"Biblioteca basarabeană" din Mirosloveşti (judetul Iaşi) - cum numim noi secţiunea de carte din cadrul bibliotecii comunale -, născută din iniţiativa şi efortul personal al "mirosloveşteanului adoptat" conf. univ. dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, s-a îmbogăţit cu un nou lot de carte scrisă pe pământul românesc din Răsărit, glie răpită din vatra Neamului de către tiranii politici ai Europei. De data aceasta, printre cărţile autorilor chişinăuieni, am identificat o carte arătoasă, după ceea ce am putut observa la prima vedere, prezentată la exterior prin simbolistica rafinat măiestrită (pe coperte) de graficianul Marian Andronic şi ingredimentată cu produsul "celui de-al treilea ochi" al chişinăuianului Vasile Şoimaru. Cartea este scrisă şi apărută la Cernăuţi, inima Bucovinei de Nord, pământul românesc sfâşiat, ca pe o căprioară aflată în luminiş, de doi lupi hulpavi: unul venind dinspre Vest, celălalt dinspre Est.
Cartea acestei semnalări e lucrarea editorială a bucovineanului Gheorghe Gorda, intelectual ce mi s-a dezvăluit mie (cititorului comun) pe jumătate savant (istoric, lingvist), pe jumătate poet. Ba, greşesc, căci mai potrivit ar fi să-l consider pe autor ca descoperindu-mi-se în cele două ipostaze astfel: una completă - Gheorghe Gorda întreg, ca savant - şi o ipostază mai diminuată, cantitativ vorbind, Gh. Gorda, artist al cuvântului. Desigur, e aici judecata unui cititor care lucrează mai mult cu intuiţia decât cu măsura standardizată, profesională. Dar cu un cântar sincer, ale cărui unităţi neconvenţionale conţinând şi preţuirea celui care primeşte inestimabilul dar de la truditorul Cuvântului tipărit.
Titlul cărţii, mult prea discret caligrafiat, raportându-l la măreţia conţinutului sintetizeazat, e încastrat într-un frumos sigiliu cu stema Moldovei istorice, din care, evident, face parte regiunea monografiată filologic de către autor. "Sfânt e numele tău, Voloca" (ediţia a II-a, Cernăuţi, 2012) e numele cărţii, iar substanţa ei e, în partea majoră, un tratat de lingvistică privind "etimologia toponimelor, hidronimelor şi antroponimelor din Nordul Bucovinei", iar în partea secundară (repet, cantitativ catalogată), o sumă de texte, de o mare frumuseţe epico-lirică, extrase dintr-o carte a autorului intitulată "Oul pascal sau Mahna lui Mahnă" (Timişoara, 1999), o odă închinată ultimului cazac român care a înfruntat "ciuma roşie" în Războiul civil, pe numele său Nestor Mahno (Mahnă).
Lucrarea e realizată cu acribia caracteristică cercetătorului ştiinţific care se respectă, fondată pe o bibliografie impresionantă, şi e motivată de argumentul civic care răzbate, ca un ecou peste timp, din glasul lui Miron Costin: "Cel mai mare duşman al istoriei este uitarea". Din păcate, acest duşman al Istoriei Românilor şi-a cam împlinit uneltirea asupra victimei, căci din lucrare transpare îngrijorarea autorului pentru "...sângele (...) acestor uitaţi de neam [nord-bucovinenii], prefăcut în apă". Simte autorul tăişul lamei de cuţit, atunci când află (edific cu două exemple) că în satul bucovinean Pancevo (atenţie şi la toponimul localităţii) mai ştiau a vorbi româneşte doar două babe, iar într-un alt sat, cei ce primiseră la botez prenumele Ioan deveniseră toţi (excepţie făcând un Ionică) Ivan.
Gheorghe Gorda, prin cartea sa, pune umărul la remontarea edificiului lăsat în ruine şi reconstituie lingvistic ceea ce nu trebuie uitat, referitor la structura de rezistenţă a Neamului: Limba Română. Măcar reparaţia ştiinţifică, de bibliotecă, se impune a o salva. Şi iată, eu însumi, trăitor de-o viaţă, aproape împlinită (calendaristic), în vatra neatinsă fatal de urgiile năvălitorilor, vorbitor permanent de limba română, trag foloase din cartea bucovineanului din Cernăuţi. Căci multe unităţi toponimice, unele chiar din arealul habitatului meu, aveau şi pentru mine, în structura lor semantică, vocabule necunoscute. Până şi antroponimul care mă identifică civil are, în glosarul lui Gheorghe Gorda, un înţeles nou, mai blând decât cel ştiut din alte surse. Pe de altă parte, aflu din această carte-document (cum s-o numesc altfel, văzând că ea însăşi e chimia rezultată dintr-o sumă impunătoare de elemente documentaristice?) că limba noastră de la începuturi a strâns multe aluviuni din graiurile hoardelor care ne-au străbătut moşia în "mileniul întunecat". Doamne, ce frecvenţă au cuvintele de origine turanică în structura limbii noastre! Lucrarea e, în privinţa asta, ca o mănuşă aruncată provocator istoricilor şi lingviştilor, căci amintindu-mi de "dihonia" indusă de istoricul Neagu Juvara, autorul cărţii pare, într-un segment al ei, a-i fi aliat bătrânului diplomat întors acasă ca să tulbure apele din genealogia Basarabilor noştri. Dar filologul bucovinean ne linişteşte, observând vigoarea anticorpilor din sistemul imunitar al limbii băştinaşe. Popoarele acestea venite în contact cu autohtonii au dispărut, iar parte din graiul lor "le ţine vii în limba autohtonilor". Cu toată această întrepătrundere lingvistică, însă, Gheorghe Gorda demonstrează şi concluzionează că, deşi "...genele şi sângele lor [ale alogenilor] supravieţuiesc în neamurile cu care s-au înrudit", ele nu au dizolvat fondul; adică, din "competiţia" dintre autohtoni şi alogeni, au învins cei "legaţi de pământ".
Cartea cernăuţeanului dizident, cu domiciliul forţat, într-o vreme, la Voloca, mi s-a părut, iniţial, greu de citit, fiind ştiinţă pură, adresată filologilor, am gândit eu. Dar puţin mi-a trebuit ca să-mi reconfigurez părerea. Stilul comunicării şi cantitatea "intercalată" de informaţie istorică, contextualizată temei centrale, m-au acaparat complet. Zile la rând, motivaţia indusă de pagini citite pe apucate mă "silea" să redeschid cartea şi să-mi fac notiţele menite să-mi garanteze că n-am irosit "zăbava" legată de "cetitul cărţilor", la care ne-a îndemnat cronicarul. Şi uite-aşa am aflat, între altele, mult mai multe despre existenţa fortificaţiilor romane (a "valurilor de graniţă") şi în Bucovina, despre "taifai", protoromânii dintre Prut şi Nistru care au fost pavăza vetrelor lor în faţa năvălitorilor din Răsărit, despre înţelesurile mult mai adânci ale lui Troian cel din arhaicul Pluguşor, ori despre originea şi înţelesul cuvântului "valah"/"vlah". Iată, în opinia argumentată a autorului, cuvântul care, pe la sfârşitul primului mileniu, ne identifica neamul ca distinct de altele e de origine germanică şi provine de la numele unui trib celtic romanizat, numit "volcae", cuvânt prin care germanii acelor vremuri numeau pe cei romanizaţi sau vorbitori de latină. În argumentaţia sa, autorul pune termenul de "valah" ("vlah" în limba slavă, "blah", în greacă) în relaţie cu Wales (Ţara Galilor), valoni (populaţia francofonă din Belgia), wloeh (termen prin care polonezii îi numesc pe italieni), Welsche (termen peiorativ prin care germanii îi numesc pe francezi).
Desigur, succinta mea cronică de carte nu intră adânc în măruntaiele acestui corp sistemic de tratat ştiintific, îmbrăcat de condeier într-o piele fină, plăcută la pipăit (a se citi - la citit). Eu mi-am propus doar să aduc omagiul meu de cititor osârditorului acestui laborator filologico-istoric, care (devenit "ambulant") a ajuns nu întâmplător şi la Mirosloveşti, un echivalent (de pe malul Moldovei inferioare) al Volocii, cel puţin prin coexistenţa unei toponimii parţial identice. Nu întâmplător, am zis, căci mesagerul-comisionar dr. Vasile Şoimaru de la Chişinău, ajuns din nou (a câta oară?) în locurile de baştină ale străbunilor săi, îşi continua misiunea autoasumată de făclier al Neamului, stirpe înnobilată şi de apartenenţa la ea a Românului Gheorghe Gorda de la Cernăuţi. Ei sunt cei animaţi profund de o zicere adâncă, ce le era imprimată în conştiinţă fără a fi fost nevoie ca aceasta să ajungă la noi pe filieră americană: "Istoria este făclia trecutului în mâna prezentului pentru luminarea viitorului" (Ellen G. White).
Gheorghe Pârlea
