duminică, 14 ianuarie 2018

E timpul mersului pe sârmă

















De echilibru, 
nici vorbă fuse pân’ acum. 
Abia de azi o sârmă 
mi se-ntinde, 
să-mi fie încercare 
în restul meu drum – 
până ce ductul căii 
se va-nchide. 
Și calea asta strâmtă 
pe care o prezum 
mă va lasa flămând, 
fără merinde, 
căci drumului din spate 
eu nu i-am dat uium – 
și vameșul, 
capcane-mi va întinde. 
Dar de-aș avea prăjină, 
căderea mi-o asum 
și teama de-nălțime-o voi ascunde 
pân’ ce mă-nghite hăul – 
căci știu că nu-i altcum
și nici altunde, 
ci doar să calc 
pe sârma de secunde.

Gheorghe Pârlea  

marți, 9 ianuarie 2018

UN DEZNODĂMÂNT CU... PĂRTICELE


        În joia aceea, satul era mai viu decât în toate celelalte zile ale săptămânii. Pe drumeagurile care se întretăiau înlăuntrul satului puteai vedea oameni de toate vârstele, mergând grăbiți în ambele sensuri de mers. Era ziua în care puteai întâlni exponenți ai celor patru generații de locuitori care acoperă un veac de conviețuire. Se întâmpla asta fiindcă era ziua târgului săptămânal, reînviat imediat după căderea regimului comunist. Bătrânii obștii își aminteau nostalgic că și pe vremea copilăriei lor era târg la Miroslăvești, dar l-au desființat supușii noii orânduiri adusă de ruși după război.
        Acum, deși e doar un pui de târg, dacă îl compari cu cel de la Tupilați, care dăinuie de peste un veac și jumătate, sătenii sunt mulțumiți că au totuși din nou o înlesnire,  privind nevoile cele cunoscute încă din copilăria omenirii. E drept că acum ei mai mult cumpără decât vând, deși ar trebui să fie pe dos.
        Pe drumul de întoarcere, târgoveții din jumătatea de nord a satului aveau de înfruntat Holmul, dealul care era cândva chiar malul Moldovei. Dar drumeții habar n-au de asta; o știu doar cei ce pot coborî adânc în puțul timpului. 
        Câteva femei gureșe urcau și ele dealul agale. Deși abia respirau, căci urcușul era împovarat de greutatea cumpărăturilor, vorbele cele adunate peste săptămână trebuiau numaidecât slobozite acum urechilor. Și din vorbă-n vorbă, ajunseră în muchia dealului, de unde se deschidea larg panorama satului. Toamna intrase demultișor în drepturi și răcoarea dimineților ar fi trebuit să dea îndemn gospodarilor să-și aprindă focul în sobe. Mulți n-o făcuseră încă. La o gospodărie din peisaj urca frumos spre cer o funie groasă și zveltă de fum, înglobând în ea toate nuanțele de gri.
        -       Ia te uită, țață Marie, ce bărbat grijuliu ai acasă, căci pare-se că de la hogeagul casei matale iese fumumul acela, o atenționă pe tovarășa ei de drum, Olguța lui Niculică. 
        Ca trezită brusc din buimăcia unui somn ademenit cu pastile, Maria lui Andrieș își țintește privirile spre presupusa ei casă. Da, era chiar casa ei, căci în partea aceea nu era alta cu acoperișul din țiglă roșie. Și să vezi și să nu crezi ce dambla o apucă tam-nisam pe Maria, femeie voinică, cu fața pistruiată, aflată cu vârsta la vreo șaizeci de ani. După o răsuflare adâncă, de ziceai că-i ultima, scoate un țipăt sfâșietor de durere și furie, lăsând să-i scape panerul din mână și să-i alunece traista de pe umăr. Ridică apoi brațele bărbătoase spre cer, invocând numele Celui de Sus:
        -       Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!... Ce-ai făcuuut!...
        Și nu reuși nimeni s-o oprească din vaierul durerii. Nedumerite, femeile din preajma sa încercau să găsească o noimă pentru purtarea nefirească a Mariei.
        -       Ce-i cu tine, femeie hăi, că doar nu-ți arde casa, ci îți iese fum pe hogeag! A făcut bărbatu-tău foc să-ți încălzești oasele când vei ajunge acasă, încearcă Sevastița lui Ionete s-o „consileze”.
        -       Să-l trăsnească Dumnezeu pe bărbatu-meu! Să n-ajungă până mâine! M-a nenorooociiit!... Doamneee!... Ce-ai făcuuut, Dumitreee!
        Și, ca o smintită, își aruncă broboada, ca să-și smulgă îndată părul și să-l încâlcească printre degetele-i butucănoase de femeie habotnică la muncă. Lăsă locului tot ce cumpărase de la târg și o luă la fugă spre casă, ca un vârtej din cele ce ridică vara colbul drumului până-n vârful copacilor.

*
        Nedumerite, martorele întâmplării de pe culmea Holmului au rămas preț de câteva săptămâni cu această nedeslușită purtare a consătencei lor. Dar perseverența acestora în a descoase gurile mute a dat roade într-o zi, tot joia și tot pe calea de întoarcere de la târgul satului.
        Părinții Mariei erau doi bătrâni, cică zgârciți tare și fără dare de mâna, chiar și când era vorba de propriii copii. Adesea genitorii, gospodari trecuți și ei prin valurile vieții, le cereau batrânilor bani cu împrumut, ori îi ajutau la muncă, cu năzuința de a primi ceva în schimb. Și se alegeau de fiecare dată cu făgăduieli neîmplinite. Bătrânii aceștia, fiecare cu negustoria lui de agricultor în vremea când se aflau în putere, își doseau banii în tainițe separate.
        Într-o zi, bătrâna nu-și mai găși agoniseala ei, cea ascunsă într-un loc pe care îl credea știut numai de ea. Prima ei bănuială, chibzuită cu temenicie, a fost asupra copiilor ei. Că om străin nu putea avea vad în gospodăria lor. Și, cu inima strânsă că s-ar putea înșela asupra făptașului, îi vizită pe rând la casele lor, arătându-și, cu duhul blândeții, piatra de pe inimă. Și îngenunchind în fața fiecăruia, le ceru să înapoieze măcar ce le-a mai rămas după ce-au cheltuit din sumă, jurându-le că își va stinge supărarea numai cu-atât.
        Văzând ea zădărnicia umblatului cu binișorul, schimbă foaia și-i amenință că va merge la preot, ca să scoată temutele „părticele”, chit că năpasta pedepsei îi va frige inima de mamă.  
        -       Măi Vasile, măi Costache, fa Catincă, fa Marie, care-ați fi dintre voi cu păcatu’, n-am să cer moartea vinovatului, da’ nici neatins de mânia Dumnezeului Cel drept n-o să rămână păcătosu’!
        Și Magistratul  din Ceruri a făcut dreptate, la vreo patruzeci de zile după „protocolul” cel intermediat de preot și înlesnit  de osârdia petentei în rugăciunile cele aferente procesiunii.
        Maria, că pe ea căzu efectul „părticelelor”, aflase în joia aceea de pomină, când se întorcea de la târg, că săgeata pedepsei a țintit cu foc și pară taman în șumuiocul de bani nemunciți, dosit în soba locuinței sale chiar de către ea, hoața cea neștiută. Îi găsise acolo ascunziș provizoriu, urmând să-și mute comoara mai  înspre toamnă, când vatra care ține viu focul în casă avea sa-și recapete rostul. N-o făcuse însă la timp și, răcindu-se vremea mai de timpuriu, bărbatul ei primi, neștiind asta, învrednicirea de a fi mâna Domnului întru împărțirea dreptății.

        Aflând deznodamântul „demersului” ei, bătrâna n-avu nicio satisfacție din asta, căci înțelese că Domnul alese anume această pedeapsă pentru prădător, ca să poată pedepsi și zgârcenia mamei păgubite.     

DE CE SCRIU?...

Fragment dintr-un interviu inclus în volumul "In dialog cu inima - Interviuri cu scriitori contemporani " , vol. 4, Gheorghe A. St...