luni, 30 octombrie 2017

Ostaşii români căzuţi la Cotul Donului, omagiaţi comemorativ la M-rea Comana, judeţul Giurgiu



        Duminică, 29 octombrie a.c., s-a desfăşurat la M-rea Comana un simpozion comemorativ, prilejuit de împlinirea a 75 de ani de la Bătălia de la Cotul Donului, tragicul episod subsegvent participării Armatei Române la cel de-al Doilea Război Mondial.
        Comitetul de iniţiativă i-a avut ca principali componenţi pe generalul de flotilă aeriană (r), veteran de război Radu Theodoru şi arhim. dr. Mihail Muscariu, părintele stareţ al Mănăstirii.
        Contextualizat temei simpozionului s-a desfăşurat şi o procesiune solemnă la Mausoleul Eroilor Căzuţi în Primul Război Mondial (iniţial, locul momentului solemn trebuia să fie la Troiţa-Monument edificată în 2015 în memoria eroilor de la Cotul Donului, dar condiţiile meteo – vânt puternic – au impus această modificare în program).
        Ceremonialul a debutat cu ridicarea pavilionului şi intonarea Imnului de Stat. A urmat un Te-Deum oficiat de părintele stareţ. S-au depus apoi coroane şi jerbe de flori la Mausoleu.
        Un moment de maximă emoţie al ceremonialului l-a constituit depunerea  în incinta Mausoleului a unei urne conţinând un eşantion de ţărână adus de la Cotul Donului (din fostul cătun Gromki, staniţa Kletskaia) de conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, ţărână având în alcătuire elementele biologice ale sângelui ostaşilor jertfitori.Totodată, profesorul din Basarabia la  a depus la Mausoleu şi prima cruce improvizată de el şi înfiptă la locul jertfei cu cinci ani în urmă, la a doua sa călătorie. 
        Un grup de militari aviatori şi un avion în survol au dat onorul.
        S-au depus coroane şi jerbe de flori şi a fost prezentat invitaţilor (şi publicului constituit ad-hoc) veteranul de 98 de ani Ion Paiu din satul Soci, comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi, care a povestit* odiseea sa de luptător la Cotul Donului, grav rănit în încercuirea din care a scăpat ca printr-o minune.
        O fetiţă deosebit de talentată, în vârstă de şapte ani, participantă la ceremonie ca expresie a preluării ştafetei patriotismului de la generaţia veteranilor, a interpretat melodic versurile poeziei "Nu plânge Maică Românie", creaţie găsită în raniţa unui soldat participant la Războiul Reîntregirii Neamului.
        Simpozionul, moderat de energicul şi şarmantul general nonagenar Radu Theodoru, s-a desfăşurat în incinta Bisericii Mănăstirii. Şi-au susţinut disertaţiile prof. univ dr. Jipa Rotaru, istoric şi comandor (r), co-autor al volumului de curând tipărit “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”**, generalul de armată (r) Mircea Chelaru, orator de excepţie, fost şef al Marelui Stat Major al Armatei Române, dr. Vasile Şoimaru şi alţi invitaţi. 
        Basarabeanul Vasile Şoimaru, care a călătorit de patru ori (2009, 2012, 2013, 2017) pe urmele odiseei  Armatei Române în îndepărtata Rusie, a subliniat tragismul Bătăliei care a avut drept consecinţă pierderea a peste 156 000 de ostaşi (şi încă 100 000 de ostaşi români din partea ocupată a Transilvaniei, mobilizaţi de Horty în armata maghiară, căzuţi şi ei pe malul drept al Donului, în regiunea Voronejceea ce ar fi însemnat îmbibarea acelor locuri cu un milion de litri de sânge aparţinător codului biologic al Neamului nostru. Profesorul de la Chişinău se arată profund îndurerat şi revoltat de indiferenţa oficialităţilor române privind datoria sacră, impusă de legile morale, de a se îngriji de memoria eroilor de pe Frontul de Răsărit. O inerţie sau poate chiar o “politică” de indiferenţă faţă de acest episod al istoriei noastre, ţinut la index de regimul comunist.
        Ilustrul om de cultură Mircea Coloşenco, şi dânsul cu origini basarabene, a săvârşit, în intervenţia sa, şi un gest-surpriză, cu nuanţe ironice asupra contrariilor ce bântuie istoriografia noastră incertă de după Războiul care a făcut obiectul simpozionului: a oferit comandorului Jipa Rotaru, autorul cărţii care glorifică aportul ostaşilor români pe Frontul de Est, o carte din 1955, în care Valter Roman prezintă o variantă răsturnată, anume teza sa de glorificator al aportului armatei sovietice în acelaşi contex al amintitului Război. 
        Au mai avut intervenţii ofiţeri superiori şi redactori ai revistei giurgiuvene “Valahia”.
        În finalul simpozionului, ca şi la începututul său, a luat cuvântul părintele stareţ, arătând că Biserica a fost şi este mereu într-o bună relaţie cu istoria Neamului celor care îi sunt închinători. Mănăstirea Comana, având în custodia sa un Mausoleu al Eroilor, satisface pe deplin această misiune duală. Părintele a înmânat o Diplomă de vrednicie moderatorului ceremonialului solemn, respectiv sponsorul principal al evenimentului, arh. Adrian Grigoriu.
        Din discursurile participanţilor la eveniment s-a desprins necesitatea reconsiderării semnificaţiei participării Corpului expediţionar român pe Frontul de Est, alcătuit din Armatele a 3-a si a 4-a. România ducea atunci un război sfânt, de recuperare a teritoriilor pierdute – şi nu unul de cucerire. Prezenţa ostaşilor români în îndepărtata Rusie răspundea unor constrângeri, anume spiritului războiului purtat în alianţe.
        A urmat o agapă în trapeza Mănăstirii.

Gheorghe Pârlea
 _______________________
*Mărturiile sale de oştean sunt inserate în cartea “Cotul Donului 1942 – eroism jertfă, trădare”, coord. dr. Vasile Şoimaru, Ed. Serebia,  Chişinău, 2012 (ediţia I), Ed. Balacron, 2013, Chişinău (ediţia a II-a), lucrare care a constituit imboldul iniţiativei generalului Radu Theodoru de a realiza Troiţa-Monument de la Comana în 2015.
** “Stalingrad şi istoricul unei armate sacrificate: Armata a III-a română”, Jipa Rotaru, Cornel Carp, Ed. Serebia, Chişinău, 2017

Foto: Vasile Soimaru

vineri, 8 septembrie 2017

Părintele Neculai Filip (fost slujitor al Domnului în Parohia Soci-Brăteşti), martir al rezistenţei anticomuniste


        În condiţiile în care deznodământul celui de-al Doilea Război Mondial crea premizele instaurării regimului de influenţă sovietică în România, îngrijorarea îmbrăcă forme de rezistenţă în rândul proprietarilor de pământ. Pierderea dreptului de proprietate asupra mijloacelor de existenţă însemna şi pierderea demnităţii umane, relaţie binară consacrată ca atare în istoria românilor. Învăţătorii şi preoţii satelor erau cei de la care ţăranii cu pământ aşteptau soluţii salvatoare, fie şi iluzorii.
       Mişcarea de rezistenţă armată din Munţii Făgăraş şi cei ai Banatului avea un corespondent – aş zice, nu mai palid – şi în Moldova. Părintele Neculai Filip, fost paroh al parohiei alcătuită din satele Soci şi Brătești în perioada când cele două sate alcătuiau comuna Soci, plasa Paşcani, judeţul Fălticeni (1923-1929), a fost unul dintre liderii acestei mişcări de rezistenţă în zona de vecinătate a judeţelor Neamţ şi Iaşi. Învăţătorul Alexandru Hrib din satul Bordea, comuna Ştefan cel Mare (Neamţ), Constantin Mahu din Verşeni (azi, în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi)  şi preotul Nicolae Filip din Brăteşti (azi, judeţul Iaşi) înfiinţaseră o organizaţie, "Frontul Patriei", menită să mobilizeze şi să orienteze rezistenţa împotriva colectivizării – care începuse, în zona de influenţă a organizaţiei, în satul Bârgăoani-Neamţ, unde sătenii s-au răsculat, săvârşind violenţe soldate cu răniţi şi arestări.
        Părintele Neculai Filip, autoritar şi puternic motivat în lupta sa împotriva regimului abia instaurat, alcătuise un fel de platformă-manifest a mişcării, pe structura compoziţională a rugăciunii împărăteşti "Tatăl nostru", păstrată în arhivele Securităţii. Organizaţia tipărea manifeste de îndemn la nesupunere şi le răspândea într-o zonă care avea ca limite satele de pe cursul inferior al râului Moldova, în cele două judeţe menţionate atingând, ca extremitate nord-vestică, satul Pipirig, iar sudică, oraşul Roman. Capii organizaţiei purtau asupra lor arme recuperate de pe linia Frontului Moldovei şi se întâlneau conspirativ în diferite case, adesea  în beciul secular al Hanului Ancuței, unde Alexandru Plugariu din Tupilați făcea legătura cu membrii organizației din stânga râului Moldova (Soci, Brătești, Hălăucești).  
        Securitatea vremii a avut confruntări rebele cu ei, în urma uneia Constantin Mahu fiind silit să împuşte un miliţian, în zona Fălticeni. Hărţuiţi de Miliţie şi Securitate, luptătorii sunt copleşiti de numărul mare al securiştilor şi miliţienilor, însoţiţi de câini dresați.
        Organizaţia a fost destrămată în urma unor confruntări armate violente. În vara anului 1951 confruntarea e soldată cu moartea celui mai activ combatant al organizaţiei, respectiv Constantin Mahu, şi arestarea celorlalţi, în frunte cu părintele Neculai Filip. Cu un an înainte, după o trădare a unui membru, Pleşca zis Chioru din Bârgăuani,  o confruntare de amploare  a avut loc în preajma casei învăţătorului Hrib,   din satul Ştefan cel Mare, în care se afla şi Constantin Mahu, înarmat cu un automat şi grenade. Acesta i-a acoperit pe învăţător şi soţia lui (şi ea, combatantă), după care a reuşit să scape şi el, aruncându-se într-o fântână din sat, în care a stat toată noaptea în apă, până la brâu. Soldaţii şi miliţienii, care umpleau un camion al Securităţii din Bacău, nu i-au putut prinde pe urmăriţi decât în anul următor.
        Grupul fruntaşilor organizaţiei este descoperit de Securitate în satul Boureni, în casa unui gospodar care îi trădează pe fugari. Au loc schimburi de focuri în care cad victime animalele din gospodăria care îi adăpostea pe trăgătorii din podul grajdului. Acelaşi Constantin Mahu, luptător călit pe front și supranumit "căpitanul Mateianu", îi acoperă pe ceilalţi cu rafale de automat ieşite de pe bagelele acoperişului. Rănit la picior, deci fără capacitatea de a fugi şi conştient că, în urma uciderii miliţianului de la Fălticeni  și a altora în confruntarea căreia îi rezista acum cu dârzenie, îl aşteapta condamnarea la moarte, Mahu se împuşcă mortal în locul numit Fântâna Tâlharului din pădurea aferentă satului Boureni. După alte informații, e mai sigur însă că Mahu a căzut în lupta inegală descrisă mai sus.
        Adăpostiţi la Schitul Boureni de către părintele-stareţ Vartolomeu Bodoaşcă (originar din Mirosloveşti, judeţul Iaşi), învăţătorul Hrib şi soţia lui sunt descoperiţi şi arestaţi. Faptul atrage după sine şi arestarea stareţului, care avea să sfârşească într-un mormânt necunoscut dintr-o închisoare comunistă. Știm însă că părintelui stareț de la Boureni i-a fost întocmit dosar penal de către securitatea comunistă și pentru solidarizarea lui cu Zaharia Husărescu, șeful serviciilor de informații din Basarabia interbelică, 
        A urmat arestarea părintelui Filip şi trimiterea lui, spre a fi anchetat, la Securitatea din Bacău. Aici este torturat sălbatic, spre a-şi trăda camarazii. Debutul supliciului a fost îndepărtarea bărbii preotului cu o lamă care mai mult smulgea decât tăia. Iată cum descrie episodul un martor ocular, Neculai Airinei, atât cât i-a putut intermedia vizorul celulei sale: „…deodată, văd că deschide o uşă [un gardian] şi apucă acel ţigan pe unul care avea barbă mare. Îl trage afară, îl pune pe un scaun, aduce o maşină de bărbierit, îi pune o lamă ruginită, dă cu puţină apă pe barbă şi începe a răşpălui. Lama nu putea tăia părul, dar pielea toată a tăiat-o; şi a început a curgea sângele cum stropeşte popa cu aghiazma la Bobotează”.  După "şedinţele" de anchetă, preotul este dat pe mâna aceluiaşi gardian ordinar, „frizerul”, care îl snopeste în bătăi. Într-una din zile gardianul iese din celula părintelui Filip „răcnind şi înjurând” că preotul s-a sinucis. În realitate, gardianul încerca să-şi acopere crima. Victima lui murise în urma bătăilor pe care i le-a aplicat cu barbarie. Acesta i-a legat, după ce l-a ucis, o bucată de sârmă/cablu în jurul gâtului (o variantă vorbeşte de fâşii rupte dintr-o pătură) spre a insinua sinuciderea. Cum s-au derulat ultimele clipe de viaţă ale părintelui Neculai Filip (în 1952) aflăm de la acelaşi Neculai Aioanei, martor pe cale auditivă, aflat în celula vecină cu a preotului. „Bufniturile au durat cam zece minute”, zice vecinul de celulă, după care, urmând o pauză, aude gardianul strigând cu prefăcut reproş asupra nefericitei victime: „Te-a spânzurat dracu’, şoaită împuţită!”. Moartea lui Neculai Filip în această împrejurare e susţinută şi de martorul  Vasile Iosif Isac. Trupul preotului a fost azvârlit  într-un camion şi îngropat într-un loc necunoscut, mărturiseşte acelaşi Neculai Airinei din Pipirig, luptător al mişcarii de aceeaşi natură, dar într-un alt grup (şi „povestea” acestuia e eroică şi cutremurătoare).
        La puţin timp, în urma „metodelor" de anchetă, preoteasa părintelui Filip a trebuit să fie internată într-un spital din Iaşi, unde a şi murit repede. Se crede că deznodământul cutremurător al preotului Filip (şi al soţiei sale) a avut consecinţe pozitive pentru ceilalţi membri ai organizaţiei, căci Securitatea a sistat arestările în rândul membrilor organizaţiei. Mai precis, rezultatul va fi fost consecinţa tăcerii parintelui Filip, chiar sub abominabila tortură. Oameni de plămadă excepţională, caractere de înaltă demnitate, cărora noi, oamenii prezentului, le datorăm măcar menţinerea vie în memorie.

Surse:
- Neculai Aioanei „Mărturisirile unui condamnat la moarte”, Ed. Agaton, Fagaras, 2010
- Grigore Caraza – „Aiud însângerat“, Ed. „Vremea”, 2004
www.procesulcomunismului.com/mărturii/.../popa_nic_represiune_neamţ_3_4.pdf
- „Calvarul deţinuţilor anticomunişti botoşăneni”, consemnat de Dumitru Ignat; vezi http://www.jurnalulliterar.ro/articole/Scrieri-documentare/Alexandru-Hrib/410/19

duminică, 20 august 2017

La moartea unui poet (In memoriam. Lui Mircea Ţuglea, răpit de valurile mării)


Motto: Când moare un poet, se-mpuţinează lumea cu un inocent.

L-au sedus sirenele…
Marea, trădătoarea,
a conspirat cu ele.
I-au smuls pana din mână
ca să rămână
ostaticul lor
pe tărâm nemuritor…
Bietul de el – sau, poate, ferice –
uitase de Ulise
şi de vrăjitoarea Circe…
Altfel, un catarg
de care să se lege,
ar fi apărut cumva din larg…

Cine ştie, poate nici n-ar fi vrut
să scape
din mrejele lor
de sub ape…
Doamne, ce melodios
trebuie să fi fost cântecul de sirenă,
de n-a mai vrut poetul
să-şi recapete pana!...
Sau, poate, pe cer
nu era nici un nor
de care să se-agaţe
salvator.
Nici un nor…

duminică, 11 iunie 2017

Mesaj către mirosloveşteni - şi cei de la baştină, şi cei mutaţi cu traiul pe alte meleaguri (II) Sau… Un gând rebel, individual asumat, asupra unei lucrări de suflet care pare a fi mai presus de puterea dăruirii noastre.





          După primul secol al epocii moderne, începea veacul cel mai tragic din istoria omenirii, cu două Războaie Mondiale care au însumat circa 100 milioane de victime (directe şi colaterale).
          La începutul acelui veac apocaliptic, undeva pe cursul inferior al Moldovei, în spaţiul legendar al Descălecatului voievodal, o obşte sătească – cea a satului Mirosloveşti – trăia sub spectrul Răscoalei de la 1907. Sărăcia şi nedreptatea socială nu impietau însă relaţia cu Dumnezeu a bunicilor şi străbunicilor noştri. Bisercuţa de lemn care satisfăcea râvna de închinare a celor circa 300 de de suflete de la jumătatea secolului al XVIII-lea era neîncăpătoare pentru cele circa 1200 de suflete de la anul 1900. Dar lăcaşul suferea şi de aşa-zisa uzură morală, căci satele aveau acum biserici de zid, încăpătoare şi în pas cu evoluţia gospodărească a civilizaţiei moderne. Şi cuvântul obştii săteşti şi al edililor vremii va fi fost fără tăgadă: „Vom intra şi noi în rând cu lumea creştină din jurul nostru. Casa lui Hristos, la vremuri noi, trebuie să însemne mai mult decât lăcaşul acesta al străbunilor, care are acum modesta mărime a locuinţelor noastre”, îşi vor fi zis ei.
          Fermitatea lor în a adăsta la o Biserica nouă a fost de neclintit. S-au împrumutat la „casele de credit” ale vremii, şi-au vândut din vite, ca să respecte datoria de contribuabili egali ori după avere şi osârdie creştină, să poată adăuga un spor pe măsură. Au tocmit meşteri italieni, imigranţi stabiliţi vremelnic prin părţile Neamţului şi, după ani buni de dăruire, în 1913 au înălţat pe turla clopotniţei (parte din corpul lăcaşului) Crucea izbânzii.
          Dar nu după mult timp, ecoul Războiului cel declanşat de atentatul de la Sarajevo ajunse şi la Mirosloveşti, întrerupând definitivarea interiorului Bisericii. Doi ani în care Ţara trăia espectativa specifică neutralităţii, apoi intrarea Țării în război, cu înfrângeri în prima faza, când cuprinsul României ajunse a se identifica doar cu spațiul Moldovei. Tifosul exantematic, un duşman conex războaielor, decima şi Oastea Ţării, şi populaţia necombatantă. La Mirosloveşti, în anul 1917 s-au înregistrat 118 decese, triplu faţă de cu doi-trei ani înainte, din care 43 erau victime ale molimei. În anul acela, dacă decesele menționate ar fi urmat hazardul unei succesiuni graduale, în sat s-ar fi tras clopotele zilnic, ştiindu-se că pentru un decedat se trag clopotele trei zile (de la deces până la înmormântare). Tot atunci, un milion de militari ruşi mărşăluiau pe drumeagurile şi ogoarele din Moldova, iar sute de mii dintre aceştia au devenit, din aliaţi, hoarde de prădători şi siluitori. În aceste condiţii, lăcaşul Bisericii noi a fost târnosit în 1921.
          După un secol de la zidire, iată că timpul şi nepriceperea noastră în a ţine piept vrăjmaşului ce măsoară clipele cu instrumentul pe care noi înşine, victimele lui, i l-am pus la dispoziţie, ne somează să preluăm ştafeta spirituală a vrednicilor noştri înaintaşi. Şi nu spre a construi un nou lăcaş, ci spre a-l restaura pe cel lăsat moştenire, dăruit nouă cu atâta osârdie de bunicii şi străbunicii mirosloveşteni.
          Suntem noi oare demni de testatorii noştri? S-ar părea că ne plecăm deja capetele, spăşiţi, întru a ne recunoaşte neputinţa. De ce? E mai mică oare averea noastră materială decât a celor ce ne-au lăsat moştenire Casa Domnului, spre bună folosire şi îngrijire? A cedat, poate, vrednicia credinţei noastre în Hristos, în faţa celui care unelteşte asupra ei?... Din păcate, se pare că... da.   
          Nici cel care vi se adresează aici, dragi consăteni, frați întru credința creștin-ortodoxă, nu se consideră a se afla printre cei demni de vrednicia adevăratului osârditor întru Hristos. Şi nu ascund asta, măcar pentru a-mi spori şansa de îndreptare. Căci cine-şi recunoaşte căderea, mai are încă un strop de energie spre a se ridica. Încercaţi şi voi/dumneavoastră, dragi mirosloveşteni, "reţeta" aceasta! V-o propun cu smerenie. Iar asta, ușor de dedus, mai ales întru nevoia de a duce la împlinire un testament al bunicilor și străbunicilor noștri, anume de a nu lăsa în paragină  moștenirea lăsată nouă, respectiv lăcașul de închinare al comunității noastre creștine.


Gheorghe Pârlea, consilier parohial (Mirosloveşti, 11.06.2017)








În grădină, la bunici


Sunt regina florilor

Între florile ce cresc
În grădină, la bunici,
Toate, câte-s, înfloresc
Când mă aflu eu aici.

Şi se-ntrec cu-n curcubeu
Arcuit peste pârleaz,
Când în juriu sunt doar eu
Şi le laud în extaz.

Când bunicul, câteodată,
Intră-n joc şi jurizează,
Eu sunt floarea preferată,
Sunt regina… de amiază.

Iar când seara în grădină
Eu mă furişez ca hoţii,
Tot bunicul e de vină
Că sunt şi… regina nopţii.


duminică, 28 mai 2017

Apel către mirosloveştenii mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti



Dragi mirosloveşteni  mutaţi cu traiul pe alte meleaguri, fii sau nepoţi ai satului Mirosloveşti,

          Ştiu sigur că sentimentul pe care îl nutriţi faţă de baştină – în cazul nepoţilor, faţă de satul cu ograda bunicilor, în care v-aţi petrecut vacanţele – e starea de suflet cea mai vibrantă şi mai durabilă. Măcar din constatările mele de internaut pot afirma asta, căci vă simt vibrând de emoţie atunci când comentaţi postările care au ca obiect o imagine sau o informaţie ce atinge locul primelor experienţe de viaţă ale dumneavoastră, cele legate de familie, şcoală, Biserica încreştinării…
          De circa o lună de zile, mirosloveştenii rămaşi la baştină împlinesc  singuri o misiune lăsată de bunicii şi străbunicii noştri, anume o restaurare complexă a Bisericii „Sf. Treime”, lăcaş de închinare devenit secular, căci perioada construcţiei cuprinde aproape în întregime cel de-al doilea deceniu al secolului trecut.
Restaurarea Bisericii implică lucrări de consolidare la fundaţie şi ziduri şi înlocuirea acoperişului în toată alcătuirea lui, ceea ce determină un efort financiar peste puterea localnicilor de a-i face faţă. Am reuşit până acum să achităm doar aproape un sfert numai din prima etapă a lucrării, cea legată de consolidarea fundaţiei, dar calea de străbătut… „înainte mult mai este”, precum spusa din poveste.
          Aşadar, dragii noştri mirosoveşteni – cei nedezlegaţi cu totul de locul originii dumneavoastră –, în măsura în care simţiţi acest efect misterios al apartenenţei la un anume spaţiu restrâns, unde vă ştiţi mormintele celor pe care îi moşteniţi, şi dacă starea materială vă permite, vă rugăm să rezonaţi la apelul nostru frăţesc de a contribui cu obolul dumneavoastră, după posibilităţile proprii, la uşurarea poverii noastre. O puteţi face prin donaţii la Bancpost, în contul Parohiei "Sf. Treime" Mirosloveşti, jud. Iaşi (cont înfiinţat la Agenţia Bancpost Paşcani), IBAN:  RO57BPOS24306107136RON01

Mulţumiri adânci!
Gheorghe Pârlea, Ioan Gospodaru, epitropi parohiali,
în numele Consiliului parohial al Parohiei „Sf. Treime” Mirosloveşti, judeţul Iaşi şi cu acordul părintelui-paroh Liviu Siminciuc






sâmbătă, 18 martie 2017

Catrene epigramistice, de Mărțișor







De Mărțișor, unor epigramiști   
  
Eu ce să vă doresc, de Mărțișor?  
Ceva ce-n iarnă v-a lipsit mai tare:   
S-aveți vigoarea pomilor în floare   
Și-un zvâc primăvăratic… la umor!  
  
***  
Unui holtei dedat la “crudități”   
  
Cruditățile-s deliciul,  
Dacă știi să ții măsura.   
De n-o ții, suporți supliciul:  
O să-ți… strepezească gura.  
  
***  
Fesul si căciula  
  
De mulți nu se prinde hula:   
“Interesul poartă fesul”.   
Altii-s celorlalți reversul:   
“Își fură singuri căciula”.  
  
***  
Unuia care-și afișează erudiția  
  
A citit mii de volume;  
Cică toate, câte-n lume –   
Nu și “cartea” cea sfătoasă:  
Șapte anișori de-acasă.  
  
***  
Unui condeier corigent la ortografie   
  
Chiar și când e agramat   
Condeieru-i tare-n sfat:   
“Numai cel care nu scrie  
E as la… ortografie”. 

vineri, 24 februarie 2017

Sfinţii cei zugrăviţi sau încrustaţi în piatră şi lemn, înviaţi de ochiul magic al maestrului basarabean Pavel Bălan



          La unul din cele zece evenimente care mi-au prilejuit, în ultimii trei-patru ani, aflarea în compania unor aleşi oameni de cultură basarabeni, mi-a atras atenţia un bărbat care surclasa asistenţa prin alura zveltă, de sportiv aflat în retragere. Talia sa înaltă îmi releva de la distanţă, în mulţimea care popula încăperea cu pilaştri a Bibliotecii Municipale din Chișinău, podoaba capilară grizonată, tunsă scurt şi cu densitatea neafectată, în ciuda încadrării pe care i-o făcusem spontan în categoria sexagenarilor. I-am remarcat şi mustaţa, aflată în acelaşi ton cromatic cu freza şi dimensionată în aşa fel încât să n-o pot asemăna nici cu a lui Emil Racoviţă, nici cu a lui Iuliu Maniu, repere populare care-mi apărură spontan în minte, ca termen de comparaţie. Şi fiindcă prin însuşirile acelei părţi a corpului care îi stă trupului pe umeri bărbatul acela distins semăna cu basarabeanul aflat lângă mine (şi apropiat mie în cele ce leagă spiritual o relaţie), respectiv dr. Vasile Șoimaru, l-am întrebat precipitat dacă nu cumva domnul acela e chiar fratele său. Hazardarea la această supoziţie, infirmată cu un zâmbet mijind de sub o altă mustaţă, se sprijinea pe încă un argument: prezenţa comună a celor doi în fotografiile pe care le-avusesem sub priviri anterior. 
          Aşa am început să aflu primele date biografice despre ilustrul basarabean pe care l-am remarcat iniţial ca pe un bărbat în care intuiam o persoană ce depăşeşte condiţia omului comun. Şi ochii mei de sătean abia scos în lumea mare (Chişinăul e al doilea oraş româneasc, imediat după Bucureşti, ca mărime), dar trecut prin anii unei vieţi aflate la apusul calendaristic, au filtrat bine lumina răsfrântă asupra chipului aflat în centrul meu de interes. Doar asupra vârstei celui aflat sub analiza mea spotană m-am înşelat, căci persoana căreia, cu numai trei ani în urmă, îi prognosticam o vârstă între 60-70 de ani, face în luna iulie a anului curent primul pas orar în cel de-al optulea deceniu al parcursului său de viaţă. Dar sunt gata să pariez, legat de eşecul aprecierii mele asupra vârstei sale, că nu ar da nimeni crezare acestui detaliu cronologic care îl vizează pe alesul meu personaj (detaliu ce, totuşi, taie în carne vie), dacă nu ar avea sub priviri legitimaţia celui care înşală ochiul. Ba şi aşa, te-ar duce gândul la ideea că până şi în cele mai sigure acte civile se pot strecura erori.  
           Domnul Pavel Bălan, că despre dumnealui este vorba, e maestru al artei cinematografice, operator de imagine, discipol al cineaştilor ruşi de la celebrul studiou “Mosfilm”. Dar nu pitoreasca sa profesie, cinematografia, e motivul exerciţiului meu de comunicare aici, ci efectul asupra mea rezultat din pasiunea maestrului pentru ocupaţia sa de suflet, colaterală meseriei de cineast, îndeletnicire practicată liber, solitar de omului debranşat de la mecanismul rigid al profesiei, de la constrângerile muncii în echipă. Multă lume ştie că harnicul şi ilustrul cineast are o sumă respectabilă de filme de lung şi de scurt metraj, prestigioase premii naţionale/ internaţional şi titluri onorabile, aferente recunoaşterii măiestriei în profesie și civismului său. Dar presupun că nu tot atât de multă lume ştie că maestrul Pavel Bălan n-a rezistat tentaţiei de a-şi converti abilităţile profesionale într-un folos care slujeşte inimii sale de bun român, de băștinaș sortit să trăiască sub rânduială străină.  
           Crescut într-o familie de români bine înrădăcinaţi în matricea neamului, care au pus mai presus de cele omeneşti Cerul, lăcaşul Celui care a creat omul şi Neamul în sânul căruia i-a rânduit să vieţuiască, românul basarabean Pavel Bălan s-a hrănit din această noimă de viaţă a părinţilor săi, implicit şi a lui. Cu aparatele sale foto, probabil conţinând inovări abile, conexe cinematografiei, maestrul Petru Bălan a colindat glia moşilor şi strămoşilor săi spre a releva ochilor odihniţi (ai celor fără harul şi puterea lui de dăruire) chipul lumii Cerului, aşa cum a fost închipuit jos, pe pământ, de meşterii cei aleşi de Domnul să zidească, să cioplească, să zugrăvească lumea nevăzută a Sa. Şi ca văzând noi toate acestea, să ne minunăm de câtă avere a făcut poporul român din Basarabia (şi din alte locuri străine, unde l-a prins vremurile) din talantul cel propăvăduit în Evanghelia Duminicii a 16-a după Rusalii, talant pilduitor dat în taină creştinului, spre a-l înmulţi în folosul său și al Cetății căreia îi aparține.  
           Eu, fericitul beneficiar al întâmplării de a-l fi întâlnit cu mulţi ai în urmă pe dr. Vasile Șoimaru, un Badea Cârţan al timpului nostru (acesta însă cu şcoală multă, spre deosebire de eroul sibian, dar cu acelaşi zel de bun român, călător prin românimea de oriunde se află ea şi răspânditor de cărţi zămislite în Basarabia), aveam în biblioteca mea albumul “Cetățile sufletului – Manăstiri și schituri basarabene”*, operă a maestrului Pavel Bălan, pe care l-am răsfoit şi sorbit cu privirea şi inima, ca un acont la ce avea să urmeze, fără însă a lega suficient această bucurie de numele autorului. Mi-am dat seama de această şchiopătare a conştiinţei mele de consumator de cultură abia când profesorul Vasile Șoimaru mi-a făcut surpriza, implicit bucuria aproape revelatoare, de a-mi pune în braţe o altă lucrare, ca un liturghier, aparţinând aceleiași specii de literatură imagistică, o operă ce, nu mă îndoiesc deloc, va fi fiind încununarea desăvârşirii în cel mai înalt grad a misiei asumate de dl. Pavel Bălan pe acest tărâm al cunoaşterii prin intermediul imaginii fotografice. Cu câteva luni înainte primisem în dar capodopera osârdiei domnului V. Soimaru în acelaşi domeniu, respectiv albumul fotoetnografic “Românii din jurul României”, vol II, distins cu Premiul Academiei Române pentru contribuţii sociologice. Aşa se face că acum mă pot considera proprietarul a două valori patrimoniale româneşti de cea mai înaltă ţinută culturală, care mă împovărează cu temerea că aş putea fi călcat într-o noapte de hoţii de valori din această speţă.  
          Nu m-am învrednicit să dedic un exerciţiu de transpunere în scris a stării de spirit ce mi-a fost indusă de Albumul cu aură academică al dlui dr. Vasile Șoimaru, fiindcă o făcusem cu referire la primul volum. Însă, referitor la albumul “Rugă pentru Neam – Artă moldovenească din veacurile XIV-XX” **, respectiv darul indirect al celebrului cineast, am simţit nevoia imperativă să o fac imediat ce mi-a atins sufletul şi ultima imagine dintre rafinatele coperţi pânzate ale acestei perle editoriale, scoasă din adâncimile sufletului maestrului Pavel Bălan. Am amânat însă a da curs acestui impuls, ştiind câtă puținătate ar conţine insignifiantul meu demers, pus în relaţie cu măreţia acestei opere. A venit însă un îndemn din afara fiinţei mele (acelaşi dr. V. Șoimaru) care m-a impulsionat să o fac totuşi, chiar şi sub rezerva că exerciţiul meu de amator în materie nu va însemna mare lucru pentru cei care vor afla de la mine, relativ târziu, vestea naşterii în galaxia noastră culturală (românească) a unei noi stele editoriale, poate printre cele mai strălucitoare. Şi iată-mă aşadar săvârşind cu timiditate, odată cu iluzia că aş fi demn de semnalarea unei apariţii de aşa anvergură, şi un gest de recunoştinţă adus maestrului care mi-a furnizat comoara pe seama căreia eu, ca un trezorier de ocazie ce am devenit, va trebui să însăilez aici inventarul averii dobândite.  
            Opera la care fac referire încununează aspiraţia unei vieţi de om. E o împlinire a sufletului lui Pavel Bălan şi a conştiinţei sale de român aflat în rezistenţă faţă de ameninţarea ruperii definitive a neamului său de rădăcinile strămoşeşti, implicit despărţirii de Dumnezeu, rana cea mai oblintită a acestui năzuitor la dreptate. Albumul acesta include în el “ani buni de căutări, nelinişti şi zbucium sufletesc”, ne destăinuie în “Mărturisire” autorul. Şi e “topit în el” şi sufletul celor dragi ai săi, care i-au înţeles zbuciumul, absenţa de acasă și și-au înfrânat temerile legate de soarta pelerinului plecat în misiune autoasumată să recupereze averea spirituală a neamului, expresia talentului oamenilor simpli, dovezile vredniciei păstorilor lor spirituali, ctitori şi propăvăduitori ai Cuvântului de învăţătură pentru suflet. Avea acest pelerin îndemn de drumeţ de la icoana Sfântului Nicolae din casa copilăriei sale şi de la biserica cea din satul natal, “Ermitajul” cel de-acasă pe care îl dorea extins de la cele văzute în biserica satului de copilul cel de demult, la un panteon al Neamului, un măreţ muzeu cu imagini care mărturisesc osârdia creştină a înaintaşilor săi, încă vrednici de a da aceştia şi buni urmaşi, imagini pe care năzuitorul la această măreață împlinire încă nu le văzuse, dar le prefigura revelator. “Nu putea tăvălugul ateu al bolşevismului, cu tot tartorul întunericului de partea lui, să facă una cu ţărâna ceea ce au închipuit, cu talent şi dăruire, bunicii şi străbunicii la baștinile lor ca fiind lumea lui Dumnezeu pe pământ”, îşi va fi zicând cel pornit să confirme asta.  
           Colindând toate satele basarabene şi călcând drumuri străine ca să ajungă la Moscova, Kiev, Lvov, Munchen, Viena, urcând potecile stâncoase ale Sf. Munte Athos ca să găsească mărturiile culturii şi ortodoxiei româneşti trecute dincolo de hotarele gliei namului, Pavel Bălan a reuşit, după ani mulţi de dăruire sufletească şi trudă trupească, să-şi materializeze muzeul cel născut pe cât în minte, pe atât în sufletul său neostoit de setea împlinirii. Desigur, un alt fel de muzeu. Un muzeu într-o Carte, cu ilustrate măiestrite la un standard maximal al ştiinţei şi tehnicii aferente imaginii fotografice. Un muzeu clonat (aş fi bucuros să aflu că în mii de exemplare), un muzeu portabil, precum o biserica pe roţi, despre care se spune că ar fi existat anume pentru a putea fi ascunsă în codri, din calea năvălitorilor barbari.  
           În albumul “Rugă pentru Neam”, autorul a adunat chipuri de cetăţi româneşti, aşezăminte monahale, biserici, icoane, manuscrise, sculptură, frescă, broderie, toate detaliate în cadre măiestre, contextualizate peisajului şi anotimpurilor, parcă smulse locului cu totul, în cele trei dimensiuni ale lor, şi mutate în acest gen de lucrare ce încape într-o desagă. Într-o desagă, parcă anume ca pelerinul să o poată purta în spate, spre a o arata semenilor drept mărturie că minunea la care a fost martor ţine mai mult decât trei zile, cât zice proverbul, şi mai mult decât lunile şi anii în care Pavel Bălan a văzut toate acestea cu cei trei ochi ai săi. Cel de-al treilea, nu atât un produs al tehnicii, cât mai ales un organ ataşat inimii celui menit să aibă harul.  
           Am mai văzut în ilustraţii cetăţile de margine ale neamului, “stâlpi de hotar” la Răsărit, dar în nici una dintre ele nu le-am perceput grandoarea şi specificul arhitectural ca în fotografiile din Albumul lui Pavel Bălan. Am văzut la faţă locului Mănăstirea de la Căpriana, dar n-am ştiut decât vag, până la lucrarea “Rugă pentru Neam”, ce salbă de mănăstiri şi biserici au presărat domnitorii pământeni pe glia Basarabiei şi, implicit, câtă dăruire şi ales meșteșug au făcut posibilă naşterea acestei averi materiale şi spirituale a românilor moldoveni, în special basarabeni. Şi că, acolo unde domnii vremii nu au avut vreo contribuție, creştinii simpli şi-au încropit bisericuţe din lemn, iar cei decişi iremediabil să-şi închine viaţa doar Domnului şi-au săpat cu dalta lăcaşuri de închinăciune în stâncă, dovadă fiind bisericile rupestre de la Țâpova, Saharna, Butuceni. În mănăstirile rupestre scobite în malurile Nistrului, gândea regretatul Andrei Vartic, cu referire la vechimea lor incertă, călugării erau, la nevoie, şi ostaşi la hotar. Și că începutul acestor lăcaşuri săpate în piatră vine de la închinătorii care aveau încă în trup sângele netulburat de amestecurile ce au urmat valurilor de migratori, aceşti monahi fiind chiar primii daci încreștinați.  
           În privinţa bisericilor seculare ale Basarabiei, văzându-le în Album, atât de frumos îngrijite, nu poţi să nu observi asimilarea lor sumară în stil. Dar mai ales te întrebi cum au supravieţuit furiei anticriste a bolşevismului!? Ce pavăză au găsit închinătorii lor pentru a le apără?! Să fi fost oare preţul plătit doar “schimbarea la faţă” a bisericilor româneşti după chipul lăcaşurilor de închinare ruseşti? N-ar fi fost o plată prea mare dacă n-ar fi existat, ca supliment la preţ (ba, chiar asta mai întâi), alungarea limbii române din aceste biserici. Dar chiar şi-aşa, limba rugăciunii, oricare ar fi ea, e pe înţelesul lui Dumnezeu! Şi că, la o adică, Tatăl Ceresc ştie numaidecât să tălmăcească orice grai silnic, în graiul inimii neamului silit la rostire străină. Dumnezeu prefigurează ruga creştinului în bătăile inimii atunci când rugătorul priveşte icoana. Poate că tocmai această închinare în graiul inimii, rostire care nu poate fi decât în limba neamului, va fi contribuit la păstrarea limbii române în Basarabia, în cele aproape două veacuri de stăpânire rusească. Privind în Album la imaginea Bisericii “Sf. Teodor Stratilat” de la Soroca, la nobleţea albului pur al chipului ei exterior, mi-am simţit deja inima în rugăciune, iar scrutând o secvenţă de pe bolta Catedralei “Schimbarea la Faţă” din Tighina, mi s-a părut că deodată s-au deschis cerurile, arătându-mi-se lumea de sus a Domnului.  
           O secţiune din “Rugă pentru Neam” e atribuită sculpturii populare dedicate lui Hristos, sculpturi în piatră şi-n lemn plăsmuite de omul simplu cu dalta şi ciocanul. Originalitatea în simplitate a creatorului creştin, prelevată de aparatul lui Pavel Bălan de pe pietrele funerare şi de pe troiţele de la răscrucile de drumuri ne relevă dimensiunea universului artei populare româneşti în cel mai larg câmp al exprimării creatorului din Basarabia – credinţa în Hristos.  
           Ştim din cărţile de istorie despre drama prințesei Elenei (Olena), fiica voievodului ce-şi doarme somnul de veci la Putna, devenită Mare Cneaghină a Moscovei prin căsătorie, dar puţini sunt cei ce au avut sub priviri broderiile inegalabile ale Elenei Voloșenca (cum i se spunea în noua ei familie). Pavel Bălan ne intermediază acest privilegiu, în detalii ce ne dezvăluie expresia absolută a migalei filigranistice, specifică giuvaiergiilor, căci lucrările Elenei sunt executate în fire de aur şi argint. Specialiştii consideră aceste broderii ca fiind primele lucrări de artă laică, ceea ce azi ar fi ca echivalent stilistic tapiseriile artiştilor plastici.  
          Arta excepţională a creatorilor români, oferită facil privirilor noastre prin intermediul Albumului dlui Pavel Bălan, e relevată, în context religios, şi prin miniaturile şi frontispiciile cărţilor liturgice, adevărate bijuterii artistice, tetraevangheliarele cu ferecături în argint şi aur, odoarele bisericeşti (chivote, toiege arhierești), sculpturile în lemn şi metal de pe porţile principale ale Mănăstirilor Muntelui Athos, opere patronate de voievozii Moldovei și executate de meșteri moldoveni.  
         Varietatea tematică şi ingeniozitatea creativă a meşterilor iconari din decursul secolelor ne acaparează atenţia şi mirarea în secţiunea din Album dedicată icoanelor. Deşi se spune că o reproducere (respectiv fotografia) nu poate induce privitorului aceeaşi trăire ca opera originală, noi ştim şi că orice regulă e întărită de excepţie. Măiestria cineastului Pavel Bălan convertită în cea de fotograf are puterea nu doar de a anula diferenţa dintre original şi copie, ci chiar de a inversa regula. Reproducerile sale fotografice, sunt convins, redau detalii pe care, aflat în faţa icoanei originale, privitorul nu le-ar percepe. Icoanele din fotografiile Albumului “Ruga pentru Neam” au puterea de a ne sugestiona tridimensionalul, chiar şi mişcarea. Pavel Bălan e un magician al imaginii, el e în stare să învie sfinţii din icoane, iar pe Hristos cel răstignit în troiţele basarabene parcă ni l-ar reda încă viu în trupul omenesc de pe cruce, făcându-ne să-L auzim, subliminal, rostind tălharului din dreapta Sa: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai”.  
           Albumul “Ruga pentru Neam” al domnului Petru Bălan este o inestimabilă operă patrimonială de natură cultural-spirituală. Forurile îndrituite şi plătite expres din bugetele publice pentru a identifica şi arhiva astfel de valori ar trebui să ştie de existent acestui tezaur editorial, un inventar vizual de artă religioasă românească de la începuturi şi până în present, realizat prin voluntariat, expresie a unei înalte dăruiri civice. Deşi nu are o cuprindere exhaustiva pentru întreaga arie religioasă românească, lucrarea garantează, prin volumul impresionant al eșantionului prelevat şi probitatea moral-profesională a autorului ei, suplimentată de consilierea fratelui său, teologul Gheorghe Bălan, că măcar pentru o anume regiune istorică naţională există deja o împlinire ce atinge palierul valorii maxime. Totodată, Albumul “Rugă pentru Neam” al maestrului Pavel Bălan poate îndeplini şi rolul de furnizor al unui valoros şi bogat suport de analiză pentru domenii adiacente fenomenului religios, atribut ce extinde valoarea funcţională a Albumului de la monovalență, la polivalentă, de la disciplinaritate, la pluridisciplinaritate.  
          Și, în sfârșit, fiindcă solvabilitatea cuvântului meu nu acoperă nici pe departe condiția de girant pentru o asemenea operă magnifică, am să suplinesc (măcar pentru o concluzie de final) indisponibilitatea mea cu autoritatea poetului-academician Nicolae Dabija, care, răsfoind Albumul, formulează concentrat două judecăți care dau expresie absolută valorii “Rugii pentru Neam” a dlui Pavel Bălan: “ Lângă Biblie și Ceaslov – acolo e locul ei.[…] O carte de azi despre ziua de ieri și pentru ziua de mâine.”  

Gheorghe Pârlea, jud. Iași  

_______________________  
 *Cetățile sufletului – Manăstiri și schituri basarabene, Pavel Bălan Ed. Arc,2002  

** Rugă pentru Neam – Artă moldovenească din veacurile XIV-XX, Pavel Bălan, Ed. Lumina,2015  




duminică, 29 ianuarie 2017

CATRENE EPIGRAMISTICE (SUB AUSPICIILE LUI… EINSTEIN)


Cu… de la Einstein citire  
 
 
 
Știu că în epigramă-s unul mic;  
 
Se scaldă alții la superlativ.  
 
Dar eu de Einstein n-am să mă dezic:  
 
În lumea noastră… totu-i relativ.  
 
 
 
Unuia… nepăsător la treabă  
 
 
 
De-i zici pe drept: “Te culci pe o ureche!”,  
 
El ți-o întoarce pe o zisă nouă:  
 
“E fără noimă vorba asta veche,  
 
Căci n-ai cum să te culci… pe amândouă”  
 
 
 
În zadar, odă femeii!  
 
 
 
Oricâte cărți poeții-ar vrea să scrie  
 
Și-n slova lor, femeia-i cea aleasă,  
 
Pădurile n-ar da de-ajuns hârtie –  
 
Căci ea, femeia,-i veșnic… ne’nțeleasă.  
 
 
 
Unui poet care se crede Dumnezeu  
 
 
 
Deși nu merită cuprinsă-n file,  
 
A scris o poezie-n șapte zile.  
 
Iar asta e marota lui din greu –  
 
Cum că L-ar egala pe Dumnezeu.  
 
 
 
O zicală… incompatibilă  
 
 
 
A auzit și el zicala cea vestită:  
 
“A bate șaua, să priceapă calul”.  
 
Da-n cazul lui cică-i nepotrivită,  
 
Căci el sub șa are… măgarul.  
 
 
 
Unuia care-i cântă-n strună nevesti-sii  
 
 
 
De ce îi cântă Gheorghe-n strună  
 
Nevesti-sii (de-un an, aproape),  
 
Aflat-am asta de vreo lună:  
 
Nu știe a cânta… la clape.  

DE CE SCRIU?...

Fragment dintr-un interviu inclus în volumul "In dialog cu inima - Interviuri cu scriitori contemporani " , vol. 4, Gheorghe A. St...