La
unul din cele zece evenimente care mi-au prilejuit, în ultimii trei-patru ani,
aflarea în compania unor aleşi oameni de cultură basarabeni, mi-a atras atenţia
un bărbat care surclasa asistenţa prin alura zveltă, de sportiv aflat în
retragere. Talia sa înaltă îmi releva de la distanţă, în mulţimea care popula
încăperea cu pilaştri a Bibliotecii Municipale din Chișinău, podoaba capilară
grizonată, tunsă scurt şi cu densitatea neafectată, în ciuda încadrării pe care
i-o făcusem spontan în categoria sexagenarilor. I-am remarcat şi mustaţa,
aflată în acelaşi ton cromatic cu freza şi dimensionată în aşa fel încât să n-o
pot asemăna nici cu a lui Emil Racoviţă, nici cu a lui Iuliu Maniu, repere
populare care-mi apărură spontan în minte, ca termen de comparaţie. Şi fiindcă
prin însuşirile acelei părţi a corpului care îi stă trupului pe umeri bărbatul
acela distins semăna cu basarabeanul aflat lângă mine (şi apropiat mie în cele
ce leagă spiritual o relaţie), respectiv dr. Vasile Șoimaru, l-am întrebat
precipitat dacă nu cumva domnul acela e chiar fratele său. Hazardarea la
această supoziţie, infirmată cu un zâmbet mijind de sub o altă mustaţă, se
sprijinea pe încă un argument: prezenţa comună a celor doi în fotografiile pe
care le-avusesem sub priviri anterior.
Aşa
am început să aflu primele date biografice despre ilustrul basarabean pe care
l-am remarcat iniţial ca pe un bărbat în care intuiam o persoană ce depăşeşte
condiţia omului comun. Şi ochii mei de sătean abia scos în lumea mare
(Chişinăul e al doilea oraş româneasc, imediat după Bucureşti, ca mărime), dar
trecut prin anii unei vieţi aflate la apusul calendaristic, au filtrat bine
lumina răsfrântă asupra chipului aflat în centrul meu de interes. Doar asupra
vârstei celui aflat sub analiza mea spotană m-am înşelat, căci persoana căreia,
cu numai trei ani în urmă, îi prognosticam o vârstă între 60-70 de ani, face în
luna iulie a anului curent primul pas orar în cel de-al optulea deceniu al
parcursului său de viaţă. Dar sunt gata să pariez, legat de eşecul aprecierii
mele asupra vârstei sale, că nu ar da nimeni crezare acestui detaliu cronologic
care îl vizează pe alesul meu personaj (detaliu ce, totuşi, taie în carne vie),
dacă nu ar avea sub priviri legitimaţia celui care înşală ochiul. Ba şi aşa,
te-ar duce gândul la ideea că până şi în cele mai sigure acte civile se pot
strecura erori.
Domnul Pavel Bălan,
că despre dumnealui este vorba, e maestru al artei cinematografice, operator de
imagine, discipol al cineaştilor ruşi de la celebrul studiou “Mosfilm”. Dar nu
pitoreasca sa profesie, cinematografia, e motivul exerciţiului meu de
comunicare aici, ci efectul asupra mea rezultat din pasiunea maestrului pentru
ocupaţia sa de suflet, colaterală meseriei de cineast, îndeletnicire practicată
liber, solitar de omului debranşat de la mecanismul rigid al profesiei, de la
constrângerile muncii în echipă. Multă lume ştie că harnicul şi ilustrul
cineast are o sumă respectabilă de filme de lung şi de scurt metraj,
prestigioase premii naţionale/ internaţional şi titluri onorabile, aferente
recunoaşterii măiestriei în profesie și civismului său. Dar presupun că nu tot
atât de multă lume ştie că maestrul Pavel Bălan n-a rezistat tentaţiei de a-şi
converti abilităţile profesionale într-un folos care slujeşte inimii sale de
bun român, de băștinaș sortit să trăiască sub rânduială străină.
Crescut într-o familie de români bine înrădăcinaţi în matricea neamului,
care au pus mai presus de cele omeneşti Cerul, lăcaşul Celui care a creat omul
şi Neamul în sânul căruia i-a rânduit să vieţuiască, românul basarabean Pavel
Bălan s-a hrănit din această noimă de viaţă a părinţilor săi, implicit şi a
lui. Cu aparatele sale foto, probabil conţinând inovări abile, conexe
cinematografiei, maestrul Petru Bălan a colindat glia moşilor şi strămoşilor
săi spre a releva ochilor odihniţi (ai celor fără harul şi puterea lui de
dăruire) chipul lumii Cerului, aşa cum a fost închipuit jos, pe pământ, de
meşterii cei aleşi de Domnul să zidească, să cioplească, să zugrăvească lumea
nevăzută a Sa. Şi ca văzând noi toate acestea, să ne minunăm de câtă avere a
făcut poporul român din Basarabia (şi din alte locuri străine, unde l-a prins
vremurile) din talantul cel propăvăduit în Evanghelia
Duminicii a 16-a după Rusalii, talant pilduitor dat în taină creştinului, spre
a-l înmulţi în folosul său și al Cetății căreia îi aparține.
Eu, fericitul beneficiar al întâmplării de a-l fi întâlnit cu mulţi ai
în urmă pe dr. Vasile Șoimaru, un Badea Cârţan al timpului nostru (acesta însă
cu şcoală multă, spre deosebire de eroul sibian, dar cu acelaşi zel de bun
român, călător prin românimea de oriunde se află ea şi răspânditor de cărţi
zămislite în Basarabia), aveam în biblioteca mea albumul “Cetățile sufletului –
Manăstiri și schituri basarabene”*, operă a maestrului Pavel Bălan, pe care
l-am răsfoit şi sorbit cu privirea şi inima, ca un acont la ce avea să urmeze,
fără însă a lega suficient această bucurie de numele autorului. Mi-am dat seama
de această şchiopătare a conştiinţei mele de consumator de cultură abia când
profesorul Vasile Șoimaru mi-a făcut surpriza, implicit bucuria aproape
revelatoare, de a-mi pune în braţe o altă lucrare, ca un liturghier, aparţinând
aceleiași specii de literatură imagistică, o operă ce, nu mă îndoiesc deloc, va
fi fiind încununarea desăvârşirii în cel mai înalt grad a misiei asumate de dl.
Pavel Bălan pe acest tărâm al cunoaşterii prin intermediul imaginii
fotografice. Cu câteva luni înainte primisem în dar capodopera osârdiei
domnului V. Soimaru în acelaşi domeniu, respectiv albumul fotoetnografic
“Românii din jurul României”, vol II, distins cu Premiul Academiei Române
pentru contribuţii sociologice. Aşa se face că acum mă pot considera
proprietarul a două valori patrimoniale româneşti de cea mai înaltă ţinută
culturală, care mă împovărează cu temerea că aş putea fi călcat într-o noapte
de hoţii de valori din această speţă.
Nu
m-am învrednicit să dedic un exerciţiu de transpunere în scris a stării de
spirit ce mi-a fost indusă de Albumul cu aură academică al dlui dr. Vasile
Șoimaru, fiindcă o făcusem cu referire la primul volum. Însă, referitor la
albumul “Rugă pentru Neam –
Artă moldovenească din veacurile XIV-XX” **, respectiv darul
indirect al celebrului cineast, am simţit nevoia imperativă să o fac imediat ce
mi-a atins sufletul şi ultima imagine dintre rafinatele coperţi pânzate ale
acestei perle editoriale, scoasă din adâncimile sufletului maestrului Pavel Bălan.
Am amânat însă a da curs acestui impuls, ştiind câtă puținătate ar conţine
insignifiantul meu demers, pus în relaţie cu măreţia acestei opere. A venit
însă un îndemn din afara fiinţei mele (acelaşi dr. V. Șoimaru) care m-a
impulsionat să o fac totuşi, chiar şi sub rezerva că exerciţiul meu de amator
în materie nu va însemna mare lucru pentru cei care vor afla de la mine,
relativ târziu, vestea naşterii în galaxia noastră culturală (românească) a
unei noi stele editoriale, poate printre cele mai strălucitoare. Şi iată-mă
aşadar săvârşind cu timiditate, odată cu iluzia că aş fi demn de semnalarea
unei apariţii de aşa anvergură, şi un gest de recunoştinţă adus maestrului care
mi-a furnizat comoara pe seama căreia eu, ca un trezorier de ocazie ce am
devenit, va trebui să însăilez aici inventarul averii dobândite.
Opera la care fac referire încununează aspiraţia unei vieţi de om. E o
împlinire a sufletului lui Pavel Bălan şi a conştiinţei sale de român aflat în
rezistenţă faţă de ameninţarea ruperii definitive a neamului său de rădăcinile
strămoşeşti, implicit despărţirii de Dumnezeu, rana cea mai oblintită a acestui
năzuitor la dreptate. Albumul acesta include în el “ani buni de căutări,
nelinişti şi zbucium sufletesc”, ne destăinuie în “Mărturisire” autorul. Şi e
“topit în el” şi sufletul celor dragi ai săi, care i-au înţeles zbuciumul,
absenţa de acasă și și-au înfrânat temerile legate de soarta pelerinului plecat
în misiune autoasumată să recupereze averea spirituală a neamului, expresia
talentului oamenilor simpli, dovezile vredniciei păstorilor lor spirituali,
ctitori şi propăvăduitori ai Cuvântului de învăţătură pentru suflet. Avea acest
pelerin îndemn de drumeţ de la icoana Sfântului Nicolae din casa copilăriei
sale şi de la biserica cea din satul natal, “Ermitajul” cel de-acasă pe care îl
dorea extins de la cele văzute în biserica satului de copilul cel de demult, la
un panteon al Neamului, un măreţ muzeu cu imagini care mărturisesc osârdia
creştină a înaintaşilor săi, încă vrednici de a da aceştia şi buni urmaşi,
imagini pe care năzuitorul la această măreață împlinire încă nu le văzuse, dar
le prefigura revelator. “Nu putea tăvălugul ateu al bolşevismului, cu tot
tartorul întunericului de partea lui, să facă una cu ţărâna ceea ce au
închipuit, cu talent şi dăruire, bunicii şi străbunicii la baștinile lor ca
fiind lumea lui Dumnezeu pe pământ”, îşi va fi zicând cel pornit să confirme
asta.
Colindând
toate satele basarabene şi călcând drumuri străine ca să ajungă la Moscova,
Kiev, Lvov, Munchen, Viena, urcând potecile stâncoase ale Sf. Munte Athos ca să
găsească mărturiile culturii şi ortodoxiei româneşti trecute dincolo de
hotarele gliei namului, Pavel Bălan a reuşit, după ani mulţi de dăruire
sufletească şi trudă trupească, să-şi materializeze muzeul cel născut pe cât în
minte, pe atât în sufletul său neostoit de setea împlinirii. Desigur, un alt
fel de muzeu. Un muzeu într-o Carte, cu ilustrate măiestrite la un standard
maximal al ştiinţei şi tehnicii aferente imaginii fotografice. Un muzeu clonat
(aş fi bucuros să aflu că în mii de exemplare), un muzeu portabil, precum o
biserica pe roţi, despre care se spune că ar fi existat anume pentru a putea fi
ascunsă în codri, din calea năvălitorilor barbari.
În albumul “Rugă pentru Neam”, autorul a adunat chipuri de cetăţi
româneşti, aşezăminte monahale, biserici, icoane, manuscrise, sculptură,
frescă, broderie, toate detaliate în cadre măiestre, contextualizate peisajului
şi anotimpurilor, parcă smulse locului cu totul, în cele trei dimensiuni ale
lor, şi mutate în acest gen de lucrare ce încape într-o desagă. Într-o desagă,
parcă anume ca pelerinul să o poată purta în spate, spre a o arata semenilor
drept mărturie că minunea la care a fost martor ţine mai mult decât trei zile,
cât zice proverbul, şi mai mult decât lunile şi anii în care Pavel Bălan a
văzut toate acestea cu cei trei ochi ai săi. Cel de-al treilea, nu atât un
produs al tehnicii, cât mai ales un organ ataşat inimii celui menit să aibă
harul.
Am mai văzut în ilustraţii cetăţile de margine ale neamului, “stâlpi de
hotar” la Răsărit, dar în nici una dintre ele nu le-am perceput grandoarea şi
specificul arhitectural ca în fotografiile din Albumul lui Pavel Bălan. Am
văzut la faţă locului Mănăstirea de la Căpriana, dar n-am ştiut decât vag, până
la lucrarea “Rugă pentru Neam”, ce salbă de mănăstiri şi biserici au presărat
domnitorii pământeni pe glia Basarabiei şi, implicit, câtă dăruire şi ales
meșteșug au făcut posibilă naşterea acestei averi materiale şi spirituale a
românilor moldoveni, în special basarabeni. Şi că, acolo unde domnii vremii nu
au avut vreo contribuție, creştinii simpli şi-au încropit bisericuţe din lemn,
iar cei decişi iremediabil să-şi închine viaţa doar Domnului şi-au săpat cu
dalta lăcaşuri de închinăciune în stâncă, dovadă fiind bisericile rupestre de
la Țâpova, Saharna, Butuceni. În mănăstirile rupestre scobite în malurile
Nistrului, gândea regretatul Andrei Vartic, cu referire la vechimea lor
incertă, călugării erau, la nevoie, şi ostaşi la hotar. Și că începutul acestor
lăcaşuri săpate în piatră vine de la închinătorii care aveau încă în trup
sângele netulburat de amestecurile ce au urmat valurilor de migratori, aceşti
monahi fiind chiar primii daci încreștinați.
În privinţa bisericilor seculare ale Basarabiei, văzându-le în Album,
atât de frumos îngrijite, nu poţi să nu observi asimilarea lor sumară în stil.
Dar mai ales te întrebi cum au supravieţuit furiei anticriste a bolşevismului!?
Ce pavăză au găsit închinătorii lor pentru a le apără?! Să fi fost oare preţul
plătit doar “schimbarea la faţă” a bisericilor româneşti după chipul
lăcaşurilor de închinare ruseşti? N-ar fi fost o plată prea mare dacă n-ar fi
existat, ca supliment la preţ (ba, chiar asta mai întâi), alungarea limbii
române din aceste biserici. Dar chiar şi-aşa, limba rugăciunii, oricare ar fi
ea, e pe înţelesul lui Dumnezeu! Şi că, la o adică, Tatăl Ceresc ştie
numaidecât să tălmăcească orice grai silnic, în graiul inimii neamului silit la
rostire străină. Dumnezeu prefigurează ruga creştinului în bătăile inimii
atunci când rugătorul priveşte icoana. Poate că tocmai această închinare în
graiul inimii, rostire care nu poate fi decât în limba neamului, va fi
contribuit la păstrarea limbii române în Basarabia, în cele aproape două
veacuri de stăpânire rusească. Privind în Album la imaginea Bisericii “Sf.
Teodor Stratilat” de la Soroca, la nobleţea albului pur al chipului ei
exterior, mi-am simţit deja inima în rugăciune, iar scrutând o secvenţă de pe
bolta Catedralei “Schimbarea la Faţă” din Tighina, mi s-a părut că deodată s-au
deschis cerurile, arătându-mi-se lumea de sus a Domnului.
O secţiune din “Rugă pentru Neam” e atribuită sculpturii populare
dedicate lui Hristos, sculpturi în piatră şi-n lemn plăsmuite de omul simplu cu
dalta şi ciocanul. Originalitatea în simplitate a creatorului creştin,
prelevată de aparatul lui Pavel Bălan de pe pietrele funerare şi de pe troiţele
de la răscrucile de drumuri ne relevă dimensiunea universului artei populare
româneşti în cel mai larg câmp al exprimării creatorului din Basarabia –
credinţa în Hristos.
Ştim din cărţile de istorie despre drama prințesei Elenei (Olena), fiica
voievodului ce-şi doarme somnul de veci la Putna, devenită Mare Cneaghină a
Moscovei prin căsătorie, dar puţini sunt cei ce au avut sub priviri broderiile
inegalabile ale Elenei Voloșenca (cum i se spunea în noua ei familie). Pavel
Bălan ne intermediază acest privilegiu, în detalii ce ne dezvăluie expresia
absolută a migalei filigranistice, specifică giuvaiergiilor, căci lucrările
Elenei sunt executate în fire de aur şi argint. Specialiştii consideră aceste
broderii ca fiind primele lucrări de artă laică, ceea ce azi ar fi ca echivalent
stilistic tapiseriile artiştilor plastici.
Arta
excepţională a creatorilor români, oferită facil privirilor noastre prin
intermediul Albumului dlui Pavel Bălan, e relevată, în context religios, şi
prin miniaturile şi frontispiciile cărţilor liturgice, adevărate bijuterii
artistice, tetraevangheliarele cu ferecături în argint şi aur, odoarele
bisericeşti (chivote, toiege arhierești), sculpturile în lemn şi metal de pe
porţile principale ale Mănăstirilor Muntelui Athos, opere patronate de
voievozii Moldovei și executate de meșteri moldoveni.
Varietatea
tematică şi ingeniozitatea creativă a meşterilor iconari din decursul secolelor
ne acaparează atenţia şi mirarea în secţiunea din Album dedicată icoanelor.
Deşi se spune că o reproducere (respectiv fotografia) nu poate induce
privitorului aceeaşi trăire ca opera originală, noi ştim şi că orice regulă e
întărită de excepţie. Măiestria cineastului Pavel Bălan convertită în cea de
fotograf are puterea nu doar de a anula diferenţa dintre original şi copie, ci
chiar de a inversa regula. Reproducerile sale fotografice, sunt convins, redau
detalii pe care, aflat în faţa icoanei originale, privitorul nu le-ar percepe.
Icoanele din fotografiile Albumului “Ruga pentru Neam” au puterea de a ne
sugestiona tridimensionalul, chiar şi mişcarea. Pavel Bălan e un magician al
imaginii, el e în stare să învie sfinţii din icoane, iar pe Hristos cel
răstignit în troiţele basarabene parcă ni l-ar reda încă viu în trupul omenesc
de pe cruce, făcându-ne să-L auzim, subliminal, rostind tălharului din dreapta
Sa: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu mine în rai”.
Albumul “Ruga pentru Neam” al domnului Petru Bălan este o inestimabilă
operă patrimonială de natură cultural-spirituală. Forurile îndrituite şi
plătite expres din bugetele publice pentru a identifica şi arhiva astfel de
valori ar trebui să ştie de existent acestui tezaur editorial, un inventar
vizual de artă religioasă românească de la începuturi şi până în present,
realizat prin voluntariat, expresie a unei înalte dăruiri civice. Deşi nu are o
cuprindere exhaustiva pentru întreaga arie religioasă românească, lucrarea
garantează, prin volumul impresionant al eșantionului prelevat şi probitatea
moral-profesională a autorului ei, suplimentată de consilierea fratelui său,
teologul Gheorghe Bălan, că măcar pentru o anume regiune istorică naţională
există deja o împlinire ce atinge palierul valorii maxime. Totodată, Albumul
“Rugă pentru Neam” al maestrului Pavel Bălan poate îndeplini şi rolul de
furnizor al unui valoros şi bogat suport de analiză pentru domenii adiacente
fenomenului religios, atribut ce extinde valoarea funcţională a Albumului de la
monovalență, la polivalentă, de la disciplinaritate, la pluridisciplinaritate.
Și,
în sfârșit, fiindcă solvabilitatea cuvântului meu nu acoperă nici pe departe
condiția de girant pentru o asemenea operă magnifică, am să suplinesc (măcar
pentru o concluzie de final) indisponibilitatea mea cu autoritatea
poetului-academician Nicolae Dabija, care, răsfoind Albumul, formulează concentrat
două judecăți care dau expresie absolută valorii “Rugii pentru Neam” a dlui
Pavel Bălan: “ Lângă Biblie și Ceaslov – acolo e locul ei.[…] O carte
de azi despre ziua de ieri și pentru ziua de mâine.”
Gheorghe Pârlea, jud. Iași
_______________________
*Cetățile
sufletului – Manăstiri și schituri basarabene, Pavel Bălan Ed. Arc,2002
** Rugă
pentru Neam – Artă moldovenească din veacurile XIV-XX, Pavel Bălan, Ed. Lumina,2015
