Cum barba lui Adrian Păunescu l-a sprijinit, într-o poticnire, pe Grigore Vieru

  
          Lumea prezentului, se zice - şi se şi vede -, nu prea mai priveşte Cerul, ceea ce înseamnă că manifestă, prin absenţa de la această contemplare multimilenară, o anume indiferenţă faţă de Dumnezeu. Iar cei care acuză asta nu o fac fără o arecare revoltă interioară, ajungând să se supere nu numai pe fiii necredincioşi ai Tatălui Ceresc, ci, neverosimil, şi pe Însuşi Dumnezeu. Dacă, nu departe de timpul nostru, era invocată “moartea” lui Dumnezeu (“Dumnezeu a murit", Friedrich Nietzsche,1844-1900), iată că acum nu I se mai recunoaşte lui Dumnezeu nici măcar că a existat înainte de aşa-zisa lui moarte nietzscheiană.

          Nu-mi permit să dezvolt acest subiect, fiindcă nu-s cel potrivit să o facă. Dar, fiindcă suntem în luna în care ne plecăm cu pioşenie în faţa mormântului unuia dintre cei mai îndrăgiţi poeţi contemporani  – Grigore Vieru –, vă voi rezuma, în context, o parabolă rezultată dintr-o întâlnire pe care “fratelelui lui Eminescu” (cum îl numeşte poetul Nicolae Dabija pe poetul de la Pererita) a avut-o cu poetul de la Bârca, Adrian Păunescu, şi el cu rădăcini basarabene.

          Întâmplarea, avându-l ca prim “izvor”, fireşte, pe martorul ei, Adrian Păunescu, a fost repovestită cu har de Aurelian Silvestru, scriitorul basarabean pe care, cunoscându-l, l-am absorbit ca pe un înţelept “rătăcit” (apropo de romanul său “Cel rătăcit”) în lumea noastră uşuratică, egoistă şi aproape păgână.

          Iată şi respectiva întâmplare, redată acum de mine, cu temerea că modesta mea repovestire va ştirbi din coerenţa şi semnificaţia conţinute în sursa originară.

          Se ştie că,  în 1990, Grigore Vieru a fost investit cu însemnele titlului de Membru de Onoare al Academiei Române. Odată, aflat la Bucureşti pentru a participa la o sesiune academică, poetul a intrat într-o frizerie, spre a se bărbieri şi a-şi ajusta puţin podoaba capilară, pe care i-o ştim abundând mai mult pe ceafă, decât pe creştet. Frizeria îi folosea şi ca reper pentru întâlnirea cu Adrian Păunescu, confratele său bucureştean, care urma a-l prelua de aici, spre a-l conduce la Academie.

          În timp ce-i modela buclele rarefiate, frizerul i se confesă poetului asupra dezamăgirii lui, în legătură cu răutăţile semenilor: gâlceava, corupţia, crimele de toate categoriile juridice… Şi la toate acestea adăuga, spre a se elibera de frustrare lui de moralist, şi un verdict: “Dumnezeu nu există!” Dezarmat, poetul se închise în el, cu năduf că nu-i putea da frizerului replica înţeleptului care s-ar fi vrut a fi (noi ştim că şi era).

          În sfârşit, plăti manopera şi ieşi abătut. Pe trotuar îl întâmpină Adrian Păunescu, al cărui trup monumental se revărsă cu îmbrăţişări asupra firavului confrate venit de la Chişinău. Şi numaidecât, înţepăturile bărbii poetului de la Bârca asupra obrazului lui Vieru, vulnerabilizat de prospeţimea bărbieritului, îi provocă basarabeanului revelaţia răspunsului prin care se impunea corijarea concluziei filozofale a frizerului. Şi, cu străluminarea de pe chip, spre nedumerirea lui Păunescu, basarabeanul se smulse din braţele uriaşului şi intră a două oară în frizerie. Se postă în faţa frizerului şi îi adresă (cu un strop de gravitate, adăugată blandeţii sale proverbiale)  replica cea întârziată: “Domnule, insistai mai devreme că Dumnezeu nu există. Dacă-i aşa, atunci, nici dumneata, frizerul, nu exişti! Că uite, Adrian Păunescu şi mulţi ca el umblă nebărbieriţi, ignorandu-te, ca şi cum nici n-ai exista pe lume”.

          Desigur, frizerul va fi înţeles de la Grigore Vieru că a nu-L căuta pe Dumnezeu nu înseamnă şi că El nu există. Iar în ce priveşte stricăciunea sufletului omului de azi, văzuse şi Poetul asta, ba a şi spus-o la supărare: “Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta”. 

Părintele Romică Siminciuc, un slujitor al Domnului cu grijă pentru istoria locului în care slujeşte

        După publicarea Monografiei comunei Miroslăveşti (judeţul Iaşi), capitolul dedicat ostaşilor români care au preacinstit meleagurile noastre cu jertfă de sânge adusă Patriei a produs vii emoţii cititorilor locali. Netrăind acele vremuri de cumpănă, sătenii prezentului au simţit o stare de vinovăţie faţă de ignoranţa în care s-au complăcut, vizavi de cele petrecute pe glia comunei în vara lui 1944. În acele vremuri de restrişte, în jur de 500 de ostaşi români şi-au adus obolul suprem pe plaiurile comunei, fiind înhumaţi în Cimitirul Bisericii vechi a satului Soci, 117 dintre ei fiind nominalizaţi de către preotul Nicolae Sfrijan, cu creionul, chiar în cartea din care le-a citit prohodul.

        Ca o asumată penitenţă civică şi creştinească, demnă de nevoia de iertare, autorităţile locale şi preotul satului au trecut la reparaţiile morale ce se impuneau.

         În numele comunităţii creştin-ortodoxe din satul Soci, părintele Romică Siminciuc, parohul Bisericii cu hramul Sf. Arh. Mihail şi Gavriil –  lăcaş construit în condiţiile neprielnice ale dictaturii comuniste –, a înălţat, la intrarea în sat, un binemeritat monument creştinesc (o Troiţă), întru cinstirea acelor eroi dezvăluiţi prezentului atât de târziu. În vara hărăzită jertjei lor adusă Ţării, mulţi dinte acei tineri şi bravi ostaşi căzuţi pe câmpul de luptă erau artilerişti, ceea ce l-a determinat pe părintele Siminciuc să se facă luntre şi punte pentru a adăuga monumentului şi două tunuri, simbolul armei prin care Armata ridicase atunci scut Patriei pe ogoarele şi în ogrăzile sătenilor. A făcut cerere la ministrul Apărării, iar în 2009, în preajma Înălţării Domnului – împărăteasca sărbătoare, când, prin tradiţie, înălţăm gânduri de recunoştinţă şi Eroilor Neamului – primarul comunei, dl. Ionuţ Gospodaru, a adus şi amplasat, adiţional Troiţei, râvnitele simboluri metalice de la o unitate militară din Sibiu.

        Iniţiatorul şi înfăptuitorul acestui gest de înaltă atitudine civică şi creştinească, părintele R. Siminciuc, şi-a impus şi un proiect de  reamenajare a Cimitirului în care odihnesc, întru glorie eternă, acei tineri şi bravi jertfitori. O năzuinţă care va absolvi şi obştea de păcatul uitării.

        Părintele Romică Siminciuc a preluat parohia Biserica Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Soci în 1992, reuşind să se facă repede demn de predecesorului său, preotul vrednic de pomenire Gheorghe Grigoriu, parohul sub auspiciile căruia s-a construit noua Biserică. Îndată ce şi-a luat lăcaşul în primire, părintele Romică a purces la înfrumuseţarea interioară a Bisericii, decorând catapeteasma chiar şi cu foiţă de aur şi amenajând lăcaşului de rugăciune un ambient exterior demn de opera unor dendrologi de profesie, aidoma cu a mănăstirilor.

        Vrednicia păstorului spiritual al obştii din Soci a fost confirmată şi prin alegerea Bisericii sale drept onorant sediu pentru Conferinţa de toamnă a clerului din Protopopiatul Paşcani, pentru anul 2010 (23 septembrie), eveniment desfăşurat sub conducerea directă a Înalt Preasfinţiei Sale Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. 

        În ultimii ani, părintele R. Siminciuc duce la împlinire un nou proiect, prin care cucernicia să, sprijinit de enoriaşi şi administraţia locală, împleteşte, în continuare, credinţa cu istoria locului.

        Satul Soci se află aşezat în nucleul statal al Moldovei medievale, în spaţiul “descălecatului” voievozilor români din Maramureş. Drumul Băii, cel mai vechi drum moldovenesc, pe unde va fi venit Dragos-Vodă în ţinuturile de dincoace de Carpaţi, pe la Baia (prima capitală a Moldovei), străbate şi satul Soci. Legenda vânării bourului de către voievodul maramureşean pe-aici a localizat-o cronicarul Grigore Ureche. În pădurea care desparte satele Soci şi Boureni e şi un toponim străvechi care confirmă legenda, numit “Locul căpăţânii” – al căpăţânii bourului, desigur. Legenda spune că, după ospăţul voievodal care a marcat izbânda cinegetică a lui Dragoş, a avut loc ceremonialul de îngropare a capului fiarei, pe tipsie de aur, după un ritual străvechi care acordă bourului cinstire mistică.

        Iată de ce părintele Romică Siminciuc a mutat (şi continuă asta) la Soci o părticică din fiinţa locurilor maramureşene, cu acele celebre bisericuţe din lemn care înţeapă cerul, opere meşteşugăreşti despre care Lucian Blaga preciza că  sunt “printre cele mai preţioase şi mai fără de rezervă admirate produse ale geniului nostru popular”.

        Părintele a ridicat deja porţi monumentale, de stil maramureşean, la intrarea în frumoasa sa Biserică. Pentru această ispravă, părintele Romică l-a tocmit pe meşterul Teodor Bârsan din Bârsana, de lângă Sighetul Marmaţiei, preot misionar, fiul cel mic al celebrului meşter cioplitor Toader Bârsan (cu lucrări în Europa, America, Australia). Părintele-meşter (vrednică asociere, în har!) a venit cu elementele constitutive ale Porţii lucrate parţial acasă, în Maramureş, după dorinţa fermă a părintelui din Soci ca poarta să includă numaidecât, pe lângă simboluri creştine, şi bourul moldav. Şi meşterul a desăvârşit comanda, cu necesarele adaosuri cioplite la faţă locului. Montarea porţii, durând câteva zile, a fost efectuată cu forţă de muncă locală, care îl include şi pe părintele-paroh.

        Şi iată cum Bisericii din Soci i-a sporit renumele între celelalte lăcaşuri de rugăciune din judeţul Iaşi, şi nu numai, cu acest monument rezultat din creativitatea artistului maramureşean şi râvna preotului moldovean.

        Dar proiectul iniţial al părintelui Siminciuc, de inspiraţie maramureşeană, abia acum se află în faza culminantă, când e în toi, sfidând vitregiile iernii, lucrarea la Biserica maramureşeană din Cimitirul ostaşilor români, cei căzuţi pe Frontul Moldovei, în segmentul Soci-Boureni.

        Deşi, iniţial, această lucrarea urmă a fi realizată de echipa aceluiaşi meşter care a realizat porţile Bisericii “Sf. Arh. Mihail şi Gavriil”, pretenţioasa întreprindere meşteşugărească a rămas în sarcina meşterilor locali. Costul greu de suportat, în condiţiile angajării meşterilor maramureşeni, a dus la găsirea unei alternative, aproape neverosimilă. Părintele ştia că în obştea parohiei sale sunt meşteri de ispravă care, deşi nici în vis nu îndrăzniseră să cuteze la o aşa ispravă, aveau totuşi la activ exerciţii serioase în câmpul lucrului cu lemnul. Această experienţă a lor, îndrăznea părintele, ar fi putut să se constitue într-o premiză dătătoare de speranţă, anume că ei ar putea ridica monumentalul edificiu de factură maramureşeană.

        Cel asupra căruia părintele şi-a îndreptat gândul e soceanul Mihai-Costache Dobreanu, de meserie strungar, fost angajat la SCUDAS Paşcani, fabrică de renume naţional cândva, falimentată şi ea în aşa-zisa tranziţie postdecembristă. 
        Mihai Dobreanu, om în puterea vârstei, e strungar în fier, de meserie, dar vremurile l-au silit să se autosupună şi el procesului social de reconversie profesională.  Încă din copilărie, prinse câte ceva din tainele lucrului cu lemnul de la vecinul său Iordache Ionescu, plecat de mult la Domnul, imbold necesar ca să poată îndrepta acum asupra substanţei oferite de arborii pădurii toată experienţa dobândită în prelucrarea metalului. Şi-a convertit sculele şi utilajele avute şi şi-a meşterit altele, unele expres pentru măsura grinzilor ce urmau a fi încorporate măreţului edificiu ce urma a fi înălţat. Meşterii necesari echipei sale s-au adunat repede (între ei Cristian Paiu şi Mihail Ciocoiu) şi, nota bene, au decis in corpore să dedice osârdia lor la împlinirea acestei lucrări, fără simbrie. Ca fapta să le fie, astfel, ofrandă adusă lui Hristos, iar ostaşilor jertfitori – înveşnicire în memoria locului. Ca o “centură de siguranţă” pentru această experimentare a “valurilor” ce urmau a fi înfruntate pe parcurs, părintele-paroh s-a înţeles cu părintele-meşter de la Bârsana să le acorde calfelor locale doar asistenţa sa, prin câteva inspecţii de verificare şi îndrumare, mai ales la inevitabilele poticniri ale moldovenilor ce urmau a-şi face botezul de vrednicie în arta maramureşeană.

      Înainte de a începe lucrarea, cum-necum, părintele Romică adunase cam tot materialul lemnos, prin contribuţia majoră a enoriaşilor şi una nesemnificativă, totuşi necesară şi aceea, a oficialităţilor. Şi ca să întărească simbolistica faptei sale, părintele  adăugă lemnului adus de la munte şi lemn cioplit din pădurea satului, stejari care au împărtăşit cu ostaşii rănile schjelor de obuz. Cicatricile din carnea lemnului, aflate la vedere, se plânge părintele-paroh, îi amintesc şi de asprimea reproşurilor din partea lucrătorilor care şi-au rupt pânzele gaterului în cranţurile metalice ale uneltelor războiului,  încastrate  în trunchiurile ce trebuiau să devină grinzi la baza edificiului. 

       Fundaţia Bisericii maramureşene fusese turnată cu vreo trei luni înainte pe locul modestului lăcaş, vechi de cu puţin peste un secol, suplinit vreo câţiva ani de o capelă din lemnul obţinut la demolare. A săpat repede, cu sătenii, o fântână şi a tras curent electric la faţa locului, căci, aflat fiind vechiul lăcaş la marginea satului şi demolabil atunci când abia se electrifica satul, reţeaua electrică nu ajunsese până acolo.

      Părintele făcuse slujbe de ajutor la fiecare început de etapă, iar de sărbătoarea “Acoperământul Maicii Domnului” a făcut din nou slujbă, de dată asta spre ajutor de la Maica Domnului - şi prin Ea de la Fiul - pentru etapa cea îndrăzneaţă: înălţarea, grindă cu grindă, a edificiului, musai după planul croit de arhitectul din Maramureş.

      Imediat, primarul şi părintele au făcut rost de un cort militar pentru bucătăria de campanie, aflată, după o ordine prestabilită, în grija enoriaşelor, iar meşterul Dobreanu şi-a mutat un solar uriaş din grădina sa de legume, spre a fi atelierul mobil al întreprinderii care îl va consacra pe măsura operei la care cutează.

        Şi iată, în imaginile ataşate, cum creşte acest panteon al satului Soci, fără niciun semn, până acum, că acest meşter Mihai de la Soci va trebui să săvârşească şi el vreun sacrificiu, precum legendarul meşter Manole de la Argeş. Desigur, intermediază la Domnul, ca sa nu se întâmple asta, vrednicul părinte Romică Siminciuc şi, pe măsură, osârditorii săi credincioşi, rugători care, după părerea celor care “stau strâmb, dar judecă drep”, sunt parcă mai altfel decât alţii – fireşte, în cele care ţin de vrednicie.

                                            Gheorghe Pârlea