„Meandrele şi tainele” unei
prietenii: Mihail Sadoveanu şi Mitropolitului Visarion Puiu
În după-amiaza zilei de 21
februarie (a.c.), ca un privilegiu ce mi s-a oferit, am participat la o
manifestare culturală găzduită la sediul Protopopiatului Paşcani. Părintele-protopop
Pavel Postolache, amfitrionul evenimentului şi organizatorul (în asociere cu
directoarea Colegiului „M. Sadoveanu”, d-na prof. Carmen Dimitriu), a coordonat
manifestarea menţionată. În cadrul programului, pe de-o parte a fost comemorat mitropolitului
Visarion Puiu (în contextul debutului „Zilelor Visarion Puiu”), iar pe de altă
parte au fost lansate trei cărţi basarabene, în prezenţa a doi distinşi oaspeţi
chişinăuieni: publicistul şi monografistul conf. univ. dr. Vasile Şoimaru şi
prof. univ. Vasile Iovu, Artist al Poporului.
Evenimentul cultural a
captivat la modul cel mai înalt interesul auditorului: preacucernici si preacuvioşi părinţi,
profesori şi numeroşi elevi ai colegiului păşcănean. În modesta mea
intervenţie, spre sfârşitul celor trei ore bogate în conţinut informativ şi în
încărcătură emoţională, am făcut referire doar la cărţile ce ne-au fost
prezentate de prolificul autor cu numele înveşnicit de condeiul marelui
prozator născut la Paşcani. Despre păşcăneanul născut numai cu un an înaintea scriitorului,
cel ce avea să devină mitropolit al Bucovinei şi, ulterior, seful Misiunii Bisericeşti în Transnistria (administrată de Guvernul României), în perioada celui de-al
Doilea Razboi Mondial, cum am menţionat, n-am mai apucat a vorbi, probabil spre
dezamăgirea părintelui protopop, care îmi propusese s-o fac.
Ca urmare a neîmplinirii
autoasumate (în condiţiile amintite), am simţit nevoia să procedez, pe o altă
cale, la o adendda pe tema rămasă în suspensie. Aspectul pe care aş fi dorit
să-l subliniez la Paşcani e legat de relaţia celor doi iluştri fii ai urbei
păscănene, unul un fericit al soartei, celălalt un purtător de cruce pe
propria-i Golgotă.
Citisem nu de mult pe un site o opinie care m-a contrariat, anume că
Sadoveanu ar fi fost pasiv la ceea ce i se întâmpla, în deceniile de după
război, prietenului său Visarion Puiu, fost mitropolit al Bucovinei, apoi
însărcinat de Ion Antonescu să reorganizeze Biserica în Transnistria, în
perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când aceasta se afla sub
administraţie românească. Ba mai mult, că el, prozatorul, ar fi profitat de pe
urma prigonirii mitropolitului. Şi „întărirea” acestei invocate acuzaţii e
făcută cu „argumentul” că scriitorul i-ar fi furat ierarhului clădirea de la schitul
Vovidenia (acum, casă memorială dedicată frăţeşte memoriei celor două
personalităţi).
M-a durut acest punct de vedere, eu
neacceptând să separ atât de radical pe scriitorul Sadoveanu, de omul
Sadoveanu. Desigur, subiectivismul meu, cel rezultat din efectul frumuseţii
scrisului şi mesajului operei sadoveniene asupra cititorului care mă aflu, e
atenuat de o anume obiectivitate, sprijinită pe câteva argumente plauzibile,
găsite în contextul relaţiei celor doi prieteni.
Cele două personalităţi istoricizează, cu
dublă măsură Paşcaniul, locul comun al naşterii celor doi copii de demult, unul
Mihail Ursachi, fiul nelegitim al avocatului Alexandru Sadoveanu, iar celălalt
Victor Puiu (viitorul mitropolit), fiul ceferistului Ioan Puiu. Cum Victor s-a
născut la 27 februarie 1879, cu un an (neîmplinit) înaintea naşterii lui Mihail
(5 noiembrie 1880), cei doi copii predestinaţi să amprenteze istoria timpului
lor au învăţat „cetitul” şi socotitul de la acelaşi învăţator, „Domnu’
Trandafir” (Mihai Busuioc), în aceeaşi „odaie lungă, cu tavanul scund”, în care
„toate patru clase erau grămădite”. Însuşi mitropolitul mentionează numele
învăţătorului păşcănean în "Însemnări din viaţa mea", aflăm prin
intermediul scriitorului ieşean Grigore Ilisei. După ce lui Mihail îi muri
mama, tatăl său se întâmplă să se recăsătorească cu Maria Puiu din Ciohorăni
(care-i dărui lui Mihail o soră, pe Florica), probabil nepoata (de frate) a
tatălui lui Victor, căci neamul său pe linie paternă avea ramuri genealogice şi
în acest sat de lângă Hanul Ancuţei, locul de popas consacrat literar de
inegalabilul prozator.
Iată-i deci pe cei
doi concitadini chiar înrudiţi, ceea ce pesemne le-a determinat prietenia. În
ce priveşte această ipostază a biografiei lor comune, ea e sugerată de scriitor
în unele din scrierile sale, cele care istorisesc întâmplări (cu „oameni şi
locuri”) preluate din acest sat aflat o lungă perioadă de timp în comuna
Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Această legătură de rudenie e întărită de informaţiile
obţinute de profesorul de limba română Dumitru Călin din Ciohorăni, care a
alcătuit şi un arbore genealogic al familiei în care s-a născut mitropolitul.
Adaugăm la întreprinderea profesorului Calin şi un înscris (cu o caligrafie
desăvârşită) de pe o Sfântă Evanghelie donată de membrii familiei Puiu
Bisericii din Mirosloveşti (aceast lăcaş de închinare fiind cel în care au fost
creştinaţi unii membri ai familiei Puiu, în perioada în care satul vecin,
Ciohorăni, nu avea biserică proprie). Confirmă această relaţie şi scriitorul şi
publicistul Mircea Coloşenco, urmare a unei mărturisiri pe care i-a făcut-o
Constantin Mitru, cumnatul şi editorul lui Sadoveanu.
Relaţia celor doi păşcăneni, deveniţi mari
români, a avut, o vreme, un parcurs cel puţin constant. După bolşevizarea
ţării, între înaltul arhiereu şi neîntrecutul artist al cuvântului scris nu
putea să se rupă brutal o relaţie consolidată în decenii de viaţă. Se ştie că
Sadoveanu avea „contingenţe cu unii slujitori ai biserici, destul de strânse,
chiar afectuoase cu unii” (Vasile Iancu). În acest context relaţional,
Sadoveanu a contribuit la stilizarea psalmilor din Biblia redactată de pr.
prof. Radu Vasile şi scriitorul teolog Gala Galaction (1934), a avut o strânsă
legătură cu arhereii Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu, împreună cu acesta
din urmă reuşind să convingă autorităţile comuniste (1953) să finanţeze
restaurarea Mănăstirii Neamţ. La acestea adăugăm că, frecvent, călugării şi
mănăstirile moldave sunt modele de oameni şi locuri pentru povestirile sale
(„Fraţii Jderi”, „Demonul tinereţii”, „Oameni şi Locuri” etc.).
Preocupat de relaţia dintre cele două
personalităţi care au amprentat puternic timpul lor, eruditul publicist şi
scriitor Vasile Iancu, originar din Ciohorăni, deşi crede că „nimeni n-o ştie
[relaţia] în toate meandrele şi tainele ei”, ajunge totuşi la o conturare care
dă formă unei concluzii: „a fost o prietenie, pur şi simplu [nu o mare
prietenie], mai mult complicată de timpurile tulburi pe care le-au traversat,
fiecare pe traseul său existenţial, sinuoasă, poate, după oameni, cu limitele
lor, unii, mai verticali, alţii, mai aplecaţi către compromisuri”.
E cert că lui Sadoveanu nu i-a fost deloc
confortabil faptul că mitropolitul, prietenul său, căpătase (nedrept!) anatema
trădătorului de ţară, întărită de condamnarea la moarte în contumacie (1946) şi
de caterisire (1950). Se poate spune, măcar, că nu a fost chiar pasiv la
drama prietenului său.
Părintele arhimandrit Mihail Daniliuc,
egumenul Schitului Vovidenia, unde se află muzeul dedicat celor două
personalităţi (ne intermediază acelaşi Grigore Ilisei), a găsit în Arhiva
C.N.S.A.S. documente în sensul bunelor relaţii între cei doi. Ei purtau o
corespondenţă discretă. Scriitorul primise chiar şi o carte de la mitropolitul
caterisit, aflat la Paris.
În anul 1956 Sadoveanu, deşi bolnav (se afla
la o clinică medicală din Paris, în urma accidentului său vascular), l-a
vizitat pe arhiereu şi l-a încurajat să se întoarcă în ţară, asigurându-l că va
beneficia de clemenţa autorităţilor.
Scriitorul Vasile Iancu crede că prozatorul
intervenise la Gheorghe Gheorghiu-Dej în acest scop şi că îl va fi îndemnat pe
Visarion Puiu să-şi calce pe inimă şi să alcătuiască un memoriu în care să se
dezvinovăţească de acuzaţiile care îl aduseseră în starea dată. În 1958, din
nou, scriitorul îl vizitează, de data aceasta împreuna cu mitropolitul Moldovei
Iustin Moisescu (viitorul patriarh). Despre acest demers de conciliere,
intermediat de Mihail Sadoveanu, scriitorul Vasile Iancu are mărturia preotului
Dumitru Emilian Popa, obţinută la Freiburg, unde preotul (hirotonit chiar de
mitropolitul aflat în exil) îşi avea parohia. Dar şi de data aceasta, ierarhul
şi-a declinat întoarcerea. Când Sadoveanu i-a spus că el şi mitropolitul Iustin
Moisescu îi garantează că nu i se va întâmpla nimic rău dacă se întoarce,
Visarion Puiu le-a replicat binevoitorilor lui vizitatori: „Dar pe voi cine vă
garantează?”. Neîncrederea lui căpătă imediat şi un alt argument: „Nu mă întorc
deocamdată. Căci trenurile din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi
ajung la Bucureşti”.
După această ultimă încercare de aducere acasă
a mitropolitului nevoit să trăiască în surghiun, fostul ierarh a mai trăit şase
ani. Cu trei ani înaintea lui se stinsese din viaţă şi prietenul său,
scriitorul. Faptul că lângă Mănăstirea Neamţ spiritele celor doi români iluştri
tutelează acelaşi muzeu memorial, e o idee inspirată, menită să inducă
vizitatorului armonia şi nu antinomia din această relaţie istorică, ce-i drept,
cu „meandrele şi tainele” ei.
Gheorghe
Pârlea
Mirosloveşti, 27 februarie 2013
Foto 1. sursa: www.adevarul.ro
Foto 2. Vasile Soimaru
Foto 2. Vasile Soimaru