Noi suntem DACI

Motto: Trecutul e maleabil şi flexibil, schimbător pe măsură ce memoria noastră interpretează şi re-explică ceea ce s-a întâmplat. (Peter Berger)  

*  

Ce zisa-ţi voi? C-aş fi roman,  

Aşa, croit “ca din condei”,  

Metamorfoză peste an  

A drepţilor străbuni ai mei?  

  

Şi-ar fi lăsat strămoşii felul  

Trădând cumva, ca dintr-o toană,  

Ce leagă şi-n mormânt inelul?  

Şi-ar fi uitat ei duhu-n goană?  

  

Credinţa asta e-n zadar,  

Nu-i demnă de vreun adevăr  

Clădit temeinic, după har –  

E-o vorbă spusă în răspăr.  

  

Niciun popor nu-şi smulge viţe  

Din stânca înrădăcinată  

Spre a le ţese-n alte iţe –  

Plămada ni-i nestrămutată!  

  

De ziserăţi c-aş fi roman,  

Eu zic că-s dac, că sunt de-aici  

Mai dinainte de Traian,  

De când Carpaţii erau mici.  

  

Şi urlă lupul cel din steag  

În sângele-mi netulburat:  

“Nu eşti în Dacia pribeag,  

Nu ai Istorie de dat!”  

Gheorghe Parlea  

Foto: Luptător dac (Gabriel Tora) 

Prometeu, viclean neprieten al meu

Ah, Prometeu,

viclean neprieten al meu!...

Mai bine rămâneam reci

şi sălbatici pe veci,

decât arşi

de muşcătura focului tău,

viclean Prometeu,

neprieten al meu!

De ce n-ai rămas tu

cu oamenii tăi de lut

(născocirea ta de zeu),

fiu al lui Iapetus,

viclean Prometeu,

neprieten al meu?

Prin tine ne-am pricopsit

şi cu Pandora, şi jivinele ei;

iată un alt temei

să te blestem

cu jumatate din sufletul greu,

viclean Prometeu,

neprieten al meu!

Era poate mai bine

de te lăsa Heracles corbului

sau de furai focul

în văzul şchiopului,

ca sa te poată prinde

Hefaistos de moţ,

viclean ce eşti, sămânţă de hoţ!

O, Zeus! înlănţuieşte-l iar

pe vicleanul Prometeu,

neprieten al meu,

chinuieşte-l măcar –

cât e el de zeu –

pân’ mi se-mblânzeşte,

pân’ se mistuieşte

focul cel ce arde

înlăuntrul meu!

31.10.2015 (Versuri spontane, expresie a copleșitoarei empatii cu victimele tragediei de la "Colectiv", București) 

Nu ne momiţi cu satul cel global...

DE NECLINTIT  
                                                                       

Nu poate nimeni măslui

Obârşia-ncrustată-n bunul nume,

Ni-i felul nostru de a fi

Porunca Ziditorului de lume

Vin alţii de aiurea să ne spună

Că ni-i vetustă marca, şi cu-ndemn

Că-i potrivit ca naţia Română

Să poarte, după vremi, un alt însemn.

Ni-i prea adâncă, prea umilă,

Zic ei, mătania la Cer,

Şi că din râvna-ne sterilă

Ni-i permanentul efemer.

Eu zic că te înşeli, străine!

La voi e totul doar prezent.

La noi prezentul e un mâine,

La tine, efemeru-i permanent.

Voi nu mai ştiţi de mamă şi de tată!

Noi nu suntem orfani ca voi,

Noi moştenim averea ce ni-i dată,

Crescută chiar şi din nevoi.

Nu ne momiţi cu satul cel global!

Vi-i râvna zel zădărnicit,

Căci noi am răzbătut din val în val

Pân’ce-am ajuns de neclintit.

Deschisă-i poarta mea străine,

De-mi eşti prietenul râvnit.
Te ospătez şi azi, şi mâine, 
Dar nu îmi cere să mă mint.

Nu poate nimeni măslui

Obârşia-ncrustată-n bunul nume,

Ni-i felul nostru de a fi

Porunca Ziditorului de lume.

                                        Gh. Pârlea

Melancolii autumnale...

Ispita Toamnei

Toamna-şi leapădă veşmântul   

Şi-mi aşterne la picioare   

Rochia-i clătită-n soare   

La care râvneşte vântul.   

  

Goală, parcă-i mai gingaşă   

Zâna roadelor rotunde   

Şi-o ispită mă pătrunde   

Să o chem la mine-n casă   

  

Dar rivalii mă-nconjoară,   

Unul ce m-atacă-i Vântul,   

Celălalt, măre Pământul –   

Şi Toamna rămâne-afară.   

  

Ţine sita-n mână Vântul,   

Cerul blând culoarea-şi cerne,   

Jos un curcubeu s-aşterne   

Şi se bucură Pământul…   

  

Iar eu trist, rămân înfrântul   

Şi mă-mbăt, întru-mpăcare,   

De parfum şi de culoare,   

Prihănit mereu cu gândul…  

BLITZ-URI… DE TOAMNĂ

1. Palme crăpate  

Şi obrajii copţi la soare –  

Răsplata-n hambare.
 

2. Ciori în gâlceavă  

Îi răpesc omului roada –  

Nucul îşi zornăie darul.
 

3. Strugurii traşi pe roată  

Varsă-n ciubere lacrimi rubinii –  

Buze dulci, în răsfăţ.
 

4. Cer zugrăvit în pepit  

Spre orizonturi văratice –  

Neobositele călătoare.  

5.Chipuri de oameni  

În tărtăcuţe de dovleci –  

Copiii le dau viaţă.  

6. Codrul îmbracă  

Straie de carnaval –  

E Duminica lui.  

7. Papagalii vegetali  

Îşi leapădă leneş penajul –  

Cerul cheamă iarna...  

8. Ciocănelele cercetează  

Oasele cele  scorburoase –  

Bonete pătate cu roşu...  

9. Îmi cauta obrajii  

Şi mi-i pălmuieşte nedrept –  

O mână a cerului.    

(Terţinele acestea, de sine stătătoare, au fost alcătuite ca haiku-uri, dar fără constrângerea legată de numărul de  silabe, regulă care, înţeleg din consultarea unor materiale, începe să fie ignorată de creatorii de minipoeme haiku din afara ţării de origine a acestei specii literare – se invocă faptul că limba japoneza are altă structură fonetică, comparativ cu limbile europene.)

Din blogul personal, e mai scurt... drumul virtual la site-urile în care am activitate...

Revista Logos și Agape


http://www.logossiagape.ro/tag/gheorghe-parlea/

NEGRU PE ALB

http://negrupealb.ning.com/profiles/blog/list?user=0ni5n66pmd5nk

AM FOST, DIN NOU, LA CHIŞINĂU...

      Încetul cu încetul, Prutul cel transformat cu sila în hotar va deveni un biet pârleaz. Poate chiar mai curând decât prognosticul descurajator al multora. Eu l-am trecut a opa oară în ultimii doi ani - şi de data aceasta, tot în compania primarului comunei, dl Ionuţ Gospodaru, cel care a facilitat deosebit de motivat, sufleteşte, relaţia comunităţii noastre săteşti cu fraţii basarabeni, desigur, o relaţie prin reprezentare. Şi simt că la “îngustarea” morală a Prutului a contat şi modesta mea osârdie de trecător pe podul de la Sculeni, un trecător cu rosturi legate de obârşia identitară comună a trăitorilor de pe cele două maluri.

       Recenta mea vizită la Chişinău  a coincis, de data aceasta, cu Ziua Limbii Române. Semnificativă alegere! Nu-i aşa? Alegerea însă n-a fost a mea, ci a organizatorilor Salonului Internaţional de Carte, anul acesta evenimentul de la Biblioteca Naţională aflându-se la a XXIV-a ediţie şi fiind dedicat memoriei fondatorului acestei Sărbători a Cărţii, Alexe Rău, fostul director general al respectivei instituţii, poet si filozof, om de cultură de amplitudine europeană.

       Desigur, cei care ştiu că sunt doar un sătean de pe malul Moldovei îşi vor da coate, cârcotind asupra incompatibilităţii statutului meu social cu anvergura culturală a Chişinăului. Parcă aud dintr-un “ungher” virtual, sau real, întrebarea insinuantă: “Cu ce treburi tot trece Prutul dăscălaşul acesta  dedat la fapte care nu-s de traista lui?” Aşa este, dragii mei, judecaţi-mă, dar nu fiţi prea aspri cu mine!

       Totuşi, daţi-mi voie – spăşit în vinovăţia mea – să încerc o explicaţie. Se întâmplă uneori, fără puterea de a împiedica asta, să te atingă “sindromul Quasimodo”. Cocoşatul de la Notre Dame, că de el e vorba, probabil nu ştia că e un monstru şi că nu-i de nasul Esmeraldei. Dar Victor Hugo, cel care l-a plăsmuit, ştia bine că inima nu-i supusă pe deplin raţiunii. De “suferinţa” asta sunt atins şi eu.

       Am întâlnit cu vreo paisprezece ani în urmă nişte basarabeni frumoşi în spirit căutându-şi pe meleagurile mele partea de zestre românească pierdută. Şi au găsit ei de cuviinţă că în sat nu poţi sta de vorbă despre asta decât cu preotul sau învăţătorul – învăţătorul, numai dacă e unul dintre  acei în care mai pâlpâie lumina aprinsă cândva de Spiru Haret. Şi de-aici a început totul, adică imprudenţa mea de a citi în sufletele româneşti ale basarabenilor, în esenţă nealterate de suferinţa desţărării. Frumuseţea lor identitară era ca floarea de câmp, neatinsă de pipeta geneticianului. Şi fiind ei, basarabenii aceştia, şi cărturari de frunte, m-au luat sub aripa lor culturală. Am publicat în revistele lor, am scris cărţi monografice împreună, ca însemnând asta punţile noastre peste Prut, am ctitorit laolaltă bibliotecă basarabeană în sat, am participat, deopotrivă la stat dar cu osebire la sfat, la evenimente menite să apropie cele două maluri de Prut.

       Acum, la cel mai recent drum al meu peste Prut, a trebuit să mă supun iniţiativei exclusive (n-a contat deloc protestul meu) a dlui dr. (conferenţiar universitar) Vasile Şoimaru de a înscrie albumul monografic “Miroslăveşti, prin ochiul timpului nostru”, al cărui autor sunt, la acest regal basarabean al Cărţii. Dl Vasile Şoimaru este şi cel care a făcut posibilă apariţia fizică a albumului, dânsul fiind coordonatorul editorial al acestuia.

       Desigur, în elevatul Bibliopolis chişinăuian, în sala de conferinţe în care mi-am prezentat cartea, m-am simţit în rolul lui Badea Cârţan, săteanul iubitor de Neam din Cârţişoara Sibiului, aflat şi el în contrast cu peisajul atunci când, într-o altă epocă, se afla în compania celebrităţilor bucureştene care l-au istoricizat.

       Cu acest prilej am reîntâlnit o parte din acel întreg onorant, reprezentându-i pe distinşii prieteni basarabeni ai comunităţii noastre mirosloveştene, pe scriitorii Vlad Pohilă, Nicolae Rusu, Ionel Căpiţă, pe publicistul şi, mai nou, poetul Valeriu Raţă, pe maestrul Vasile Iovu, Artist al Poporului, pe d-na profesor de arte Nina Vartic, soţia eruditului scriitor Andrei Vartic, un tribun al Basarabiei plecat nedrept de grăbit la Domnul, pe publicistul patriot Alecu Renita, realizatorul emisiunii radiofonice “Istoria în mişcare” de la Vocea Basarabiei. Si, mai presus de toate cele ce mi s-au întâmplat, am primit din nou îmbrăţişarea publică a d-nei Ninela Caranfil, maestră emeriă a artei dramatice, Artistă a Poporului, care, ca şi la anterioara întâlnire (albumul fusese lansat cu cateva luni în urmă la Biblioteca Municipală, sub auspiciile D-lui Nicolae Dabija, cărturarul de notorietate internaţională, ca moderator generos al evenimentului) m-a copleşit cu însufleţitoarele sale cuvinte. Tot acum l-am cunoscut (şi am schimbat cărţile de autor între noi, invoc aici proporţia) pe distinsul savant (doctor habilitat) Valeriu Dulgheru, cunoscut mie ca publicist de notorietate pe teme de istorie modernă şi contemporană, prin intermediul săptămânalului Literatura şi arta.

       În prima zi, spre seară, dupa prezentările de carte de la standul Editurii Vicovia din Bacău, cărţi între ai căror artizani se afla şi prietenul nostru cel dintâi şi cel mai dedicat nouă, mirosloveştenilor, dr. Vasile Şoimaru, am vizitat “Oraşul subteran”, cum mai e numită Crama-muzeu de la Cricova, fapt ce mi-a relevat  cât de uşor se trece de la extaz la agonie. Nu, nici vorbă că a avut vinul vreun rol în ceea ce a urmat. Diferenţa de temperatură – de la 36 grade afară, la 12-14 grade în subteran, cu scăderi accentuate de viteza trenuleţului turistic – mi-a provocat noaptea o criză de spondiloză cervicală, cu difuzia durerilor în ceafă, până aproape de o comă. Asta însemnând un calvar de o noapte. Din asemenea stări nu se scapă aşa de uşor, dar, neverosimil, toată suferinţa asta cât o noapte basarabeană a încetat brusc dimineaţă, luată parcă de o mână nevăzută. Mâna asta, în fapt, le însuma pe ale generoaselor doamne din preajma-mi, aflate la Chişinău din acelaşi motiv cu al meu, care ştiau, legat de diagnosticul stării mele fizice, că orice disconfort de peste noapte are ca antidot un mic dejun copios. Între aceste generoase doctoriţe de ocazie (excepţie de la amatorism făcând doar tânăra soţie a primarului) s-au aflat şi energicele doamne de la editura bacăuană condusă de dl Viorel Cucu, făuritor de carte mai cunoscut pe malul stâng decât pe malul drept al Prutului. Şi uite-aşa, starea mea (de spirit şi trupească) şi-a revenit la normalitate. Cu sechelele suferinţei întipărite pe chip.

       Tot ce a urmat am descris mai sus, căci a doua zi, adică post-Cricova, s-a întâmplat ceea ce a motivat prezenţa mea expresă la Chişinău, de data asta însă o prezenţă absolut inedită. Inedită nu doar pentru acromatismul petei de culoare prin care m-am identificat în ansamblul  cromatic foarte echilibrat al tabloului cultural de la Biblioteca Naţională, dar mai ales prin consecinţa acestui abuz răzeşesc, scuzat doar de faptul că “nelegiuirea” a fost efectul unei “uneltiri” – a unei supralicitări priteneşti – puse la cale în cea de-a doua capitală a românimii. Consecinţa, adică urmarea participării mele conjuncturale la primul salon international de carte, am aflat-o imediat după încheierea evenimentului, printr-un mail care conţinea un ataşament, mai precis o diplomă, respectiv, Premiului “Dimitrie Gusti”, oferit albumului monografic Miroslăveşti, prin ochiul timpului nostru*.
_____________________
Miroslăveşti, prin ochiul timpului nostru, Gheorghe Pârlea, Ed. Serebia, Chişinău, 2014

P.S. Mi se reproşează mereu că fac exces de modestie atunci când e vorba de faptele mele. În cele de mai sus veţi fi observat însă un puseu encomiastic care mă are, simultan, şi subiect, şi obiect. Aceasta înseamnă că am început deja exerciţiile de corijare cu privire la imputaţia amicală a prietenilor. Te asigur însă, Cititorule, că mi-am călcat pe inimă făcând asta. 

D' ALE "OAMENILOR ŞCOLIŢI" - EPIGRAME

Unuia cu… facultate

(Polisemantică)

A tras tare-n facultate,

Pân’  i s-a rupt haina-n coate – 

Consecinţele-s banale:

E acum un… “coate goale”.

Cu "babacul"... la “bac”

O “beizadea” îşi dovedi silinţa

Venind la “bac” de mână cu tăticul.

Şi-n timp ce fiul simula ştiinţa,

Babacul compensa cu… “plicul”.

Unui exceptat de la regulă

(Polisemantică)

Nu prea “le-avea” cu cărţile la şcoală,

Iar banca lui era adesea goală;

Dar nu avu, din asta, nicio zgancă,

Căci astăzi “face cărţile”… la Bancă.

Unuia cu… studii incomplete

În  politică-i notoriu,

Iar la studii, ne “dă clasă”.

Îi lipsesc din portofoliu

Doar… “cei şapte ani de-acasă”.

E pandemie… în ştiinţe

Nici nu sfârşesc cu bine-o facultate

Şi se înscriu buluc la doctorate.

De sunt atâţia doctori (pe hârtie!),

E musai că-n ştiinţe-i… pandemie.

CU PRIVIREA LA CER - Versuri

CU PRIVIREA LA CER - Versuri

Aştept în prag  Lumina Învierii

Aştept în prag  Lumina Învierii

Cu jindu-agricultorului ce-aşteaptă

Să se-mplinească spicu-n miezul verii.

Şi urc emoţia din treaptă-n treaptă,

Crescându-mi ca o pâine bucuria,

Ştiind că Azi va Învia Mesia!

*

Simt că şi voi, confraţii mei creştini,

Sunteţi pătrunşi de ai coroanei spini,

Dar Azi urcăm din hăul decăderii

Trăind Minunea Sfântă-a Învierii.

Veniţi, urcaţi spre înălţimi!,

Nu vă-ndoiţi şi nu priviţi în jos!

S-aude-un cor de serafimi:

“A Înviat din morţi Iisus Hristos!”.

Hristos a Înviat!

Mi-am răsfoit azi sufletul,  

ca pe o carte-răboj a faptelor...  

Şi n-am fost mulţumit de lectură, Doamne!  

Urmele mele maculează albul hârtiei,  

căci îmi sunt dedicate mie,  

Jertfitor al meu, şi nu Ţie.  

Mă căiesc însă, Doamne,  

şi mă-ngrop în cenuşă!  

Dar de câte ori am făcut asta?!  

(Mă mir că n-am devenit metis!)  

Ştiu, Doamne, că atât nu-i de-ajuns…  

Alţii Te-au bătut în cuie pe Cruce  

şi Te-au batjocorit – şi i-ai îndurat,  

spunându-le că ei nu ştiu ce fac;  

dar eu ştiu, Doamne, am Cartea Ta,  

şi scuzele, la mine, nu-ncap.  

Lămureşte-mă, totuşi, Doamne,

(deşi-s trecut prin o sută de toamne) 

Învierea-Ţi e şi pentru mine?  

Mi-e de-ajuns să mă recunosc  

tâlhar răstignit lângă Tine?  

La ce verset evanghelic ai Cuvântat?...  

O, mulţumesc, Doamne! –    

Dumnezeu desăvârşit în Iubire! –   

Hristos a Înviat! 

Înaltă-i scara pân’ la Cer!

Înaltă-i scara pân’ la Cer!

Fusceii, pân’ să-i număr, pier,

Iar eu, cu paşii mei cei grei

Mereu mă-nalţ doar doi fuscei.

Mă aflu iar pe-a doua treaptă

Şi Domnul, coborând, m-aşteaptă –

Întinde mâna înspre mine,

Dar eu alunec la păşire…

Şi nu  ştiu asta cum se-ntâmplă

Că mă lovesc mere în tâmplă 

Şi tot al doilea fuscel

Rămâne râvna mea la Cer.

Îmi potrivesc iar scara Sus –

Din Răsărit, înspre Apus –

Şi-ntr-un oftat rostesc stingher:

Înaltă-i scara pân’ la Cer!

Razboiul de pe umerii meu

Sst! Linişte, frate!

Ia! Auzi  cumva

încleştări de spade

pe spinarea mea?

*

A, tu nu te confunzi cu mine,

avem fiecare războiul în sine –

prin urmare,

doar eu

aud zăngănitul de arme

de pe grumazul meu…

*

Ascultă, măcar ascultă

ce-ţi povestesc

de pe câmpul de luptă…

Aud cum cresc urale,

semnal de izbândă,

şi vaiet, şi jale

în tabăra-nfrântă.

Iată, acum îngerul bun

şi îngerul rău,

combatanţii celeşti

de pe grumazul meu,

amarnic dau piept   

ba pe umărul stâng,

ba pe umărul drept…

Iar eu, ca un nătâng,

de-o viaţă aştept

împăcarea de pe umerii mei,

acum, tot mai grei,

bieţii de ei! –   

umerii mei…

Rugă pentru toamnele mele

Rupe-mi lanţurile, Doamne,

Lasă-mă să ies din mine

Şi mai dă-mi vreo două toamne,

Să-mi coc roadele creştine!

Inimii găseşte-mi cheie,

Că mi-i dăltuită-n piatră

Şi-i închisă-n ea o zmeie

Ce o ţine ferecată!

Şi odată ce-i deschisă,

Unge-mi-o cu sfânta-Ţi tină,

Dă-i speranţa cea promisă,

Umple-o, Doamne, de Lumină! 

Dar Te tog să ai răbdare,

Dă-mi Lumina cu încetul,

Că-ntunericul mi-i mare

Şi-ndărătnicit procletul!

Şi lungeşte-Ţi mila, Doamne, 

După cât de-ncet mi-i pasul,

Rabdă-mă vreo două toamne,

Până-mi hotărăşti ispasul!

Maica sufletelor noastre

În trup, o maică-avem de fiecare,

Da-n Duh avem cu toţii sus, la astre,
O adoptivă Sfântă Maică Mare,
O caldă Maică-a sufletelor noastre...
*
Pe toţi ne ţine Maica în frăţie,
Ne mângâie-n tristeţea omenească
Şi deznadejdii noastre-i dă tărie
Durerea Ei din viaţa pământească.
*
Acolo sus, la Fiul, Maica Sfântă
Ne pregăteşte leagăn de-alinare
Şi-o trecere la Cer mai blândă,
Când fi-va-ne sorocul de plecare.
*
Cântări Îţi înălţăm spre astre
Şi rugăciuni adânci de întărire,
Măicuţă-a sufletelor noastre,
Speranţa noastră-n nemurire.  

Uite colo asfinţitul…

Măsor drumul ca să ştiu

Cât am mers – de unde viu –

Şi scrutez cât drum mai este

Pân’ la capăt de poveste.

Hăt departe-i răsăritul,

Uite colo asfinţitul…

Ce să preţuiesc mai mult?

Drumul lung, sau drumul scurt?

Am s-aleg, din ce a fost,

Doar ce n-am făcut cu rost.

Şi-am să schimb toate aceste

În finalul de poveste.

O poveste-n care eu

N-am fost prinţ, cât fost-am zmeu.

Dar mai trist decât atât

E că eu mi-am fost cuvânt.

Că puteam, dintr-un condei,

Să-mi pun vieţii alt temei,

Iar acum, la asfinţit,

Să privesc… un răsărit.

La Naşterea Domnului

Din an în an, aducerea aminte

A Tainei ce întrupat-a Pruncul din Înalt

Renaşte-n noi copilul dinainte,

Ca lacrima, la suflet, şi-n trup – neîntinat.

Să-mpodobim cu daruri Pomul Bucuriei,

Ghirlandele iubirii atârne tot mai Sus

Şi-n imnice cântări să-I mulţumim Mariei

Că ni-L aduce,-n slavă, pe Dumnezeu-Iisus

Să prelungim această graţie Divină,

Să nu grăbim întoarcerea-n uitare.

Iar până iar la noi Crăciunul o să vină,

Sfioşi să  facem paşi spre Înălţare.

Rugă pentru o Ninive de azi

O, Doamne, fii îndurător!

Cetatea mea e o Ninive…

Trimite-i, Preamărite, prooroc

care să-i dea de veste

că supărarea-Ţi o va trece prin foc!

*

Prefă-mă, Doamne, în Iona,

chiar dacă-s unul din Cetate!...

Şi-Ţi făgăduiesc că nu va trebui

să Te-ngrijeşti de trimiterea peştelui

şi că nu mă voi răzvrăti

pentru pierderea umbrarului –

arşiţa mea e înlăuntru-mi, Doamne,

căci în Cetate sunt şi copiii mei…

Îndură-Te, Slăvite, de ei!

*

Iar de-i nevrednică ruga mea,

sau prea târzie mi-i îngenuncherea,

facă-se, Doamne, voia Ta! –

La Tine e Viaţa, la noi…adierea. 

De-aş avea o cămilă…

Ca un blestem,   

necuprinderi sterpe   

mă amăgesc mereu   

cu vraja fetei morgana…   

  

Şi mă rătăcesc întruna   

pe tărâmuri nepătrunse –   

pustiul neînţelesurilor mele –,   

fără apă, fără busolă,   

cu orizonturi ascunse   

înlăuntru-mi …   

  

Dar cu ce mă aleg?!   

Îmi umplu ochii cu nisipuri –   

alici de piatră   

ce-mi străpung sufletul,   

pulberi de stele   

ce-mi înăbuşă gândul…   

  

Mă rătăcesc mereu,   

ca nătângul,   

în necuprinsa-mi Sahară…   

Şi ce lung, şi ce greu   

îmi e întorsul afară!   

  

De-aş avea, măcar, o cămilă,   

să-mi plângă de milă –   

văzându-mi îndărătnicia   

de-a o îmbia întruna   

să treacă, împreună cu mine,   

prin urechile acului…   

Clopotul

Prin veacurile trecerii fugare,

Cu neamul meu în legea vieţii prins,

L-aud cum sparge liniştea din zare

Dând grai metalic bocetului stins.

*

Prin el strămoşul meu de mult uitat –

Cu tânguiri de bronz în glas

Şi răsuflarea-i rece – şi-a strigat

Cuvântul frânt de bun-rămas.

*

Prieten bun a fost şi cu bunicul,

Căci, răsunând de dangăt valea,

Mai lesne parcă boii-i trăgeau dricul,

Mai lină parcă-i era calea.

*

Cât despre dangătul  cel care

Striga plecarea tatei înspre astre,

Şi-acum aud ecou de jale

Întors din depătările albastre...

*

Îmi va sluji şi mie clopotul, la rând,              

Mă va-nsoţi în neguri, spre Ceahlău,

Şi se va-napoia cu glas plăpând –

Poem topit în clopotul-ecou. 

Sămânţa norocului meu

Brazde fertile

peste tot cuprinsul necuprinsului...

Şi semănatori

risipitori,

blestemaţi să poarte

păcatele firii

în primăverile zămislirii.

*

Iertat e doar semănătorul

căruia-i fură seminţele vântul –

şi el, un semănator

pe ogor

sfinţit sau blestemat

să-i fie brazdă roditoare,

ori piatră stearpă.

*

Ce dezordine

universală,

cu-atâtea câmpuri mănoase

şi-atâţia semănători

risipitori!

*

Şi-n aşa haos pământesc

(strunit cu greu de Sus)

eu sunt sămânţa norocoasă –

nu pentru altceva,

ci pentru că

chiar eu, nu altul,

sunt cel ce-am răsărit din ea.

*

Am răsărit

din sămânţa norocului meu,

rânduită în câmp fertil

de către Dumnezeu.

Gâlceava omului cu el însuşi

De ce să despic firul? zic.

Oare nu-i el, şi-aşa, un biet nimic 

din multul de prisos?

Şi-apoi, în patru să-l despic

e şi mai mic folos…

Deci… mă dezic!

*

Ba nu! Că firul poate fi puţinul,

ce dă pe-afară, din prinos –

cum spuma e… preaplinul

din vasul burduhos.

*

Nu! Eu constat că firul,

comparând, ar fi… un os,

cu ceva carne, doar un pic,

dar musai… bun de ros.

***

Şi-acuma, oare ce să fac,

pe unul şi pe altul să-i împac?

Lărgi-voi gâtul la clondir,

Şi voi lua dilema de la cap,

Căci totul pleacă de la fir…

Şi-n el, atâtea vorbe-ncap!

*

Si ca sa fie ca la teatru,

Cei doi îşi joacă rolul de paiaţă,

Tot despicând un fir în patru

Şi prefăcând galceava-n… stil de viaţă.

Şarpele de aramă

E pustiu lăcaşul inimii mele

şi muşcături de şarpe

simt în coastele sufletului.

Mă cuprinde veninul

şi gemete surde

se alătură alor mele –

pedeapsa neîncrederii

în mântuire, şi ele…

*

De la o vreme,

meşteresc în gând

un şarpe de aramă,

la care privind,

să scap de otravă …

*

Degeaba, eu nu sunt alesul,

nu mă trag din Moise,

deşi-i moştenesc eresul.

Degeaba, mor,

mor cu încetul,

eu neavând profetul.

*

Şi totuşi, (sărmanul!)

încă mai nădăjduiesc

că, odată cu anul,

în pustiul inimii mele

va răsări într-o zi

un şarpe de aramă,

încolacit pe un stâlp –

antidotul izbăvitor.

*

Căci încă nu vreau,

nu vreau încă,

să mor.

La răscruce

Nu-i rectiliniu drumul vieţii noastre –

Căci altfel n-ar mai exista ispita

Răscrucilor, cu dezlegări în astre,

Menite să ne tulbure orbita.

*

Cântar fiindu-mi zilnic o răscruce,

Mereu mi se măsoară-n viaţă fapta:

Spre stânga mintea vrea ades s-apuce,

Dar inima înclină înspre dreapta.

*

S-o iau, mă-ntreb, pe-a minţii cale stearpă?

S-ascult de-al inimii acord de harpă?...

Şi viaţa mea mereu în van se duce,

Tot căutându-mi sensul...la răscruce.

Aşchii de clipă

Năvălesc peste carnea mea

Ţintitele aşchii de clipă,

Mă clatin plăpând peste nea –

Biet fluture ciunt de-o aripă…

Mi-e vitregă-n iarnă clepsidra,

Se scurge mai iute parcă nisipul,

În ceafă-mi apasă  obida,

Aşchii de clipă îmi sfârtecă chipul.

O, Cronos, învaţă şi tu a iubi,

Opreşte o clipă pendulul,

Mai dă-mi încă timp, să învăţ a muri,

Că eşti peste moarte stăpânul.

Căluţi de mare

Le-am văzut odată chipul
şi de-atunci,
caii pitici
îmi măsoară timpul,
tropotind prin adâncuri...

Ba, deseori
evadează din mare
şi se clătesc de sare
cu valuri de nori,
nechezând prin înalturi...

Şi între ape şi cer
eu trudesc
să le cosesc
cu o coasă ştirbă, fără arcer,
fân de adâncuri,
fân de înalturi...

De aceea, oare,
nechezaţi, tropotind mereu
în jurul meu,
căluţi de mare –
semne de-ntrebare?

Îmi pare rău,
dar fânul meu
nu-i nici iarbă de mare
nici iarbă de zare...
Fânul meu pentru voi
e mereu început de răspuns
suspendat între jos şi sus,
între cândva şi apoi,
între răsărit şi apus....

Am, totuşi, să vă dăruiesc,
căluţi nărăvaşi de mare,
câte un punct pentru fiecare,
ca să vă desăvârşesc
ca... semne de-ntrebare.

Mă simt stăpânul absolut.

Port clop pe cap

din peticul de cer,

cu tot cu stelele din el.

Şi nu-mi dau clopul jos nicicând,

chiar de îmi zice lumea

că-s bolând.

Nu-mi pasă mie,

chiar defel,

ce cred ceilalţi de pălărie,

de clopul meu

desprins din cer.

Iar în picioare port de mult

saboţi din mugurii de lut,

lipiţi de talpa mea de prunc

când mama mă ţinea

de mână

şi-n scutecel de val de vânt

mă îndemna să las în humă

întâia-mi urmă

pe pământ.

Mă simt stăpânul absolut

pe-acest tărâm de la-nceput,

smuls din abis

şi-hotărnicit

în necuprins,

chiar în adins

să-mi aibă la picioare lut,

iar la hotarul cel de sus, 

acoperişul meu de cer

cu tot cu stelele din el –   

mă simt stăpânul absolut.

Iarna-mi glaciară

Mă doare-a iernii muşcătură

şi dinţii ei mi-ajung la os,

mi-i trupul jalnică faptură

captivă timpului ritos.

Şi iarna crudă ce mă-ncearcă

ucide curcubeu’-n  zare,

lăsând în loc, din milă parcă,

doar umbra lui arcuitoare.

Mă frânge geamătul durerii

şi-adâncul cel săpat în mine

îl umplu azi, în pragul serii,

cu tot ce curge din suspine

M-aş împăca  cu iarna ce mă-ngheată

şi aş ascunde vaietul strigării

de aş afla că pojghiţa-mi de gheaţă

o va topi iar boarea primăverii.

Dar ştiu că primăva nu mai vine

şi-o iarnă glaciară prevestită

ciopleşte sloiul nemilos în mine

şi-mi pregăteşte era infinită.

Despărţire

Orfan mă lasă astăzi mama jos

Şi picături de cer din ochi mi se preling,

Cuţitele adânc în piept mi se înfig,

Iar alinarea nu mi-e de folos.

*

Şi între două ceruri rătăcesc,

Cu toţi orfanii cei la fel răniţi

De clipa despărţirii de părinţi,

Plecaţi, în veci, pe drumul lor ceresc.

*

Adânc în trupul meu, şi el sleit

De anii nemiloşi ai firii,

Sorb, maică,  fierea despărţirii

Şi mă pătrund de chipul tău sfinţit.

*

Acum îmi lasă, mamă, dor fierbinte,

Să ţină loc icoanei tale,

Şi-arată-mi steaua cea în care

Te-oi întâlni pe cerul de morminte…

Ninge…

De-ar ninge odată

peste griul din gând,

peste viaţa-mi uitată –

un boţ de pământ

adăstat de-un mormânt…

De-ar ninge odată

peste biata-mi ogradă

(o punte de humă),

peste care încă mai las

urme şi glas –  

arsură de brumă…

De-ar ninge,-n sfârşit,

aş uita de pământ

frământat, tăvălit,

numai bun de zidit

într-un gol de mormânt.

O, dar iată că ninge

şi-obida îmi stinge!

Nici urmă de lut,

nici gând de durut…

Să ningă! să ningă!

obida să-mi stingă

că-s pumn de pământ –  

vremelnic cuvânt,

vremelnic cuvânt…

In memoriam, Bartolomeu Anania

(La moartea Părintelui Mitropolit)

Se aud peste culmi jeluiri de caval,

Bat clopote-n Ardeal:

„Bar-to-lo-meu! Bar-to-lo-meu!”,

Răzbat în ecou

Tânguiri de metal…

*

Cu braţele-ntinse aşteaptă pe Cer

Un înger, să-l ducă la El,

La Tatăl cel Sfânt,

Pe Meşter-Cuvânt,

Pe Verb-de-Oţel…

*

O Carte deschisă rosteşte cuvânt

Din Cer spre Pământ:

„Te las cu bine,

Creştină oştire!…

Păstraţi-mă-n gând!”

*

Se aud peste culmi jeluiri de caval,

Bat clopote-n Ardeal:

„Bar-to-lo-meu! Bar-to-lo-meu!”,

Răzbat în ecou

Tânguiri de metal…

Ngociere cu Clipa

Clipă ce îmi porţi numele,   

nu muri încă!   

Mai zăboveşte o clipă,   

picătură de timp!   

E încă în pripă...   

*   

De ce-i faci tu, Clipă,   

hatârul Veşniciei?!   

Nu vezi că nemurirea ei   

e clădită pe cadavre,   

pe clipe uitate!?   

Dă-mi, Clipă, dreptate...   

*   

Hai, lasă-te mituită,   

Clipă cinstită,   

şi primeşte-mi   

rugămintea smintită!...   

*   

Clipă ce îmi porţi numele,   

încă nu muri –   

că-n moartea-mi,   

tu moartă vei fi!   

Ce-i pasă Veşniciei   

de-o clipă, de-o zi,   

sau chiar şi de două?!   

Ce-i pasă mării   

de bobul de rouă?!   

*   

Hai, Clipă ce-mi porţi numele,   

încă nu muri,   

amână asta pentru altă zi!...   

Încă nu-mi fi, Clipă, călău,   

ca şi cum n-ai şti   

că mori şi tu   

odată cu numele meu!   

*   

Pe mâine, Clipă,   

când...te voi ruga din nou   

să nu ne zidim, încă,   

în al Veşniciei soclu –   

să ne amânăm, Clipă,   

o clipă sorocul.  

 Mâna care face pâine

Dă-mi, Doamne, pâine!
căci trupul cel de azi
e viaţa mea de mâine…
Ştiu, rodul spicului
cu raza Ta îl arzi,
sfinţind mâna voinicului…
*
Cuptorul, însă, Doamne, e la mine
şi-i pregătită mâna care face coca,
ba, ciar e aprigă ca vorba…
Doar dă-ne, Doamne, pâine!
*
În lan dă, Doamne, spic bogat!
În rest, luăm noi seama…
Bunica era meşteră la frământat
dar a-ntrecut-o mama…
Acum, la fiică-i mâna care face pâine
şi ea m-alintă de-a aflat tot satul,
dar eu râvnesc, Slăvite, la o zi de mâine – 
la o-mplinită zi a faptei
când mâna cea care frământă aluatul
va fi mâna…nepoatei…
*
Dar când întinzi sărmanului o mână
(cum un proverb stă să ne spună),
e gata să o vrea şi pe cealaltă:
adică, Doamne, vreau să zic
că am şi…strănepoată;
şi că taviţele-i de pâine-s cu...nisip.
*
Cu-ngăduinţă, Doamne, de la Tine,
sărut deci…mâna care face pâine!

În ţintirim

Un câmp de flori mă-ntâmpină în prag

Şi-un clopot atârnat de cer,

Veghindu-şi codrul crucilor de fag

Ca un metalic grănicer.

Mă pierd printre grilajele de fier

Ce-mprejmuiesc pământ retrocedat

Prin act primit de Noe, de la Cer,

Când se afla cu Arca-n Ararat.

Din mute file-ngălbenite,

Cu autorii lor de testamente,

Rostesc cuvinte scrijelite,

Făcând prezenţa unei lumi absente.

Şi-o voce de departe-mi dă fior

Şoptindu-mi vorbe auzite-n viaţă –

Anume că părinţii care mor

Îşi lasă nerostită vreo povaţă.

De-aceea azi mă aflu-n ţintirim,

Ca să-ţi aduc, tăicuţă, dezlegare –   

Şi amândoi acum să-mpărtăşim

Această taină-a fiinţării tale.