IN MEMORIAM, GRIGORE DOMINTE
Ne-a părăsit Grigore Dominte, colonelul şi totodată
profesorul cu o carieră didactică inedită, desfăşurată în cel mai delicat
sistem de educaţie, anume în şcolile de corecţie ale Ministerului de Interne
din timpul regimului încheiat în decembrie 1989.
Deşi absolvent al Facultăţii
de Istorie din cadrul Universităţii din Bucureşti, sectia Arheologie,
întâmplarea, pe care Sadoveanu o numeşte „cel mai tainic şi mai iscusit
meşter al lui Dumnezeu”, i-a îndrumat paşii către un sector profesional cu
nevoi pedagogice speciale. Cum a făcut-o ucenicul acesta tainic, aflat în
slujba Tatălui Ceresc? Cu mijloacele omeneşti ale trăitorilor vremii.
Proaspătul absolvent de istorie a primit repartiţie pe un post de muzeograf,
care...nu exista. Sau, mai degrabă, era ţinut rezervat pentru un candidat „cu
pile”. În asemenea situaţie, aspirantul la o slujbă justificată de studiile
sale superioare a trebuit să aleagă între un post de profesor într-un sătuc cu
tren, dar fără gară, şi un post de profesor la o...închisoare. Are dreptate
Sadoveanu. Aici e mâna Atotputernicului. Altfel, cum poţi găsi un raţionament
omenesc la frecvenţa închisorii în viaţa acestui om, fără a exista pentru
aceasta motivaţia firească, legată de instituţia mult damnată? Probabil,
lagărele naziste din timpul copilăriei (vezi odiseia copiilor Dominte în lagărele
de la Dachau şi Erfurt din articolele
semnate de autorul demersului de faţă în Confluente
Romaneşti) au fost preludiul pentru ceea ce i-a rezervat soarta acestui
misionar special al Proiectantului de destine. În respectivele lagăre l-a
călit, i-a evaluat şi omologat forţa interioară pentru misiunea ce i-a
programat-o acestui Macarenko al nostru: o viaţă (o covârşitoare parte a
ei) închinată reeducării a mii de copii vagabonzi din şcolile de corecţie.
Dincolo de exerciţiul meu de
misticism, destinul lui Grigore Dominte, într-o primă parte a sa, e demn de a
rămâne drept „caz particular” în memoria neamului nostru pentru că, într-o
anume parte a sa (a destinului), Grigore Dominte, prin copilul de demult,
simbolizează pentru Romania victima precoce a fascismului. Prin rememorarea în
cărţile scrise la vârsta senectuţii a dramei sale timpurii (împărtăşită cu cei
trei fraţi ai săi), Grigore Dominte ne furnizează, în calitate de victimă, un
caz edificator de crimă împotriva umanităţii, provocată de politicienii Lumii,
cei vinovaţi de declanşarea celui de al Doilea Război Mondial, şi săvârşită de
acei monştri ai ororilor aşa-zis colaterale războiului, dincolo de identitatea
naţională a victimei. Aşadar, cazul copiilor Dominte din Soci (Iaşi) ne arată că
n-a fost neapărat nevoie să fii circumcis, ca să împărtăşeşti soarta neamului condamnat
de Hitler, neamul care se identifica prin acest semn masculin.
Apoi, într-o altă parte a
destinului său forţa morală a normalistului asistat social de stat, a
studentului de la arheologie care supravieţuia prestând munci umilitoare în
pieţele Bucureştiului, a profesorului cu toate gradele didactice obţinute şi a
directorului puternic motivat de la şcolile de minori vagabonzi şi delincvenţi,
respectiv a ofiţerului de Interne incoruptibil din judiciar (în ultimul deceniu
de activitate, după desfiinţarea şcolilor de corecţie) justifică să ne amintim
de Grigore Dominte ca de un personaj al secolului XX scos din anonimat de el însuşi
prin nevoia de recurs la memorie, de recurs la istorie.
Cărţile de memorii ale
profesorului colonel Grigore Dominte, scrise într-un impuls premonitoriu, în
ultimii cinci ani de viaţă, au valenţe extrapersonale, nu sunt doar cărţi „de
familie” scrise pentru nepoţii şi strănepoţii săi. Ele, cărţile semnate de
Grigore Dominte, sunt echivalentul unui veritabil vernisaj al unui zugrav
inedit care, cu ajutorul unui penel debutant în breaslă, surprinde crud de
realist, ca fond pentru ipostazele autoportretului pe care şi-l dedică,
contextul social-politic al existenţei sale tumultuoase. Sunt cărţile unui om
căruia i-a fost dat să trăiască în cele trei dictaturi succesive ale României
din ultimul secol al celui de-al doilea mileniu. Pe primele două, desigur, le-a
trăit în inocenţa copilăriei sale „fără copilărie”, dar pe ultima, aflăm
citindu-le, a trăit-o într-o luciditate expresă. Cu ochii sufletului şi ai
minţii cumplit de deschişi. Cu aceeaşi montare zeloasă scrutează, din foişorul
său de veghe târzie, şi lunga perioadă de tranziţie postcomunistă. Cu
abilitatea unui memorialist consacrat, strecoară observaţiile sale critice,
referitoare la actuala etapă istorică (încă în tranziţie) a societăţii
româneşti, în contextul celor care descriu jumătatea trăită atât de intens a
secolului abia încheiat.
Experienţele sale precoce de
deportat în lagărele hitleriste zguduie din toată fiinţa cititorul, iar cele
ale adolescentului şi ale adultului angajează o diversitate considerabilă de
aspecte ale societăţii „multilateral dezvoltate”, perioadă aflată sub atâtea
„lupe”, fără a avea însă certitudini că aceste instrumente, aparent din
inventarul fizicii, au parametrii corespunzători legilor opticii. Grigore
Dominte, însă, e un „operator” pe ale cărui instrumente putem conta. Curajul
concluziilor categorice afirmate în scris, fie ele personale, deci subiective,
evidenţiază un alt element de inventar din natura personalităţii lui Grigore
Dominte, atribut care l-a extras definitiv din masa comună a contemporanilor săi.
Verbele care însoţesc numele
Grigore Dominte se vor conjuga
de-acum doar la timpul trecut. Cei din Mirosloveşti (comuna sa natală, al cărei
Cetaţean de Onoare este) îl vom simţi mereu însă, în inimile noastre, la timpul
prezent.
Gheorghe Pârlea
