Conectarea la angrenajul lumii virtuale a însemnat pentru mine o evadare spectaculoasă dintr-un spaţiu restrictiv, cu tot avantajul concreteţii lui, şi accederea, selectivă, la o universalitate legată de cunoaşterea oamenilor în diversitatea lor structurală. Desigur, oameni vii în spiritualitatea lor individuală, cu predispoziţie în a socializa, în a-şi exprima preferinţele culturale sau/şi artistice, ca distribuitori ai produselor altora sau ai propriului act creativ.
Domeniile mele preferate, în acest spaţiu fluid, expresie exponenţială a tehnicii moderne, au în centrul listei literatura. Pe site-urile literare sau pe conturile de Facebook, sondez efectul cuvântului frumos al altora asupra propriei mele persoane şi, cu timiditate, dau (din când în când) frâu liber şi eului meu poetic, acel tainic bob de jar despre care aud adesea că se naşte în fiinţa omenească odată cu întruparea ei în pântecele mamei. Şi că el, bobul de jar, fie rămâne scânteie ascunsă în spuza timpului, fie devine flacără pâlpâindă sau chiar foc în vâlvătaie.
Căldura acestui foc viu, transmisă celui din preajma poetului, adică cititorului, am simţit-o emanând şi din versurile poetei Valentina Bișog (Becart, pseudonim literar), unul dintre cei mai fecunzi poeţi internauţi de pe traseele peregrinărilor mele în întortocheatele reţele administrate de Google şi Facebook.
Dna Valentina Bisog, poeta, trăieşte versul propriu cu o intensitate remarcabilă. Frecvenţa în apariţie, în expunerea către cititor a creaţiilor sale, precum şi modul de transmitere (editorial, online, inclusiv în recitare proprie prin intermediul înregistrărilor video) i-au adus popularitate în rândul iubitorilor de poezie. Poeta se bucură deja de cronici şi recenzii semnate de scriitori cu notorietate și deţine numeroase premii obţinute la concursurile în speţă. Este membru fondator al LSR şi sectretara Filialei Iaşi a numitei ligi scriitoriceşti. Din ce știu, avea obținute și avizele de primire în USR.
Notele de cititor ce vor urma nu vor face însă referire la versurile poetei, ci la proza dumneaei, căci doamna Valentina Becart (Bișog), pe lângă cele opt volume de poezie (de care am eu ştiinţă), a dus la bun sfârşit şi două volume de proză scurtă. Trecerea hotarului care desparte, mai mult sau mai puţin sever, cele două genuri literare, aflăm prin intermediul regretatului profesor-poet Vasile Popovici, în cazul doamnei V. Becart nu e doar expresia unui “exerciţiu literar”, ci „o veleitate genetică şi erudită”.
Ultimul dintre cele două volume de proză amintite, “Demonii amintirilor“, din câte ştiu, a devenit palpabil, metamorfozat în carte fizică prin contribuţia tiparului, în 2016. Eu l-am citit în format pdf, aproape gata de trimis la tipografie. Conjunctura care mi-a facilitat privilegiul de a fi printre cititorii volumului numit va fi fiind, pe semne, generozitatea în reacţie a autoarei faţă de acei care îi citesc poemele şi-i transmit comentarii asupra creaţiilor dumneaei. Printre aceştia, m-am numărat şi eu.
Acum ar trebui să explic şi motivaţia exerciţiului meu de comentator al cărţii doamnei Becart, fără a avea vreo legătură cu branşa celor autorizaţi să o facă. Nu sunt la prima “abatere” de acest gen, ceea ce înseamnă că mă aflu într-o situaţie… “agravantă”, spulberându-mi singur (poate nu şi… sigur) şansa ca onor instanţa – cititorul, specializat sau nu – să adauge “verdictului” indulgenţa rezultată din circumstanţele atenuante. Desigur, e un risc asumat, întreţinut de sentimentul recunoştinţei pentru cel (în cazul de față, cea) care-mi dăruieşte cartea, implicit rodul lecturii. De regulă, autorii îmi sunt persoane relativ cunoscute, apropiate, deci cu predispoziţie în a-mi tolera exerciţiul.
Aşadar, volumul “Demonii amintirilor” cuprinde 23 de proze scurte, una dintre acestea fiind o povetire de proporţii, circa 30 de pagini: “Meditaţii între zidurile mănăstirii (Şederea la mănăstirea Probota)”. Două texte sunt, fiecare, “un fel de scrisoare” (în formularea autoarei), unul inclus în sumarul cărţii, iar altul (ca o addenda precipitată), o scrisoare-necrolog dedicată prietenului literar al autoarei, profesorul-poet Vasile Popovici, abia plecat la Cer. Un text, dintre acestea, “Mamei”, poate fi considerat un amplu poem în vers liber. Textele majoritare ca structură aparţin speciei literare pe care o ştim ca numindu-se “povestire”. E uşor de recunoscut, urmărind firul narării, trăsăturile specifice acestei specii literare, între care sunt evidente accentul pus pe întâmplări şi situaţii (mai puţin pe personaje), implicarea afectivă a naratoarei în majoritatea povestirilor – ceea ce evidenţiază o cauzalitate a acţiunii preponderent psihologică –, o intrigă relativ simplă, cu puţine personaje, multe indicii despre autorul narării, rezumarea povestirilor la un singur fapt epic, caracterul etic al povestirilor (învăţăturile sunt induse cititorului fie explicit, fie subtil), toposul acţiunii poartă unele semnificaţii (casa părintească, spitalul, cimitirul, gara etc.).
Conţinutul tematic de ansamblu al volumului mă edifică sau îmi induce impresia că am citit o carte cu experienţe din viaţa autoarei, narate cu mijloacele stilistice ale literaturii. Resortul care a motivat scrierea stă în amintiri, episoade de viaţă cu încărcătură psihologică, acelea ce n-au reuşit să se stabilizeze în ceea ce numim “memoria pasivă”. Nararea evenimentelor e fie a martorului ocular, care trăieşte cu toată fiinţă cele narate, fie a personajului principal al povestirii, cel asupra căruia se răsfrâng consecinţele acţiunii. E de presupus că şi în textele în care autoarea nu poate fi dedusă ca personaj e reflectată viaţa personală a autoarei, aceasta fiind martor sau disimulându-se în personaj fictiv (dau ca exemplu povestirea “Un cimitir de cuvinte”, cu personajul principal Zizina și “Întoarcerea”, cu personajul principal Ariana Bronte, un nume atipic pentru locul şi specificul acţiunii).
Povestirile rezultate din amintirile proprii ale autoarei ar fi rămas inserate la categoria proză memorialistică referenţială, păstrând doar valoarea documentară, dacă doamna Becart n-ar fi excedat această categorie, trecând în zona literaturii artistice, a povestirii-eseu, categorie în care îi încadrează textele volumului de faţă acelaşi deja numit profesor de limbă şi literatură română, prefaţatorul cărţii. “Epica autoarei emoţionează, sensibilizează, transmite mesaje cu semnificaţie, cu un sentiment de ardere perpetuă, ca o vestală din mitologiile antice”, relevă profesorul-poet V. Popovici, ca argument menit să întărească idea de proză-eseu, atribuită cărţii “Demonii amintirilor”.
Cu privire la încadrarea prozelor acestui volum în formule structurale precise, tind să cred că textele asupra cărora fac aceste succinte referiri ating cumva şi zona poemului în proză. Forma lor elaborată spre poeticitate, fie şi cu intercalarea elementelor de limbă prozaică, calitatea imaginilor, simbolistica ideilor, tenta lor filozofică sunt uşor de identificat în textele care însumează volumul. Poeta cu profundă trăire lirică pe care o ştiu nu putea să “apere” naratorul de influenţa stării poetice, trăire evidentă în fiecare dintre povestiri, fapt ce dă un spor de frumuseţe eposului impregnat de poezie. Se întâlnesc în aceste proze descrieri şi tablouri realizate cu procedee stilistice aparţinătoare liricii, imagini pastelate, portrete cu linii dramatice, ce induc cititorului trăiri senzitive. Iată de pildă cum emană din text asupra cititorului senzaţia de arşiţă caniculară: “E toamnă în clepsidră timpului, dar pământul împovărat de lumina se răsuceşte în somn. Zadarnic strigă frunzele după un strop de apă. Vara nu se da plecată nici în ruptul capului, continuând să ne sufoce cu temperaturi care depăşesc 37 de grade la umbră. Şi asta durează de o veşnicie... din luna iulie. Aproape de neîndurat! Aproape că îţi vine să pui mâna în gâtlejul ei şi s-o determini să fugă, fără să mai privească în urmă.” („O vizită la spital”). Sau, când toamna intră pe făgaş, dobândindu-şi caracteristicile, aproape că devii martorul metamorfozei deşi, în realitate, tu (cititorul) ai trecut deja pragul dincolo, în iarnă: „Mi se pare, nu mai ştiu exact, că ţi-am mărturisit, cât de mult iubesc toamna cu încărcătură ei de taine, de bogaţii, de chemări în braţele ei melancolice şi languroase. Nici un alt anotimp nu reuşeşte să smulgă sufletului atâtea nuanţe ale sensibilităţii, aşa cum reuşeşte toamna, cu nemărginită ei metamorfoza, cu întregul ei alai, gătit, cu răbdare, de sărbătoarea culesului. Ţi-ai imaginat vreodată în ce tăcere solemnă se învăluie pădurea când simte paşii delicaţi ai toamnei apropiindu-se?” (“Ultima toamnă).
Prima întrebare, pusă în sine, ca un preludiu la citirea volumului, a fost legată de prezenţa „demonilor” din titlu . Ca să-mi spulber nedumerirea, n-a fost însă o condiție obligatorie să ajung cu lectura la povestirea „Demonii serii” unde autoarea răspunde explicit la întrebarea preliminară: “Nu ştiam că zac în mine atâţia demoni. Pentru fiecare gând, fiecare trăire, câte unul: mai incisiv, mai docil, mai guraliv sau mai taciturn. Dar , fără îndoială, slujind şi satisfăcând mofturile stăpânilor întunericului.”, sau să caut în postfaţa semnată de eruditul scriitor bănăţean Eugen Dorcescu, care vine, cu argumentele specialistului, în întâmpinarea mirării cititorului grăbit: „Titlul este în acord perfect cu substanţa prozelor, la nivelul lor cel mai adânc, la palierul structurilor generative. Stihia ce bântuie fiinţa lăuntrică a naratoarei este, după convingerea noastră, absenţa (definitivă, a mamei; temporară, poate, a iubitului). Iar absenţa rămâne cel mai activ stimulent al amintirii. La rându-i, amintirea nu este întotdeauna euforică, ci, dimpotrivă, de cele mai multe ori, se dovedeşte a fi o trăire intens perturbatoare, un demon, ce hărţuieşte eul şi-i otrăveşte viaţa.”
Povestirile ce alcătuiesc volumul au câte o poveste de viaţă care, în derulare, exprimă momente extreme din viaţa autoarei sau din ambientul proxim care avea să-i faciliteze condiţia de martor afectiv. Focul gheenei întreţinut de “demonii amintirilor”, “flacăra dureroasă a neputinţei”, care o “mistuie lent”( expresiile autoarei) însemnând, în speţă, moartea iubitului sau iminenta moarte a mamei, (“Întoarcerea”, respectiv “O vizită la spital”), eşecul unei iubiri nemărturisite la timp (“ Ultima toamna”), o iubire trădată (“Dincolo de prag, ea”), tradegidia de a pierde pe cineva drag în atentatul terorist de la Madrid, ca tribut plătit aderării României la lumea europenizată, globalizată (“Zi fatidică”) etc.
Ajuns la titlul “Meditaţii între zidurile mănăstirii”, mi-am zis că, poate nu fără noimă, autoarea a inserat în volum şi o meditaţie într-un spaţiu monastic, care să-i faciliteze un gen de “exorcizare”, măcar o eliberare temporară de cei care îi bântuie memoria. Îmi îndreptăţea această presupunere chiar începutul lecturii acestui text: <<Departe de tumultul cotidian, de nebunia unei vieţi haotice, scăpată de sub orice „regulă” universală, speram să pot găsi drumul către Sine şi astfel să devin mai înţelegătoare şi mai tolerantă cu propria-mi condiţie existenţială.>>
Spre surprinderea cititorului, demonii cei ce răscoleau sufletul autoarei nu s-au sinchisit de opreliştea consacrată de poarta mănăstirii . Şi liniştea după care tânjea doamna Becart – căci, în mod explicit, pelerinul îşi declină identitatea – a fost o nemiloasă deziluzie. Şi asta nefiind doar efectul incompatibilităţii cutumelor ortodoxe cu ale catolicilor (autoarea e de confesiune catolică), ci mai ales contradicţia dintre dogmele religioase (fără deosebire de cult) şi raportarea personală la Demiurg, gândirea dumneaei existenţialistă, influenţată de lecturile din Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Heidegger (aflăm de la naratoare). Pe parcursul celor câteva zile de „internare” în acest ambient religios, a avut ocazia să relaţioneze cu o măicuţă şi o adolescentă a cărei mamă era membră a comunităţii de maici, prilej ca autoarea să-şi accentueze frământările sale de nestăpânit, cu privire la conflictul dintre lumea obiectivă şi cea reflectată subiectiv de indivizii ei umani.
Presupun, din lectura cărţii (şi după cum îi ştiu autoarei arderea în poezie), că şi după finalizarea acestei „bătălii”cu „demonii amintirilor”, respectiv după finalizarea unui nou proiect editorial, doamna Valentina Becart (Bișog) nu va putea semna vreun tratat de pace cu inamicul, ci doar un armistiţiu, căci în sălaşul ascuns al fiinţei sale nu s-a risipit starea de răzvrătire, răzbătută afară, pentru cititor, din povestirea „Dincolo de prag, ea: “Cât de impasibil a rămas universul la toată această frământare, la acest supliciu strecurat discret… într-o fiinţă atât de plăpândă, de fragilă şi supusă degradării. Care metafizică poate răspunde atâtor întrebări, blesteme şi rugi ce zguduie adesea temeliile nopţii? Cine este dincolo de valul acesta insinuant, ademenitor şi imprevizibil totodată…”
Interogaţiilor dramatice din citatul anterior, retorice în felul lor, ar putea totuși să le aibă deja un răspuns filozoful austriac Viktor Frankl, care acceptă că viaţa este plină de durere şi că există un sens în interiorul durerii: „există o raţiune, un sens, un scop şi în cea mai nefericită viaţă”. Doamna Valentina Bisog (Becart), poate chiar fără a recunoaște asta în mod expres, și-a găsit acest sens intermediat, întru cunoaștere, de savantul amintit. Din acest zbucium perpetuu al dumneaei, din loviturile vieții proprii sau din responsabilizarea civico-socială, ca urmare a unei sensibilități exacerbate în fața suferinței omului din preajmă sau de oriunde, s-a născut… scriitoarea. Scriitoarea pe care cei care o știm, mai mult sau mai puțin, o considerăm un exponent al unei lumi care ne relevă că măreția destinului uman stă tocmai în suferință, implicit în finitudine. O spune mult mai direct, poetul peruan “César Vallejo: “…ca să-mi exprim viața n-am la-ndemână/ decât moartea”.
Să ne căutăm deci... sensul, aflat intrinsec în însăşi condiţia noastră umană! Iată, recunosc sincer, eu unul, nescutit de acest gen de beligeranță lăuntrică, n-aş fi ajuns la „rezoluţia” pusă de Viktor Frankl (prea târziu însă pentru a obține vreun profit), dacă n-aş fi avut privilegiul de a citi „Demonii amintirilor”. Mulţumesc deci, stimată Doamnă Valentina Becart (Bișog)!
Gheorghe Pârlea
