsuri la strigătul de durere al băiatului Speriat de energia ieşită din pieptu-i fraged, Ion o ia la fugă spre casă. Plânge şi-şi face cu amar legământ: “De mâna mea o să mori, Zanet! …De mâna mea! Tâlhar blestemat!..Tot de glonţ o să mori şi tu! Jandarm mă fac…Jandarm!…”. Si-n graba lui zbuciumată, căzu de câteva ori, cât s-arate totuna cu lutul cel frământat, în făgaşul drumului, de carele satului şi de copitele boilor, plăvanii cei mari cât elefanţii, blânzi şi, în neştiinţa lor, solidari cu cei care-i ţin de funie.
(Publicat în revista literară online Visul, nr.54/2011)
Şotiile tinereţii şi năluca războiului
Era într-o potolită Duminică de vară. La crâşma lui Damian, cu ţoiul de rachiu în faţă, vreo cinci-şase flacăi norocoşi, doar de vreo doi-trei ani întorşi din război, îşi povesteau isprăvile de oşteni. O făceau însă fără bravura viteazului. Dar nici cu lejeritatea povestitorului neimplicat. Din când în când îl invocau pe Dumnezeu, în cuvinte aduse, odată cu timpul, de la creştinii începuturilor:
-…Slavă Ţie Doamne, că m-ai păzit di şina tancului nemţesc! O trecut pisti mine dihania. M-au apărat păreţii tranşeului abia scobit. Cât pi ci să se năruie malurili…Doamne fereşte! Acolo-mi putea fi mormântul…
- Ş-ai avut puterea s-azvârli grenada dupa el, măi Neculai, îl întreabă a’ lui Ţugulea, singurul din grupa lui care-a scăpat teafăr.
- Drept să spun, n-am putut. Mă zâdise ţărna de la gura borţii, di mi-o trebuit un sfert di ceas până mi-am tras mâinile afară…Da tancu’ acela o luat foc oleacă mai încolo de groapa me’…Pisemni trecuse peste-o mină. Locu’ era împânzit de minele puse de franţuji…
- Auzi, omule!…Franţuji…Ce mică-i lumea la război! se miră crâşmarul
Şi tocmai când le-ajunseseră şipurile cu rachiul de drojdie pe la jumătate, se stârni în crâşmă o zdruncinătură, de parcă ucigă-l toaca s-apucase să zgâlţie înadins pacea atât de râvnită a bărbaţilor întorşi din război. Măsura de rachiu a lui Ţugulea se rostogoli pe masa de scândură, cioplită din secure. Flăcăul o prinse repede, înainte de-a se goli de tot, şi le dădu comandă celorlalţi, cu un zâmbet ascuns:
- Artilerie inamicăăă! În tranşeee!...
Cu ochii holbaţi, dar repede luminaţi asupra a ceea ce se întâmpla, flăcăii răsuflară uşurarţi, făcându-şi cruce. Ţugulea îi lămureşte repede pe cei încă nedumeriţi:
- Cutremur, măi! Mulţumescu-Ţi , Doamne, că-mi aduci aminte că mânia Ta îi mai blândă decât mânia omului!...
- Ce vrei să spui cu asta, măi înţeleptule? îl ia în râs, totuşi interesat să afle cimilitura, Neculai, feciorul crâşmarului.
- D-apoi, ce mare scofală? intră în vorbă Ion a’ lui Nică Ionaşcu, care răsărise acolo ca din pământ. Câţi o omorât cutremurele pe-aici, pi la noi, şi câţi o omorât omul? C-o fost turc, c-o fost neamţ...
- Uite ce uşor îi la minte pufosu’ ista…Dac-ar fi fost la război aş fi zis că di la asta i se trage dişteptăciunea, observă crâşmarul…
- Să-ţi spun eu una mai dişteaptă, bădie Damian, avansează în sfătoşenie Ion. Mai bine sî nu fi fost războaie pi faţa pământului şi sî fi rămas oamenii fără folosu’ ista pi care-l crezi mata. Sî fi rămas proşti…N-ar fi fost atâta jale-n lume …Şi-ar fi fost viu acum şi frate-miu Vasâli…Că pi tata nu războiu’ mi l-o răpus…Şi Ion abia încheie vorba, că şi-ncepu să-i tremure barba…
Ca să nu-şi scape plânsul, băitanul ieşi repede pe uşa proptită în lături. Afară îl întâmpinară însoţitorii lui la şotiile tinereţii, cu care venise în partea asta a satului. Aceştia nu îndrăzniseră să intre-n crâşmă, ca să nu fie sictiriţi de cei cu tiuleiele-năsprite. Dar adesea le ţineau acestora hangul la hore, la întrecerile de oină din medeanele satului. La şuguielile cu fetele, mai ales, nu erau mai prejos de flăcăii cei căliţi de vâlvătaia războiului. Uneori aceştia chiar întreceau măsura. Aşa s-a întâmplat într-o seară cu unul a’ lui Crăciun şi cu cel mijlociu a’ lui Budacea. Era şi Ion cu ei, dar el era mai cumpătat şi adesea-i oprea să sară calul. Acum, deşi era de faţă, chiar că n-avea ştiinţă de ce pusese la cale a’ lui Budacea.
Budacea era hâtru şi cam nestăpânit. Avea el şi-un of. Îi căzuse dragă Casandra lu’ Blăniţă dar fata nici măcar nu-i răspundea la bineţe. Şi cum flăcăul îşi luase gândul de la vreo-mplinire cu codana cea fudulă, hotărî să-i plătească indiferenţa cu vârf şi îndesat. Prinsese cu greu, după o zi de răscoliri pe malul Ghilahoiului, o broască din acelea râioase, mari şi jilave. O prinse cu năduf şi o ţinuse dosită până ce se ivi momentul.
Într-o seară, fata ce trebuia răsplătită dupa inima ei nesimţitoare ieşise la poartă, ca să schimbe vorbe dulci cu ceilalţi doi flăcăi, Ion a’ lui Nică Ionaşcu şi Gheorghe a’ lui Crăciun, băieţi dăruiţi cu firi mai bine rânduite. Poate că şi mintea le era mai răsărită decât a celui nebăgat în seamă. Îmbujorată de-odată, fata, cam îndrăzneaţă, se repede cu vorba la Ion:
- Măi Ioane, ia spuni tu drept, care dintre mine şi Ruxandra lu’ Ghiţă Pâslă ţi-i mai dragă? Că eu nu-s prea lămurită…Cum să fiu, Ioane, di vremi ci tu mă scoţi mereu la poartă, da’ la horă ti guduri numai pe lângă a lu’ Pâslă?
Ion păru cam încurcat, dar ticluieşte repede un răspuns:
- Lasă, Casandră, nu pune la inimă ci crezi tu, până nu ţi-oi spune ci simt eu…
- Şî ci, mă rog, sâmţi tu?
- Că mie-mi sunteţ’ dragi amândouă...
- Da’ ci, Ioane, tu ai două inimi?
- Nu am două inimi, Casandră, da’ am una mare-mare…
Dar, ca mai mereu, tocmai atunci când nu te aştepţi, nepoftitul răsare şi el prin preajmă şi se amestecă în vorba celorlalţi. Şi, aşa, tam-nesam, după două-trei ghionturi brodite în cuvinte, i se făcu poftă de pere sântileşti, poame care tocmai erau pe terminate în părul din ograda gazdei. Pomul îşi făcea vecul chiar lângă peretele casei, unde ferăstruica odăii fetei era deschisă. Cu broscoiul zbătându-se în buzunar, Budacea găsi prilej bun să arunce fiinţa aceea nesuferită în casă. Unde-a nimerit broasca nu ştia nici el. Dar răzbunătorul se amăgea că făptura bălţii nimerise chiar acolo unde s-ar fi vrut el, pe când îşi făcea speranţe deşarte.
A doua zi, satul huia că biata Casandra a căzut într-o suferinţă lungă, care i s-a tras de la o spurcată de broască, nimerită, cine ştie cum, chiar în patul fetei. Şi întâmplarea aceea n-a fost de şagă, căci după vreo câteva luni fata s-a stins cu zile. Dupa câte-un gard cu leaţuri de-a curmezişul, puteai auzi şi cuvinte de-întărire pentru părinţii care-o pierduseră:
- Dumnezău s-o ierte! Ti poţi puni cu ursâta! Aşa i-o fost scris. Ştie numai Cel di Sus…
Flăcăii ăştia mai neîmpliniţi, căci ceilalţi, care făcuseră războiul, erau mai aşezaţi şi se cam aciuaseră pe la casele lor de însurăţei, se mai astâmpărară după tărăşenia cu broasca lui Budacea…Şi degeaba încercau ei să scoată de la făptaş adevărul cel bănuit, că acesta nu recunoştea nici în ruptul capului. Ştia el ce ştia…Că doar nu-l văzuse nici ţipenie de om. De aceea, nici ancheta de la postul de jandarmi nu s-a sfârşit cu vreo altă concluzie, în legatură cu moartea fetei.
Budacea se pocăise o vreme, căci din cuminţenia lui se vedea bine că suferea. Drept e că mintea sa nu putea să întrevadă că o broască avea putere de moarte asupra fetei. Obiceiurile şi firea omului insa se schimbă greu. Şi asta, numai când vine vremea. Pesemne că băieţilor ăştia încă nu le venise ceasul maturizării depline. Sau poate c-aşa au înţeles ei s-alunge năluca razboiului. Căci, într-o seară, aceşti neastâmpăraţi cu mustăţile aproape împlinite lungiră mult vorba pe-un tăpşan din Chetrărie, nu departe de casa lui Ion Ionaşcu. Şi tocmai când erau gata să spargă adunarea, lui Budacea îi mai trece una prin cap:
- Măi Ioane, ştii ce-am auzit eu dispri mamă-ta?
- Ce-ai auzit, măi Budacea? Da’ ai grijă în ci ti bagi, că te hăcui cu briceagu’ ista! îl ameninţă mâniat Ion.
- Lasî cuţâtu’, Ioane!...Că n-are unealta asta lamă pintru cât di groasă-i chelea me’.
- Asta nici nu trebuia s-o spui, c-o aflarăm noi dimult, îl ia în râs a’ lui Crăciun. Da’ spune-odată ce-ai auzât tu dispri lelea Catrina ?
- Măi, am auzât că baba doarme, cât îi vara di lungă, în chelea goală. Aşa cum o făcut-o măsa…
N-apucă Budacea să încheie vorba, că îndată luă un dos de palmă peste gură de la Ion Ionaşcu. Cei de faţă săriră, care mai de care, să-i despartă şi chiar reuşiră repede să stingă focul. A’ lui Budacea însă tot nu găsi astâmpăr şi continuă:
- Măi Ioane, nu fi prost, că n-am nimic cu mamă-ta, că-i de-o samă cu bunică-mea…Ş-o respect, mai frate…Da’ am eu o curiozitate…
- Şi care-i nevoia asta mare a ta, de-i spune…curiozitate, îl împunge Ion.
- Lasă-l pi el, Ioane, că-ţi tălmăcesc eu numaidecât, se repede-n vorbă Crăciun. Budacea ăsta n-o s-apuce prea divremi să se holbeze la o fată goală, aşa că se mulţumeşte şi cu goliciunea unei babe…Ca să ştie şi el unde-i aşazat buricu’ la fimei…Că a’ lui aproape că ştie unde-i…Da’ pisemni sî miră di ci i l-o tăiet moaşa aşa di lung…
Şi ca la o comandă, neauzită dar simţită numaidecât, izbucniră toţi în râs. Abia se potoli hazul, când Budacea scoase din buzunar un portofel din piele, nou-nouţ, neobişnuit pentru un ţărănuş ca el, şi făcu rămăşag că dacă n-o scoate pe lelea Casandra afară la miezul nopţii, în pielea-goală, ca să se vadă că gura lumii adevăr grăieşte, se va lăsa păgubaş de averea ce-o avea asupra lui.Şi numără din portofel bani cam cât să cumperi o oaie bună.
Ion, sigur pe el că asta nu se poate întampla cu mamă-sa, îi smulge lui Budacea portofelul şi le strigă celorlalţi:
- Amanetu-i la mini, băieţi! Nu ni strică o oaie la proţap. Acu’ chiar că am şi eu…curiozitatea lu’ Budacea…
Se apropia miezul nopţii când ceata de handralăi se înfăţişează la poarta casei cu pricina prinsorii dintre Budacea şi restul gloatei…Baba Catrina, care nu era chiar babă, era, ce-i drept, o femeie cam trecută şi deşirată, numai piele şi os. O îmbătrâniseră, înainte de timp, nevoile de văduvă şi durerile încă neamorţite de pe urma morţii bărbatului, de mâna banditului Zanet, dar mai ales de pe urma pierderii fiului cel mare în jariştea de la Mărăşeşti. Necazurile însă o întăriseră în vrednicie. Vrednicia aceea care vine din adâncurile sufletului rănit.
Înainte de a trece la fapta plănuită, Budacea pune celor de faţă proprire pe vorbe, iar de la Ion cere învoirea de a intra singur în ogradă. Flăcăul se-ndreaptă tiptil spre uşa chilerului, să vadă dacă are lacătul pus. Găsi uşa închisă doar cu zăvorul, ceea ce-i uşură intrarea. Odată intrat, începe să răstoarne înadins un ciubăr, un putinei gol, râşniţa cea cu două pietre mari şi alte lucruri ce se găseau în încăperea strâmtă ce-avea perete comun cu cele două odăi ale casei. Hodorogeala din chiler ar fi sculat şi morţii, cu atât mai abitir pe stăpâna casei. Şi cum asemenea întâmplare din miez de noapte nu te poate duce cu gândul decât la hoţi, n-apucă Budacea a ieşi afară, că în uşa casei cu cerdac se şi ivi un trup de femeie gol-goluţ , având asupra sa, străin de ceea ce îi dăduse Dumnezeu la naştere, un ciomag pe care lelea Catrina îl ţinea după uşă pentru nevoi ca aceasta. Mare-i fu mirarea femeii când văzu că, de la poartă, câteva umbre de trupuri o zbughiră pe drum în jos, iar dinspre uşa chilerului doar o singură momâie se grăbea să sară gardul.
A doua zi, după ce-l ocărî bine pe Ion că umbla ca strigoiul prin sat şi c-a lăsat-o singură în calea tâlharilor, începe a se mira asupra felului în care s-au purtat hoţii de azi-noape…Că mai mult au hodorogit decât au furat şi că n-a mai pomenit ca unul să cotrobăiască şi vreo cinci să stea de pândă la poartă…Şi începe a se jelui că bărbatul ei, omorât la stână, n-a avut parte de hoţi ageamii ca ăştia.
În ce-l priveşte pe feciorul Catrinei, acesta nu-şi putea încă alunga ruşinea că i s-a arătat mamă-sa în pielea goală. Şi, mai ales, că a înlesnit asta şi celor cu care el se întovărăşise la poznele deocheate. Chiar dacă luna de pe cerul acelei nopţi n-a prea fost de partea curioşilor. După ce i-a înapoiat portofelul lui Budacea, Ion a lui Nica Ionaşcu a încetat să le mai ţină hangul celor puşi pe şotii. Şotii ale tinereţii, întârziate acum, poate, şi cu rostul de a alunga năluca războiului, care încă mai dădea târcoale satului.
(Publicat în revista literară online Visul, nr. 54/2011)
Ion a’ lu’ Ionaşcu şi-a…furat nevastă
Pacea satului aproape că
se-aşezase de-a binelea în făgaşul ei. Războiul, în frânturile lui aduse de pe
front ori din zonele de acces spre locul înfruntării, ajungea încet-încet în
arhiva nescrisă a memoriei. În Delenii de Sus, bărbaţii îşi îmblânzeau
amintirea morţii, care, cine ştie cum, i-a ocolit, iar femeile cele batjocorite
de calmucii stepelor şi-au potolit spaimele, ascunzându-şi mai bine tainele.
Doar câte una din aceste nefericite nu-şi putea găsi liniştea. La poarta
ogrăzii lui Ghiţă Pâslă, Safta, nevasata gospodarului, tocmai povestea Frăsânei
lui Pălălaie ce pacoste a trebuit să înfrunte biata Anica lu’Donose:
- Frăsână, am sî-ţi spun una care trebuie să rămână între noi. O ştii pe Anica lu’Donose?
- Cum să nu, ţaţă Saftă? Că doar trăim în acelaş’ sat... N-are cumva un băiet di vreo cinci anişori?
- Aşa-i, Frasână, chiar di ea vorghesc. Şi anume dispri plodu’ ei vreu să-ţi zic ceva…Da’ cu jurământ că ce ţi-oi grăi rămâne întri noi.
- Cum zâci mata , ţaţă Saftă…Şi, mă rog, ci vrei să-mi spui di plodu’ Anicăi?
Şi Safta se uită în lungul uliţei, mai întâi la deal, apoi la vale, după care rosteşte aproape de urechea Frasânei:
- Că băietu’ acela nu-i făcut cu bărbatu’ ei.
- Vai di mini!...Da cu cine, ţaţă hăi, că Anica-i fimeie la locu’ ei, cheie di biserică!...
- Nici eu n-o ştiu altfel dicât o ştii tu. Da’ săraca o păţât o pacosti mare. Ştiu asta di la Aglaia lu’ Ţugulea.
Şi uite-aşa Frăsina a aflat de la Safta că atunci când s-a destrămat armata ruşilor, de n-a mai putut comenduirea ei să-i ţină în frâu pe fugari, nişte sălbatici de cazaci din cei care-au împânzit satele Moldovei au rămas peste noapte în casa lui Donose, căci nu era chip să te opui. Ziceau tălmacii lor, care bolmojeau româneşte, că ei îs cu-ai noştri, c-au luptat împreună, cot la cot, şi că n-au de gând să le necinstească nevestele.
- Frăsână, am sî-ţi spun una care trebuie să rămână între noi. O ştii pe Anica lu’Donose?
- Cum să nu, ţaţă Saftă? Că doar trăim în acelaş’ sat... N-are cumva un băiet di vreo cinci anişori?
- Aşa-i, Frasână, chiar di ea vorghesc. Şi anume dispri plodu’ ei vreu să-ţi zic ceva…Da’ cu jurământ că ce ţi-oi grăi rămâne întri noi.
- Cum zâci mata , ţaţă Saftă…Şi, mă rog, ci vrei să-mi spui di plodu’ Anicăi?
Şi Safta se uită în lungul uliţei, mai întâi la deal, apoi la vale, după care rosteşte aproape de urechea Frasânei:
- Că băietu’ acela nu-i făcut cu bărbatu’ ei.
- Vai di mini!...Da cu cine, ţaţă hăi, că Anica-i fimeie la locu’ ei, cheie di biserică!...
- Nici eu n-o ştiu altfel dicât o ştii tu. Da’ săraca o păţât o pacosti mare. Ştiu asta di la Aglaia lu’ Ţugulea.
Şi uite-aşa Frăsina a aflat de la Safta că atunci când s-a destrămat armata ruşilor, de n-a mai putut comenduirea ei să-i ţină în frâu pe fugari, nişte sălbatici de cazaci din cei care-au împânzit satele Moldovei au rămas peste noapte în casa lui Donose, căci nu era chip să te opui. Ziceau tălmacii lor, care bolmojeau româneşte, că ei îs cu-ai noştri, c-au luptat împreună, cot la cot, şi că n-au de gând să le necinstească nevestele.
Şi Safta lui Ghiţă Pâslă se
grăbeste să-i dea lămuriri Frăsânei:
- Anicăi, cum-necum, i-o făcut mare poznă un sălbatic din aceia cu căciuli ţuguiete. Da’ ci zâc eu di unu’, când ştiu ghine că nici ceilalţi n-au fost mai omenoşi cu ea…
Şi de la Frăsâna au aflat taina asta jumătate din femeile satului. Destule dintre ele, când îl vedeau pe bietul băiat al Anicăi, îl arătau din ochi şi-şi dădeau coate, şoşotind ca acum Ileana lu’ Oajdea, către Maria lu’ Iepure:
- Uite căzăcelu’, tu Marie, ci frumos creşte! Numai di n-ar avea apucăturili lu’ tată-său... Seca-i-ar sămânţa!...Că ne-o spurcat neamu’ hoardele pustiului…
- Şî Anica, săraca! are zâle bune cu omu’ ei? întreabă curioasă Maria.
- Numai ea ştie. Da’ are un bărbat tare di treabă. Pânea lu’ Dumnezău! Creşte omu’ progenitură străină în bătătura lui, ca şi cum îi făcut di el. Mai rar om ca aista!
*
Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea, prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi a banditului Zanet, în cazul bărbatului ei.
Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nadejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamă-sa l-ar fi îndemnat din toată inima pe fiu-său să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar ori de căte ori îi venea un asemenea gând îl alunga aşa cum a şi venit. Ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tănăr. Şi-apoi nici nu prea era sigură că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştie ea că la horă, băiatului ei nu i se-mpleticesc deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârteşte fete şi nu babe.
Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la orânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său, plecat la cele veşnice. Dar nehotarârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata. Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună capăt. Iar în sat îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânară, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea.
Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu’ Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan, anume, s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea. Poate că de aceea fapta necugetată a flăcăului a fost îngropată între celelalte taine ale oamenilor, căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi avut vreo noimă.
Cea de-a doua fată care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion era Ruxandra lui Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi se cunoşteau numai de la hore, căci gospodariile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului.
Desigur, horele obştei nu despărţeau perechile care se plăceau la marginea tăpşanului unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu’ Rostogol şi Ileana lu’ Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului.
După spartul horelor, de un timp încoace Ion şi Ruxandra se îndreptau, fără tăgadă, spre casa lui Ghiţă Pâslă. Era lucru hotărât de tatăl Ruxandrei că Ion trebuia să-i întoarcă fata acasă în cuminţenie deplină. Altfel copila lui n-ar mai avea rost în lume decât la vreun schit de prin părţile Neamţului. De câte ori se întâlnea cu flăcăul, îi repeta cu hotărâre înţelegerea asta:
- Ioane, o vorbă avem noi doi!...Să nu cumva să ieşi din cuvântul ista, că am palmă grea…Şi când spun asta, mă uit la obrazul tău, Ioane…
- Bade Ghiţă, cuvântul meu îi mai greu dicât palma dumitali. Ştii doar că Ruxandra mi-i ca şi ochii din cap…
- Ştiu eu multi, flăcăule…Chiar şi pe aceea care zice că ochii verzi niciodată să nu-i crezi. Şi-a’ tăi, dacă mă iau după Ruxandra me’, îs di culoarea şopârlei, Ioane…Şi dispri şopârlă mai ştiu eu că vietatea asta îşi lasă coada slobodă la nevoie şi pe-aici ţi-i calea. Îi creşte ei alta la loc…Pi când fetei, Ioane, di-o fi să-i crească odată coadă, nu mai scapă di ea cât trăieşte, băiete…Şi eu, cu fata me’, n-am să păţesc asta, nici dac-aş fi prostu’ satului!...
Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, cam după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.
Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a’ lu’ Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe vreun gând de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:
- Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me’…Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând…
La vorba asta Ion nu se repezea cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile.
Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:
- Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum!…Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!
- Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi..Un bici pi schinarea ta, unu’ pe-a mea…Ca să fie frăţeşte…
- Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru’!…
- Da’ eu di ci-s aici, fată dragă?...Ca să-l ţin…Şi Ion ridică mâinile spre cer, vorba vine, ca să-l oprească şi să nu-i cadă fetei pe cap.
- Doamni, cu ci băiet neispravit vreu eu sî mă mărit!...Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-abinelea.
- D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni…Şi…nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară…Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât să mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.
- Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane?…Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?
- Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată…Voluntar mă duc!…
Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:
- Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!...Stai serios să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!
Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la îndemână, înr-o boccea, câteva lucruşoare de mare trebuinţă, alese pe furiş din ladiţa ei de zestre. Stinse lampa de opt focuri de pe peretele de deasupra mesei cu trei picioare şi se prefăcu că se culcă mai devreme. Trecuse ceva timp până ce auzi la uşa tindei pe tată-său hodorogind, ca să pună lacătul cel mare. El, sărmanul, credea că flăcăii cei răi numai intrand pe uşă îşi puteau făpui nelegiuirea. Că la fereastră, foraibărele cele nemţeşti sunt pe dinăuntru. Şi că numai de mâna fetei pot fi stârnite de la locul lor. “Or, asta nu se poate întâmpla cu fata me’ ”, îşi lauda el progenitura către nevastă-sa.
În seara în care Ion a’ lu’ Ionaşcu luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vreme numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorbă pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui şi ştia că îndărătnicia sa nu izbucneşte în vorbe ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut numaidecât să-i umple ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.
Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei, în ce priveşte treaba ce-o aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să-i pregătească băiatului de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el o dată să-i urmeze porunca. Dar mai bine nu intra…
Când deschise uşa încăperii cu geamlâc cât palma, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş. Îmbrăcaţi de parcă erau gata de plecare, ori abia sosiţi, două momâi stăteau cu capetele plecate pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. Păreau stane de piatră. Ion îndrăzneşte, într-un timp, în care peste încăpere stăpânea muţenia, să ridice capul şi s-o ţintească pe mamă-sa cu ochii săi verzi, gata să-şi rostească şi vorbele:
- Mamă, vrei nu vrei, eu mi-am luat nevastă...Şi dacă-ţi convine sî rămâi singură, eu acum o iau di mână şi mă duc în lume…
- Da’ cini ti-o-nvăţat pi tini, Ioane, că luatul nevestii i-o treabă care se face în miezu’ nopţii? Ti pomineşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane! Doamne fereşti! Uiti ce-am hrănit la sânul meu!
- Lasî mamă, că n-am dat în cap nimănui…O să ai şi mata cu cini ti împotrivi urâtului când voi pleca eu la armată.
- Digeaba cauţi tu s-o dregi, băite! Că nu-i apă pi albia Bârladului cu care sî speli ruşinea pi care mi-ai făcut-o!…Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete…Da’ ridică ochii, copchilă hăi, să văd şi eu a cui eşti!…Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.
Şi Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi ascunde din nou privirea, şi rostesteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:
- Ce-ai făcut, Ioane!? Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul…Fata asta ţi-i neam di sângi, băiete!
După o mică tăcere, Ion îndrăzneşte să ridice privirea:
- Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta…Ş-apoi sângili nostru s-o înstrăinat de-acum mamă…
- Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete. Ca să-ţi bată vântu’ di undi vrei tu…Măcar de-ai avea corabie, Ioane!
- Ba chiar am, mamă! începe să se descătuşeze curajul făptaşului. Am corabie, mamă, de-acum. Şi cu ea o să strabat viaţa, poate că şi ţara…Că tot nu mă las eu de făgăduinţa să-l răzbun pi tata…Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post…Şi cu Ruxandra di mânî, o sî-mi fie mai uşor, mamă…Da’ pân’ atunci, hai sî ni liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă…Cât despre lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră…Nu-i aşa Ruxandră?...
Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi de câtea ori bărbia de şiragul de margele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă, peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă tare bine cu bărbatul său de pe cealaltă lume.
A doua zi, vecinii Catrinei lu’ Nică Ionaşcu şi ai lui Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea creştinească a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.
Cuscrii cei aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le-a dat tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.
La nunta cu pricina, s-a pus în faptă şi ameninţarea lui Ghiţă Pâslă, făgăduită lui Ion. Însă ea s-a împlinit cu palma grea, de femeie bărbătoasă, a Catrinei. Aşa, ca din senin, Catrina îl strigă pe Ion, chiar când mireasa îi îndrepta mirelui floarea din piept. Şi, în mirarea socrilor mici, aflaţi şi ei de faţă, îi plesneşte lui ginerică două palme peste acelaşi obraz. Apoi vocea femeii adaugă şi rostul gestului ei:
- Asta-i răsplata pi care o merită hoţii di fete, Ioane! De-abia acum am încheiat socoteala cu tine…
Şi Ion, mirele cel arătos, pe cât de surprins, pe atât de ruşinat, găseşte îndată ieşire:
- Dacă atâta-i pedeapsa pentru pozna me’, apoi s-ar putea să-mi fac un obicei din asemenea hoţie.
- Poate nu ştii că ţi-ai luat jandarm, Ioane! îndrăzneşte să-i ţină hangul mireasa.
În drum spre Biserică, tineretul făcea glume pe seama palmelor primite de Ion de la mamă-sa, de faţă cu mireasa. Şi hohotele de râs se opriră abia la uşa bisericuţei din lemn.
O frumoasă zi de vară încheia pentru Ion Ionaşcu vremea libertăţilor sale de holtei. Din nucul de lângă clopotniţă, cu vocea răguşită de dulceaţa cireşelor, un cuc îşi repta partitura cea însoţită de două silabe identice. Imediat după asta, dinlauntrul bisericuţei răzbătu până afară, prin glasul popii şi al câtorva cântăreţi bisericeşti, “Isaiia dănţuieşte”. Cântarea cea care dădea împlinire deplină unei însoţiri, începută necanonic, între un băiat şi o fată cărora le-a fost hărăzit un destin familial ce abia avea să urmeze.
(Publicat în "Confluenţe româneşti") Va urma...Catrina, nevasta lui Nică Ionaşcu, nu prididea cu parastasele, calea prin care săvârşea legătura cea tainică cu cele două suflete plecate de lângă ea, prin voia Domnului. Prin voia Celui de Sus, dar prin mâna neamţului, în cazul feciorului cel mare, şi a banditului Zanet, în cazul bărbatului ei.
Feciorul cel mic al Catrinei, Ion, băiatul ce-i rămăsese nadejdea bătrâneţii, s-a dat greu la brazdă din purtările lui îndărătnice. Vremea începea să-i deschidă ochii spre nevoile cele care pregătesc omul pentru aşezarea în tiparul satului. Dar Nică Ionaşcu, tată-său, chemat pe nepregătite din lumea asta, nu prea lăsase mare lucru în urma lui. Câteva oi din prăsila celor scăpate de cuţitele tâlharilor lui Zanet şi vreo două trei pogoane de pământ, mai mult păşune decât ogor bun pentru brăzdarul plugului. Cei doi boi cam îmbătrâniseră şi nu prea mai aveau vlagă. Îi hrănea Ion degeaba. Mamă-sa l-ar fi îndemnat din toată inima pe fiu-său să se-nsoare, ca să mai aducă un braţ de muncă în gospodărie, fie el şi mână de femeie tânără şi nu tocmai deprinsă cu îndeletnicirile casei. Să-i fie ei ajutor la treburile cele femeieşti. Dar ori de căte ori îi venea un asemenea gând îl alunga aşa cum a şi venit. Ca o fulgerare în noapte a norilor ce-şi vărsau ploaia departe, spre munte. Băiatul ei era încă prea tănăr. Şi-apoi nici nu prea era sigură că lui Ion îi stătea pe inimă vreo fată. Deşi ştie ea că la horă, băiatului ei nu i se-mpleticesc deloc picioarele. Şi că de-nvârtit, învârteşte fete şi nu babe.
Ion avea motive, ce-i drept, altele decât mamă-sa, ca să-l frământe şi pe el gândul însurătorii. Vedea lesne, căci nu era deloc încuiat la minte, cum că ar fi trebuit să fie mai copt pentru un asemenea pas în viaţă, adică mai aşezat la orânduielile gospodăriei, mai statornic în faptele cele potrivite fiului rămas să-l înlocuiască pe tată-său, plecat la cele veşnice. Dar nehotarârea lui cu privire la însurătoare atârna greu de faptul că nu făcuse încă armata. Celelalte motive păleau toate pe lângă acesta care dădea bărbatului patalama de maturitate deplină. El ştia bine că însurătoarea nu-i o treabă de azi pe mâine şi că odată însurat, îţi croieşti drum fără abatere pentru până unde-a binevoi Dumnezeu să-i pună capăt. Iar în sat îi numărai pe degetele de la o singură mână pe cei însuraţi înainte de isprăvirea cătăniei. Dar inima tânară, ştiu asta mulţi, e mai tare decât mintea.
Flăcău zdravăn la trup, cu piele bruneţică, ochi verzi şi gură frumos conturată, Ion avea în sat câteva fetişcane care-l pândeau pe sub gene. Ştiau ele însă că băiatul nu li-i hărăzit lor. Doar două fete pe măsura lui aveau motive să-şi facă planuri ascunse, pe care să le împlinească împreună cu Ion. Uneia însă, Casandra lu’ Blaniţă, Dumnezeu îi rânduise alt plan, anume, s-o facă înger în Împărăţia Lui. Unealta de jos, de pe pământ, a planului Său fiind acel neastâmpărat de Budacea. Poate că de aceea fapta necugetată a flăcăului a fost îngropată între celelalte taine ale oamenilor, căci tot ce se ştia despre cum a murit Casandra a rămas în sat ca o poveste tristă, fără chip de pătruns de pe tărâmul omului. Decât dacă, cumva, bănuielile asupra lui Budacea ar fi avut vreo noimă.
Cea de-a doua fată care-i dădea ghes la însurătoare lui Ion era Ruxandra lui Ghiţă Pâslă. O copilă zveltă, cu căpşor tare frumos cioplit de Meşterul Cel de Sus. Şi-avea o blândeţe în purtare, parcă anume potrivită chipului ei desăvârşit. Cei doi se cunoşteau numai de la hore, căci gospodariile lor erau rânduite la două margini opuse ale satului.
Desigur, horele obştei nu despărţeau perechile care se plăceau la marginea tăpşanului unde-şi zdrăngăneau lăutarii cei tuciurii cobzele lor burduhoase, sau îşi umflau bojogii suflătorii în alămuri. Petrecerile acestea tinereşti care umpleau de viaţă, din când în când, duminicile satului se sfârşeau la porţile fetelor care aveau trecere la băieţii cu gânduri serioase. Dar printre însoţitorii codanelor se aflau şi vicleni, în plasa cărora gâsculiţele s-alegeau cu ponoasele cele hulite de ţaţele şi babele satului. Aşa păţise Maria lu’ Rostogol şi Ileana lu’ Ivaşcu, ai căror plozi erau numai buni de-acum să pască mieii pe coastele Chetrăriei ori s-aducă acasă gâştele de la bălţile Ghilahoiului.
După spartul horelor, de un timp încoace Ion şi Ruxandra se îndreptau, fără tăgadă, spre casa lui Ghiţă Pâslă. Era lucru hotărât de tatăl Ruxandrei că Ion trebuia să-i întoarcă fata acasă în cuminţenie deplină. Altfel copila lui n-ar mai avea rost în lume decât la vreun schit de prin părţile Neamţului. De câte ori se întâlnea cu flăcăul, îi repeta cu hotărâre înţelegerea asta:
- Ioane, o vorbă avem noi doi!...Să nu cumva să ieşi din cuvântul ista, că am palmă grea…Şi când spun asta, mă uit la obrazul tău, Ioane…
- Bade Ghiţă, cuvântul meu îi mai greu dicât palma dumitali. Ştii doar că Ruxandra mi-i ca şi ochii din cap…
- Ştiu eu multi, flăcăule…Chiar şi pe aceea care zice că ochii verzi niciodată să nu-i crezi. Şi-a’ tăi, dacă mă iau după Ruxandra me’, îs di culoarea şopârlei, Ioane…Şi dispri şopârlă mai ştiu eu că vietatea asta îşi lasă coada slobodă la nevoie şi pe-aici ţi-i calea. Îi creşte ei alta la loc…Pi când fetei, Ioane, di-o fi să-i crească odată coadă, nu mai scapă di ea cât trăieşte, băiete…Şi eu, cu fata me’, n-am să păţesc asta, nici dac-aş fi prostu’ satului!...
Horele la Delenii de Sus începeau după-amiaza, cam după ce vitele cele mari, îndată ce-şi primeau tainul din miezul zilei, s-apucau de rumegat. Încet-încet, tinerimea gătită în haine de sărbătoare se aduna la semnalul cântecelor împrăştiate de vânt din scripcile ori din frigoanele muzicanţilor. Aceştia şi flăcăii care-i tocmeau erau primii care se înfăţişau la locul dinainte hotărât.
Ghiţă Pâslă era nezdruncinat în credinţa că Ion a’ lu’ Nică Ionaşcu, fiindu-i nepot de văr, era cel mai nimerit ca să-i încredinţeze grija fetei în zilele cu horă-n sat. Nici vorbă că între fata lui şi băiat ar putea să se-nfiripe vreun gând de însoţire pentru viaţă. Avea totuşi grijă să-i aducă aminte asta lui Ion ori de câte ori îl vedea:
- Ioane, legea cea creştinească în care vieţuiesc oamenii din neamul nostru nu dă dezlegare la însurătoare ori măritiş între neamuri. Nici chiar între veri din veri, cum eşti tu cu Ruxandra me’…Zic asta pintru cazul că-ţi trece vreo năzdrăvănie prin gând…
La vorba asta Ion nu se repezea cu răspunsul, cum îi stătea în fire. Dar lungirea liniştei dintre cei doi nu împiedica vorbele cele nerostite în gândul lui Ghiţă Pâslă. Şi-şi şoptea el apăsat că bine face că-şi încuie fata noaptea în casă, cu lacăt de două kile.
Tatăl fetei nu ştia că temerea lui, în privinţa gândurilor ascunse ale lui Ion, era mult prea adormită. În seara acelei zile cu horă-n sat Ion şi Ruxandra luau deja hotărârea care făcea deşartă trebuinţa lacătului cel mare pe uşa de la odaia de fecioară a fetei. Cele două făpturi omeneşti, tinere şi doritoare de însoţire, rânduiau acum cele ce aveau să dea pe faţă curând taina lor cea mare. Chiar dacă, din vorbele fetei, nu era clar că noaptea ce urma va fi fiind hotărâtoare pentru planul lor ascuns:
- Mi-i aşa di frică, Ioane, de-aş vrea să mor chiar acum!…Ce-o să păţăsc di la tata, cu nimeni n-am să pot împărţî!
- Ba cum nu, Ruxandră? La fapta asta suntem doi..Un bici pi schinarea ta, unu’ pe-a mea…Ca să fie frăţeşte…
- Ţie-ţi ardi di glumă, Ioane, şi pi mini cade ceru’!…
- Da’ eu di ci-s aici, fată dragă?...Ca să-l ţin…Şi Ion ridică mâinile spre cer, vorba vine, ca să-l oprească şi să nu-i cadă fetei pe cap.
- Doamni, cu ci băiet neispravit vreu eu sî mă mărit!...Stârnim un război, Ioane, şi tu ti-ntreci cu şaga! rosteşte Ruxandra cu năduf. Ba, chiar plânge de-abinelea.
- D-apoi, ce-ar fi, Ruxandră, să m-apuc şi eu di plâns, ca tine? Ne-am obişnui cu asta şi ne-am trezi amândoi bătrâni…Şi…nevinovaţi: eu flăcău şi tu fecioară…Dacă tu vrei asta, eu n-am dicât să mă duc la armată, că mâini-poimâini îmi sună goarna.
- Şi dacă mă iei la tini, nu tot o să-ţi sune goarna, Ioane?…Oari ci ne-o apucat pi noi să ne grăbim atâta?
- Apoi dacă nu ştii nici asta, Ruxandră dragă, eu plec chiar amu în armată…Voluntar mă duc!…
Şi flăcăul dă să plece, lăsând fata în neputinţa de-a înţelege dacă Ion glumeşte şi-acum, sau îi chiar serios. Cu mâna la gură, a îngrijorare, Ruxandra îl opreşte cu vocea ei dulce dar hotărâtă:
- Gata, Ioane! Tu sfârşeşti cu şaga, eu sfârşesc cu tânguiala!...Stai serios să videm ce-o mai rămas di făcut la pozna asta a noastră!
Şi ceea ce-au mai pus ei la cale repede nu era mare lucru de-mplinit. Încă de cu seară, Ruxandra îşi puse la îndemână, înr-o boccea, câteva lucruşoare de mare trebuinţă, alese pe furiş din ladiţa ei de zestre. Stinse lampa de opt focuri de pe peretele de deasupra mesei cu trei picioare şi se prefăcu că se culcă mai devreme. Trecuse ceva timp până ce auzi la uşa tindei pe tată-său hodorogind, ca să pună lacătul cel mare. El, sărmanul, credea că flăcăii cei răi numai intrand pe uşă îşi puteau făpui nelegiuirea. Că la fereastră, foraibărele cele nemţeşti sunt pe dinăuntru. Şi că numai de mâna fetei pot fi stârnite de la locul lor. “Or, asta nu se poate întâmpla cu fata me’ ”, îşi lauda el progenitura către nevastă-sa.
În seara în care Ion a’ lu’ Ionaşcu luase o grea hotărâre pentru rosturile vieţii sale, mamă-sa îi porunci să se culce devreme, că a doua zi au a începe secerişul celor zece prăjini de grâu de pe dealul Popii. Era vreme numai bună pentru o asemenea treabă şi nu încăpea vorbă pentru vreo amânare. Ion tăcea ca mutul şi asta nu-i venea la îndemână Catrinei. Simţea ea că băiatul nu-i în apele lui şi ştia că îndărătnicia sa nu izbucneşte în vorbe ci în fapte de răzvrătire. Ca atunci când i-a cerut numaidecât să-i umple ciuberele cu apă, tocmai când avea el o treabă cu nişte băieţi de seama lui. Nici atunci n-a repezit-o pe mamă-sa cu vorba, dar a aruncat în fântână cele două găleţi goale şi şi-a văzut de treaba care i se potrivea mai bine. Acum Catrina plecă la culcare, lăsând totul pe seama dimineţii ce urma să vină.
Dar ce dimineaţă de pomină a avut Catrina în ziua care a urmat! Femeia se culcase de cu seară, încredinţată totuşi că Ion n-o să treacă peste cuvântul ei, în ce priveşte treaba ce-o aveau de împlinit a doua zi. Şi se sculă dimineaţă, cu noaptea-n cap, ca să-i pregătească băiatului de-ale gurii pentru mersul la câmp. Buimăcită încă de somnul adânc al nopţii, se miră când zări în odaia flăcăului lampa aprinsă. Şi merse să-l laude că se învredniceşte şi el o dată să-i urmeze porunca. Dar mai bine nu intra…
Când deschise uşa încăperii cu geamlâc cât palma, Catrina înlemni ca o stafie, cu creştetul lipit de pragul de sus şi cu mâna paralizată pe clămpuş. Îmbrăcaţi de parcă erau gata de plecare, ori abia sosiţi, două momâi stăteau cu capetele plecate pe marginea laviţei cu saltea de paie, învelită într-o cuvertură înflorată, ţesută în stative. Păreau stane de piatră. Ion îndrăzneşte, într-un timp, în care peste încăpere stăpânea muţenia, să ridice capul şi s-o ţintească pe mamă-sa cu ochii săi verzi, gata să-şi rostească şi vorbele:
- Mamă, vrei nu vrei, eu mi-am luat nevastă...Şi dacă-ţi convine sî rămâi singură, eu acum o iau di mână şi mă duc în lume…
- Da’ cini ti-o-nvăţat pi tini, Ioane, că luatul nevestii i-o treabă care se face în miezu’ nopţii? Ti pomineşti că ţi-ai luat dascăli huhurezii, Ioane! Doamne fereşti! Uiti ce-am hrănit la sânul meu!
- Lasî mamă, că n-am dat în cap nimănui…O să ai şi mata cu cini ti împotrivi urâtului când voi pleca eu la armată.
- Digeaba cauţi tu s-o dregi, băite! Că nu-i apă pi albia Bârladului cu care sî speli ruşinea pi care mi-ai făcut-o!…Nu mai vorghesc de ruşinea acestei fete…Da’ ridică ochii, copchilă hăi, să văd şi eu a cui eşti!…Măcar de-i fi din alt sat, ca să nu dau degrabă ochii cu părinţii tăi.
Şi Catrina se apropie de fată, îi pune mâna cu milă sub bărbie şi-i ridică uşor capul. Fata simte îndurarea femeii şi, încurajată, ridică ochii mari şi speriaţi asupra celei care îi devenea soacră. Catrina înlemneşte din nou. Cu o lovitură în moalele capului, recunoaşte chipul fetei lui Ghiţă Pâslă, văr cu bărbatul ei. Ca trezită dintr-un vis de-o clipă, îşi duce mâna la gură, odată cu gestul lui Ion de-a-şi ascunde din nou privirea, şi rostesteşte cu chipul schimonosit de îngrijorare:
- Ce-ai făcut, Ioane!? Ne-ai stricat şi cu Dumnezău, nu numai cu satul…Fata asta ţi-i neam di sângi, băiete!
După o mică tăcere, Ion îndrăzneşte să ridice privirea:
- Lasă mamă, că n-oi fi eu primul care calcă legea asta…Ş-apoi sângili nostru s-o înstrăinat de-acum mamă…
- Văd eu că te-apuci să faci şi legi noi, băiete. Ca să-ţi bată vântu’ di undi vrei tu…Măcar de-ai avea corabie, Ioane!
- Ba chiar am, mamă! începe să se descătuşeze curajul făptaşului. Am corabie, mamă, de-acum. Şi cu ea o să strabat viaţa, poate că şi ţara…Că tot nu mă las eu de făgăduinţa să-l răzbun pi tata…Iar dacă m-oi face jandarm, o să trebuiască să umblu din post în post…Şi cu Ruxandra di mânî, o sî-mi fie mai uşor, mamă…Da’ pân’ atunci, hai sî ni liniştim, c-om scoate-o noi la capăt cu bădia Ghiţă…Cât despre lume, nu mă sânchisăsc eu. Face ea răutăţi mai mari ca a noastră…Nu-i aşa Ruxandră?...
Şi Ruxandra aprobă muţeşte, lipindu-şi de câtea ori bărbia de şiragul de margele, în timp ce-l privea pe sub sprâncene pe băiatul hotărât s-o ţină de nevastă, peste orice împotrivire. Iar Catrina, deschise ochii mari ca să se dumirească dacă vorbele acelea hotărâte şi aşezate, ieşite din gura băiatului ei, nu sunt cumva ale unei năluci care seamănă tare bine cu bărbatul său de pe cealaltă lume.
A doua zi, vecinii Catrinei lu’ Nică Ionaşcu şi ai lui Ghiţă Pâslă au dat veste, unii dintr-un capăt şi ceilalalţi din alt capăt al satului, că Ruxandra a fost furată de văru-său Ion, stricând din nou legea creştinească a satului. Unii, mai înţelegători, trecuseră deja de partea tinerilor. Destui însă deplângeau ruşinea părinţilor care nu mai puteau da înapoi roata acestei istorioare, adăugată la alte câteva de acelaşi fel, petrecute în sat cu ani în urmă.
Cuscrii cei aflaţi în neputinţa de-a drege stricăciunea s-au înţeles să-i ierte pe poznaşi şi să le împlinească totuşi rânduiala nunţii. Asta numai după ce popa din sat le-a dat tinerilor canon şi dezlegare, căci Dumnezeu e mare şi înţelegător.
La nunta cu pricina, s-a pus în faptă şi ameninţarea lui Ghiţă Pâslă, făgăduită lui Ion. Însă ea s-a împlinit cu palma grea, de femeie bărbătoasă, a Catrinei. Aşa, ca din senin, Catrina îl strigă pe Ion, chiar când mireasa îi îndrepta mirelui floarea din piept. Şi, în mirarea socrilor mici, aflaţi şi ei de faţă, îi plesneşte lui ginerică două palme peste acelaşi obraz. Apoi vocea femeii adaugă şi rostul gestului ei:
- Asta-i răsplata pi care o merită hoţii di fete, Ioane! De-abia acum am încheiat socoteala cu tine…
Şi Ion, mirele cel arătos, pe cât de surprins, pe atât de ruşinat, găseşte îndată ieşire:
- Dacă atâta-i pedeapsa pentru pozna me’, apoi s-ar putea să-mi fac un obicei din asemenea hoţie.
- Poate nu ştii că ţi-ai luat jandarm, Ioane! îndrăzneşte să-i ţină hangul mireasa.
În drum spre Biserică, tineretul făcea glume pe seama palmelor primite de Ion de la mamă-sa, de faţă cu mireasa. Şi hohotele de râs se opriră abia la uşa bisericuţei din lemn.
O frumoasă zi de vară încheia pentru Ion Ionaşcu vremea libertăţilor sale de holtei. Din nucul de lângă clopotniţă, cu vocea răguşită de dulceaţa cireşelor, un cuc îşi repta partitura cea însoţită de două silabe identice. Imediat după asta, dinlauntrul bisericuţei răzbătu până afară, prin glasul popii şi al câtorva cântăreţi bisericeşti, “Isaiia dănţuieşte”. Cântarea cea care dădea împlinire deplină unei însoţiri, începută necanonic, între un băiat şi o fată cărora le-a fost hărăzit un destin familial ce abia avea să urmeze.
(Publicat în revista literară onlin Visul, nr. 54/2011)
