IANUARIE, sub ZODIA POETULUI

De la cititor, OMAGIU!

Poezia inserată aici e un gest de reciprocitate (cu diferenţa - şi deferenţa - de rigoare), în contextul raportului Poet-cititor. Este o replică la poezia „Ţie, cititorule”, semnată de generoasa poetă Gina Zaharia (vezi „Confluenţe literare”). 

O dedic, cu timiditate, privilegiaţilor aflaţi în graţiile muzelor Euterpe şi/sau Calliope, cu EMINESCU în frune (și numaidecât păstrând proporția) .

***

POETULUI

Pierdut sunt în pustiul rece-al zării,

Corabie-s, cu pânze sfâşiate,

Mi-i stoarsă vlaga de vampirii mării

Şi mă hrănesc cu ţărmuri inventate.

*

Dar din acest preaplin de neputinţă

Zvâcneşte-n mine bobul de lumină,

Prevestitor semnal de biruinţă,

Acord suav de muzică divină.

*

Din marea răvăşită de furtună,
Epava sufletului meu în agonie
Zăreşte-n ceaţă nesperata dună
Nascută din măiastra-Ţi poezie.
*
Pe ţărmul cel de vis al muzei Tale,
Descătuşat din valuri de mormânt,
Îţi sorb acum nectarul din petale –
Proteica substanţă de Cuvânt... 

ÎNCHINARE ŢIE, MĂRITE EMINESCU!

ÎI MULŢUMESC LUI EMINESCU

Îi mulţumesc lui Eminescu –  

Fără el, aş fi fost altul…  

Fără el, n-aş fi putut scruta Înaltul.  

*  

Îi mulţumesc lui Eminescu –  

El mi-a dat tâlcul  

Ca să pot pătrunde Adâncul.  

*  

Îi mulţumesc lui Eminescu –  

El mi-a dat scânteia  

Ca să pot adora Femeia.  

*  

Îi mulţumesc lui Eminescu –  

El mi-a dat darul  

Ca să pot străpunge Hotarul:  

Dincolo de mine,  

Dincolo de tine,  

Dincolo de ceaţă,  

Dincolo de viaţă,  

Pân’ voi reuşi  

“Să-nvăţ…a muri” .  

PRIVIND ÎNAPOI...(Nostalgii, la început de an)

UN TROC...INOCENT: TOIAGUL DE MITROPOLIT, ÎN SCHIMBUL BASTONULUI DE TURIST

    Multe din împrejurările care ne scot din când în câd din blazare, din rutina cotidianului, sunt calificate de către subiecţii lor drept „întâmplări”. Să fie momentul acela al „ruperii ritmului”, al „tresăririi” doar „actul” hazardului? Mihail Sadoveanu, intermediat de un personaj al său (iertare, că nu-mi mai amintesc care!) ne dă următoarea definiţie a intâmplării: „...întâmplarea e cel mai tainic şi mai iscusit meşter al lui Dumnezeu”.
    Câteva din întâmplările de genul celor la care fac referire sunt legate de întâlnirea omului simplu, a omului comun care mă defineşte cu vreo câţiva oameni aleşi, personalităţi cunoscute publicului. Desigur, îi exclud din această categorie pe politicieni. Unii dintre aceşti Oameni care îmi surclasează cu enorm de mult poziţia socio-culturală mi-au oferit privilegiul de a-i cunoaşte mai îndeaproape, facilitându-mi pe parcurs o oarecare legătură cu dumnealor, bucuria aceasta îndrăznind s-o transpun şi în câteva aricole de presă. Alţii mi-au oferit (repet, graţie întâmplării – nu unei meschine ambiţii specifice, spre exemplu, vânătorilor de „trofee”) doar numai câteva clipe de încântare, clipe oprite în loc de modestu-mi mecanism al memoriei.
    Doi dintre aceşti (din urmă) oameni iluştri cărora li s-au intersectat magistralele călătoriilor lor misionare cu îngustele mele poteci sunt ierarhi ai Bisericii noastre ortodoxe. Unul dintre ei e plecat la Cer, anume vrednicul de pomenire Părinte Patriarh Teoctist, iar celălalt e Întâistătătorul Bisericii noastre de azi, Părintele Patriarh Daniel. La întâlnirea mea conjuncturală cu numiţii arhipăstori ai Bisericii, Preacuvioşii Părinţi erau, după mersul timpului, mitropoliţi ai Moldovei şi Sucevei/Bucovinei.
    Se ştie bine (dacă nu persistăm în năravul postdecembrist de-a exagera în negativ istoria) că în regimul comunist al lui Ceauşescu manifestarea religiozităţii nu era reprimată, ci doar „pedepsită”, cu îndulgenţă, să poarte o oarecare surdină; martirajul aparţinea altor epoci.
    Cu Părintele Mitropolit (de atunci) Teoctist m-am întâlnit în vara anului 1981 în pridvorul Bisericii Mănăstirii Durău. Mă aflam cu soţia şi cu doi (dintre cei trei) copii ai noştri intr-o scurtă vacanţă care, găsindu-ne în preajma mănăstirilor, nu putea exclude partea spirituală a entităţii noastre umane, mister intreţinut în mine prin aportul scumpilor mei părinţi trupeşti (plecaţi acum la Domnul), în special al mamei.
    În momentul în care am ajuns la Biserică nu se desfăşura niciun ceremonial religios, dar turiştii intrau şi se închinau la sfintele icoane sau doar admirau opera creatorului de artă bisericească.
    Cu timiditatea ruralilor sedentari ce ne aflam, ieşiţi „in lume” doar prin intermediul taberelor şcolare, în care ne însoţeam elevii, am mers să ne închinăm şi noi în lăcaşul de cult al Mănăstirii. În pridvorul Bisericii am avut surpriza să-l descoperim chiar pe Părintele Mitropolit. Cu specificul vorbei sale domoale, sfătoase, eliberate de sintagme sofisticate, schimba cuvinte cu vizitatorii/credincioşii care păşeau pragul aşezământului de închinare, pentru unii („liber-cugetătorii”) – doar obiectiv turistic. De aceea, Părintele, în veşmintele sale ne-liturgice, cu cârja sa arhierească în mână, îi aborda cu formule verbale ce aduceau a întâmpinare, rostite cu o oarecare „prudenţă”, în înţelesul meu, parcă anume să nu-i agaseze pe cei care se revendicau în sinea lor, sau chiar ostentativ, în exclusivitate turişti.
    Aceeaşi atitudine rezervată am simţit-o la Părintele Arhiereu (care îmi părea la chip foarte apropiat de imaginea pe care o atribuiam eu ascetului) şi în vorbele ce ne-au fost adresate nouă, familiei mele. Totuşi, unei laude directe, cu referire la faptul că, turişti fiind, nu ocolim Biserica, în sensul de spaţiu cu încărcătură duhovnicească, Parintele Mitropolit i-a dat libertatea să ajungă cu reverberaţie la urechile celor aflaţi de faţă. Mi-a mângâiat apoi fiul pe creştet, l-a întrebat câţi ani are şi l-a învăluit într-o caldură de bunic, energie iradiată din lăuntrul fiinţei sale şi intermediată edificator de limbajul chipului.
    La cei şase anişori ai săi, Bogdan-Mihail al meu şi-a rostit timid identitadea consfinţită prin Sfânta Taină a Botezului, iar Părintele s-a arătat încântat. A rămas în dialog cu el, propunându-i şăgalnic, fapt deja declanşat de iniţiator, să facă schimb de toiege. Desigur, pruncul meu, atras de diferenţa decorativă dintre toiagul pastoral de arhiereu şi modestul lui baston cu toporaş în capăt, a achiesat, cu o oarecare timiditate, la propunerea glumeaţă a blândului Ierarh.
    O credincioasă a dat imediat acestui „ritual” ludic o conotaţie ce aducea a proorocire, prezicându-i puştiului meu un viitor legat de slujirea Bisericii. Desigur, eu, neîntrezărind la fiul meu germenele unei asemenea predestinări, acesta având deja conturată o personalitate înclinată spre neascultare, i-am exprimat Părintelui temerea că prognosticul invocat n-are şanse să se confirme. Înalt Preasfinţia Sa a rezonat senin la remarca mea şi a adăugat, în context, şi concluzia sa, anume că harul preoţesc stă în puterea Domnului Ceresc.
    Acum, peste ani, găsind undeva, păstrat ca o relicvă, doar toporaşul din vârful bastonului de turist al fiului meu, atins de cel ce devenise între timp Conducătorul Bisericii noastre, am şi rezultatul prognozei acelei femei, martoră la clipa de graţie cu Părintele Teoctist. E drept că fiul meu a căpătat între timp aspiraţii spre înalt, dar nu spre Cerul cel care ni L-a dăruit pe Hristos, ci spre cerul cel care ispiteşte omul în a tinde spre înălţimile albastre, intermediindu-i asta ţancurile de piatră ale muntelui semeţ.
    Acum fiul meu, între altele, înfruntă piscurile Alpilor italieni. Iar eu, tatăl, îmi împart emoţia între gândurile legate de aspiraţiile lumeşti ale fiului şi gândurile cele venite odată cu amintirile, aduse la o anumită vârstă pe „aripile” nostalgiei. Acum, iată, fâlfâitul de aripi nostalgice mă mângâie cu boarea caldă a întâmplării de demult, legată de întâlnirea cu Părintele Teoctist, Patriarhul de mai târziu care a dat românilor unicul prilej de a fi văzut alături de un Papă – ca o efemeră iluzie a unei re-Unite Biserici întru Hristos. 

OMAGIU ONOMASTIC, DE SF. VASILE CEL MARE

Onomastică

(Distinşilor basarabeni Vasile ŞOIMARU şi Vasile IOVU, personalităţi ilustre care ne-au onorat meleagul)

Dintre toţi ce-şi zic „Vasile”
(Şi românii i-au năşit),
Numai doi contează-anume:
Doi Români din...Răsărit..

Unul ciocârlia-ntrece
Cu-al lui tril de nai vrăjit,
Celălalt viaţa-şi petrece
Unind Neamul despărţit. 

Vrednică-i a lor lucrare

De-a Ierarhului cel Sfânt!

La Cer, fie-le-ndurare –     

Iar glorie, pe Pământ!