A plecat din viața pământească profesorul mirosloveștean Mihai Nechita

        Momentul trecerii hotarului dintre efemera viață lumească și cea prefigurată ca fiind viața veșnică e necunoscut omului. De aceea clipa care decide asta rămâne marele mister pentru trăitorul vieții pământești. Azi ești, mâine – nu.

        Profesorul Mihai Nechita, la cei 79 de ani ai săi, nu trăda prin nimic că sorocul urma să i se împlinească cât de curând. Suplu, fără povara țesutului adipos, caracteristic trupului la epoca senectuții, cu verticalitate și energie în mers, putea fi văzut zilnic pe trotuarul străzii care îi era măsura drumului de acasă până la oficiul comercial de la care își cumpăra, de regulă, pâinea cea de toate zilele. Discret, scutit de mania logoreii, manifestare generalizată la cei năpădiți de ani, răspundea bucuros la salut și mulțumea scurt când i se făcea un compliment cu referire la tinerețea fără bătrânețe a aparatului său locomotor, eu fiind unul dintre cei care îi admiram și-i reiteram această evidentă virtute trupească la anii săi.

        Cititorul acestor rânduri se va fi întrebând ce anume justifică intervenția mea de aici, semnal care induce nevoia de a conjuga de acum încolo doar la timpul trecut toate verbele legate de numele profesorului Mihai Nechita, fost director de școală și de cămin cultural în comună, personalitate cu notorietate în aparatul administrativ al comunei Miroslovești în epoca în al cărei sistem socio-politic am fost integrați cu autoasumare, pe diferite trepte, încă destui dintre cei aflați în viață.

        Eu, cel care își asumă acest cuvânt de rămas bun, sunt înainte de cele care aveau să urmeze în evoluția mea, unul dintre foștii elevi ai primei serii de școlari a profesorului Mihai Nechita. Formația mea socio-profesională (și implicit culturală) o datorez, între alții, și tânărului profesor de matematică din clasele a șasea și a șaptea, ultimii ani de gimnaziu pe vremea școlarizării mele. Cu noțiunile de algebră și geometrie predate de dânsul am putut fi admis la liceu, pe atunci cu examen serios de admitere. Mi-l amintesc din vremea aceea ca fiind cel mai apropiat profesor de vârsta elevilor săi. Îl priveam, comparativ cu mai vârstnicii profesori ai școlii, cu o oarecare curiozitate, nu atât pentru tinerețea sa, cât mai ales fiindcă arhetipul („tiparul”) său de persoană fizică contrasta cu peisajul uman comun: era blond, cu ochi albaștri, parcă aparținând unei alte rase umane față de cea care mă includea. Venea cu aceste însușiri fizice pregnante, perpetuate peste veacuri – am concluzionat mai târziu – din stirpea unor înaintași care aveau asemenea caracteristici fizionomice: poate exponenți ai anglo-saxonilor, poate ai vichingilor, nații ce au avut legături cu strămoșii geto-daci, poate slavi dintre cei asimilați de vlahii autohtoni, căci în legătură cu aceștia numele unui strămoș al său era Lăzoschi. Mama sa i-a fost intermediara directă a acestor trăsături fizice, o femeie voinică, autoritară; urmare a personalității sale puternice, cu tendințe matriarhale era numită de săteni cu forma de augmentativ a numelui de familie, opusul diminutivului, anume Nichitoaia. Iar aici e necesar să amintesc că familia din care provenea răposatul profesor Mihai Nechita, cu cinci copii în componență, din care patru fiind băieți, au trăit drama pierderii de timpuriu a capului familiei. S-a întâmplat în urma unui accident năprasnic, legat de scoaterea agricultorului din matca sa, spre a contribui la industrializarea socialistă, accident care, pe lângă împovărarea vieții membrilor familiei, le-a indus acestora, în compensație, însușiri legate de anumite capabilități individuale: solidaritate familială, rezistență morală, inițiativă în decizii. Solidaritatea fraternă din vremea copilăriei și a tinereții celor patru frați Nechita (Mihai, Gheorghe, zis Guță, Jenică și Dan, zis Didei), toți blonzi cu ochi albaștri, devenise proverbială în sat.

        Ajuns, peste timp, și eu dascăl, confluențele parcursului meu profesional cu traseul de aceeași natură a fostului meu profesor au căpătat conotații strict culturale. Profesorul Mihai Nechita a îndeplinit într-o perioadă lungă de timp o funcție importantă a vremii în cadrul aparatului administrativ al comunei, răspunzând de latura ideologică și culturală a obștii comunale, după tipicul vremii, context în care, la propunerea și cu sprijinul său, am fondat și moderat activitatea cenaclului cultural „De la străbuni la nepoți”. Conlucrarea această a noastră a produs o animație remarcabilă în rândul sătenilor. Între activitățile meritorii contextualizate responsabilității domnului Mihai Nechita, profesorul degrevat de catedră, îmi amintesc antrenarea artiștilor populari din comună pe o paletă largă de activități cultural-artistice, asigurând continuitate tradițiilor folclorice, între care dansurile populare, obiceiurile de nuntă (prin interpreții de la Soci), datinile de An Nou, remarcate în afara comunei, la festivalurile dedicate acestora.

        Am să vin însă și cu un exemplu mai inedit de eveniment cultural care ne-a avut co-organizatori. Mă refer la o manifestare a cenaclului deja enunțat, în care profesorul Mihai Nechita a făcut posibil ca pe scena Căminului Cultural din Miroslovești să evolueze personalități artistice de anvergură, precum celebrii actori ai Teatrului Național din Iași, anume Dan Nasta (regizor emerit), Teofil Vâlcu și Dionisie Vitcu, secondați de participarea unor poeți ieșeni cu notorietate. Tot pentru a da avergură reprezentațiilor noastre cultural-artistice, același animator cultural (cum se spune azi), uzând de funcția sa, a făcut diligențele necesare, de necrezut că ar fi putut da asta reultat pozitiv, și a obținut din garderoba Teatrul Național ieșean costume de epocă îmbrăcate, între alții, de celebrii actori Miluță Gheorghiu și Grigore Vasiliu Birlic, recuzită în care avea să interpretăm noi, într-un spectacol istoric pe scena Casei de Cultură din Pașcani, piesa „O scrisoare pierdută” a marelui dramaturg I.L. Caragiale.

Aș mai adăuga la amintirile mele contextualizate biografiei celui de care astăzi ne despărțim ireversibil, o aventură comună, pe fondul politic marcat de dictatura regimului comunist, ce-i drept, mai apatică (la dictatură mă refer) decât în anii ei de tristă amintire.

        Pe la sfârșitul anilor '70, la un scrutin electoral pentru alegerea viceprimarului comunei (la Miroslovești, firește), se avansase de la „județeana de partid” un candidat care trebuia musai să câștige, deși acesta avea, formal, ca să se mimeze democrația socialistă, un contracandidat mirosloveștean . Desigur, pofesorul Mihai Nechita, în virtutea funcției sale, trebuia (după un ordin discret) să ducă muncă de convingere pentru succesul electoral al preferatei ștabilor de la județ, o „tovarășă” de condiție morală precară. Știm sigur însă că profesorul Nechita, onest, a solidarizat cu sătenii, neimplicându-se în sprijinirea celei impuse de „sus”. Și rezultatul alegerii a dus la invalidarea scrutinului, căci candidata de la județ, deși ieșise pe primul loc nu avea suficiente voturi, nu întrunea condiția jumătății plus unu. Asta i-a pus în alertă pe mai marii „de partid” de la Iași, căci o circumscripție electorală aflată sub diriguirea lor trebuia să organizeze un al doilea tur de scrutin. Nu dădea deloc bine să afle tovarășu’ Ceaușescu că reprezentanții lui de la Iași nu și-au "făcut datoria" și supun țara la cheltuieli suplimentare, în condițiile în care se strângea serios cureaua pentru a stinge datoria externă a țării. În asemenea condiții, s-au luat măsuri urgente: cei doi edili ai comunei, primarul și adjunctul său, respectiv profesorul M. Nechita, împreună cu președintele și secretarul secției de votare (acesta din urmă fiind cel care deapănă aici amintirile), flancați de organele de miliție, cu pistoale la șold, au fost somați (fără scoaterea pistoalelor din tocuri), chiar în miezul nopții, să urce în "Daciile" negre cu număr scurt, trimise în mare grabă de la Iași la Miroslovești. Acolo, imediat am fost supuși unei amănunțite anchete, la obiect, cu voturile în față, ca să rezulte că am judecat greșit intenția de vot a alegătorilor (se vota cu creionul) și că ar fi înțelept să modificăm procesele verbale, ca să fie bine pentru toți. Conștienți că niciuna dintre erorile născocite de falșii judecători nu avea acoperire, dar inconștienți de consecințele opoziției noastre, am primit, într-un final, deznodământul: că... rămâne pe-a noastră. Scăpați de sperietură, mi-amintesc că tensiunea psihică a domnului Mihai Nechita a durat ceva mai mult căci dânsul încă avea sabia lui Damocles deasupra capului, fiind amenințat de prim-secretarul județului cu destituirea, probabil, spre a-l mobiliza pentru corectarea situației la scrutinul care urma să se repete. Nu s-a împlinit aspirația șefului de la județ, căci în al doilea tur de scrutin a câștigat candidata noastră. Profesorul Mihai Nechita a rămas însă în funcție, chiar dacă conflictul nostru local cu mai marii partidului de la județ ar fi trebuit să escaladeze.

        Și exemplul acesta ne mai spune ceva. Judecata generalizată emisă de prezent asupra vechiului regim, al cărui angrenaj ne-a avut rotițe mai mari sau mai mici pe fiecare din cei care am aparținut epocii (chiar și pe nemembrii de partid, între care m-am aflat) e eronată. Acuzarea in integrum și impulsionată de frustrări egoiste sau de o contaminare de tipul modei nu va duce la un rezultat rațional. Iar omul epocii ar trebui judecat doar pentru erorile/ greșelile personale și nu după erorile sistemului. După 1989, profesorul Mihai Nechita s-a arătat dezamăgit de dihonia dezbinării politice din sânul societății românești și a păstrat o rezervă (evident, de bun simț) față de efervescența politică ce a urmat. E, această retragere discretă, intrarea sa în anonimat, o traducere (pozitivă, firește) a personalității sale, întărindu-mi, cel puțin mie, buna impresie asupra unor trăsături ale caracterului său. Spre exemplu, în alt context al percepției mele, profesorul Mihai Nechita nu se angaja în sporovăieli ușoare pe seama unor teme care cereau competență, nu judeca persoanele cu aplombul cu care mulți o facem, nu-i plăcea să epateze în nici un fel, nici măcar să-și arate mândria sa de părinte cu doi copii frumos împliniți socio-profesional, mândria aceea cu totul specială de bunic, în cazul său, de bunic al unui nepot de ispravă, care deja își prefigurează un frumos parcurs de viață, și o nepoțică nu de mult timp venită pe lume, parcă anume spre a fi o ștafetă ființială ce trebuia să înnoade la timpul potrivit firul rupt cu neașteptată grăbire de bunicul.

        În final, ce vor fi însemnând acestea câteva exemple legate de caracterul celui care a plecat de curând dintre noi, viețuitorii – caracter intraductibil pentru unii, dar traductibil în percepția mea? Ar putea însemna asta că profesorul Mihai Nechita, a cărui plecare la cer o regretăm astăzi, avea morala lui personală, poate aidoma cu morala creștină, pe care însă n-o afișa fariseic, cum o fac mulți dintre cei așa-zis "bisericoși". Și măcar cu aceste valori etice enunțate, împreună cu altele la care, firește, eu n-am putut avea acces, Dumnezeu Cel fără măsură de bun îl va primi la El cu toleranță-I proverbială, luând poate seama și de îndemnul meu smerit, inclus în creștineasca formulă pe care o invocăm fiecare cu prilejul plecării omului din viața pământească, anume, ”Dumnezeu să-l ierte!

        Și adaug numaidecât compasiunea mea pentru îndurerata familie!

Gheorghe Pârlea

O episodică evadare din anonimat

Un interviu pe care mi l-a solicitat doamna Elena Vornicescu, directorul site-ului Negru pe Alb, preluat de revista BiblioPolis nr. 61/ 2016, Chișinău.
Surprins, l-am găsit recent pe site-ul Bibliotecii Municipale B.P. Hașdeu din Chișinău. 

Clik aici:
http://bibliopolis.hasdeu.md/index.php?bpa=2583

Un peregrinaj prin locurile unde soarele lui august 1944 s-a stins iremediabil pentru circa zece mii de ostași români

        Suntem în luna august, la  75 de ani de la decizia României, prin regele său și complicii (opozanți politici ai mareșalului Ion Antonescu) de a săvârși, în contextul desfășurării celui de-al Doilea Război Mondial, un act de cotitură pentru salvarea României de la un dezastru iminent. Pentru o parte a istoricilor, actul de la 23 august 1944 a însemnat însă o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România.

        În ce privește percepția mea asupra evenimentului, nefiind istoric, nu-mi pot permite să mă exprim public (atât cât ar avea atributul  „public” demersul meu de aici), dar nici nu pot fi imun la înţelesul pe care fraţii noştri basarabeni îl dau odiseei Armatei Române pe Frontul de Răsărit și așa-zisei „trădări” asupra ei, în retragerea pe Frontul Moldovei, unde conspiratorii actului  supranumit „Poarta Iașului” le-au ucis basarabenilor speranța.

        În contextul evenimentelor militare de pe Frontul Moldovei, 500 dintre jertfitorii acestui război, parte din ei scăpaţi de moarte în iadul din stepa rusă, au privit pentru ultima oară un crâmpei văratec de Patrie pe meleagul baştinei mele. Pentru ei, aici, în arealul istoric al legendei care a dat naștere statului feudal Moldova, soarele (atunci al lui august 1944) s-a stins iremediabil. Peregrinările publicistului şi monografistului  chişinăuian dr. Vasile Șoimaru (laureat al Academiei Române) pe urmele tragediei ostaşilor români intraţi in luptă pe viaţă şi pe moarte în iunie 1941 pentru recuperarea teritoriilor strămoşeşti, efort inestimabil al profesorului basarabean exprimat în mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, îl aduc mereu, la anumite momente comemorative, pe fragmentul de front care include și baștina mea moldavă.

        Aşa se face că, cu trei ani în urmă, în una din zilele săptămânii ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui am primit veste de la prietenul nostru basarabean că îşi continuă peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla veterani de pe Frontul de Răsări, marturisitori ai războiului încă neatinşi de tarele bătrâneţii avansate. Măcar chipurile lor imprimate de nelipsitul și performantul său aparat foto, şi tot ar fi înseamnat asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să facă, după armistițiul anunat de rege la 23 august (dar parafat de sovietici la 12 septembrie)  încă 1 500 000 de victime, estimeaza unii istorici, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord. 

       

Itinerarul său implica de data aceasta un fragmentul de front din avalul Siretului, linie puternic fortificată  încă din 1939, ca o intuiție a ceea ce urma să se întâmple în cursul razboiului pentru primăvara și vara anului 1944. Ca un privilegiu legat de prietenia noastră, profesorul de la Chișinău ne-a invitat pe mine și pe primarul de atunci al comunei mele, dl. Ionuț Gospodaru, să-i fim companioni.

        Ajunși la Heleșteni, primarul comunei, respectiv dl. Constantin Hâra, deloc străin de istoria meleagului pe care îl avea în administraţie, pe lângă disponibilitățile de bună gazdă, s-a oferit să îndeplinească și oficiile de ghid pe traseu. 

        Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica și pantomimica omului dedicat atât de sentimental cauzei, profesorul Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate, veritabile redute inexpugnabile pentru cei care le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, basarabeanul cu doi primari în trenă (si cu evocatorul de aici al întâmplării), satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni aveau să primească în lutul lor reavăn (după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie) amprentele unor încălţăminte destinate doar asfaltului (înveliş stradal de care, excluzând itinerarul nostru, comuna domnului Hâra nu duce lipsă). 

      

La o cazemată, cea mai mare dintre toate, aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic, când e vorba de război?! Moşul Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupurui ostăşeşti din preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după ruperea frontului, se vedeau printre buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilierişti şi mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor inferiori au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un apatat de sudură”, fabuleaza evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi, iar ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi. 

       

O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău larg, de 15-20 metri şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc, săpat (după informaţiile domnului Hâra), neverosimil, de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un megautilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus aventurii de a coborî pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre statura mea şi anvergura acestui artificiu tactic, specific războiului. Să fi oprit această prăpastie artificială celebrul tanc T-34, de 26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front Ruginoasa-Târgu Frumos-Pașcani, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA, ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri. 

       

În preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră. De pe inaltimea unei asemenea movile, sub tirul unui vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci cand, năzuind la pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.

       

Cazemata cea mai mare, de la Oboroceni, avea ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. Părea animat şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi interpreta pe ostaşii jertfitori. 

        În ideea că vom mai putea afla ceva despre epopeea războiului pe aceste meleaguri, l-am contactat pe veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa, ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Stalingrad, decorat cu Virtutea Militară, socrul primarului Hâra. Acesta însă ne-a istorisit că atunci când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor la baştina neamului său se afla departe de ţară, pe alt front al războiului,. Pe el, artilerist instruit într-o unitate militară din Roman, îl transferase comenduirea la Regimentul 6 Roşiori din Craiova. Regimentul lui a fost trimis pe Frontul de Est, insistă el, “sub comanda directă a ofiţerilor germani. Comenzile le primeam prin interpret român, care știa nemţeşte. În jariştea luptelor, la Stalingrad, am luptat cu pistolul neamţului în ceafă, căci friţii nu aveau încredere în noi.” (…“Si cu tancul rusesc în faţă”, adăugarăm noi.)” 

        Bătrânul, suferind, abia întors din spital, nu-şi putea opri lacrimile pricinuite de răscolirea noastră în amintirile lui de oştean şi repeta obsesiv trei propoziţii: “Am făcut tot războiul sub nemţi. Şi l-am terminat la Berlin. De acolo m-am întors acasă." Memoria veteranului însă pierduse multe detalii legate de calvarul său pe front. Dar aflu pe altă cale că Regimentul 6 Roşiori, condus de colonelul Radu Korne (un excelent commandant, Cavaler al Crucii de Fier), având în componenţa regimentului său de cavalerie şi Divizionul 54 Artilerie Grea Moto, se afla, în 1942, în subordinea Brigăzii Groddek, condusă de generalul von Manstein. Ar fi în asta o posibilă conexiune cu propoziţiile lui moş Alexa. Am putea deduce că el, în retragerea dinspre extremitatea Frontului de Est, a urmat un itinerar diferit de grosului regimentului său, căci generalul Korne se afla la 20 august 1944 lângă Târgu Frumos, la Scobâlţeni, conducând celebra bătălie de tancuri amintită mai sus. Neputând scoate de la bătrân o noima legată de aflarea sa până la sfârşitul războiului sub comandă germană, ne întrebarăm dacă nu cumva, după 23 august, oşteanul nostru s-a aflat în situaţia de a continua războiul împotriva taberei în care se aflau compatrioţii săi. Războiul însă îşi are paradoxurile lui, ne-am şoptit noi în barbă, lăsând în pace pe veteranul de la Heleşteni, avansat recent (omagiu mult întârziat!) la gradul de locotenent.   

       

Dar apropo de paradoxurile războiului. Tot moşul Alexa ne relatează despre destinul consăteanul sau Petru Hâra, un înaintaş din familia primarului. Acesta a fost rănit chiar la începutul războiului, imediat ce a trecut Prutul în Basarabia. Clasat fiind, soarta lui Petru Hâra se pecetlui la întoarcerea de la Don a camarazilor săi. La ruperea frontului, la Siret, aflat acasă, unde-şi blestema infirmitatea timpurie, oşteanul scutit de calvarul din Rusia primi “la domiciliu”, din nou, răvaşul otrăvit al rusului. De data aceasta, fără scăpare, căci un obuz îl strivi sub dărâmăturile propriei case.

        Periplul heleştean al basarabeanului Vasile Şoimaru (şi doar în secundar, al însoţitorilor săi) pe urmele ostaşilor porniţi la război spre a elibera ţinutul baştinei sale s-a încheiat în incinta Primăriei, la Monumentul-memorial dedicat, iniţial, Războiului de Independenţă. Acum, Memorialul de la Heleşteni mai marchează două războaie ale Neamului. Ultimele două îşi lăsaseră ele însele amprenta pe acest edificiu simbolic. Păstrate spre aducere aminte, urmele gloanţelor din cele două catastrofe militare din prima jumătate a secolului al XX-lea ne-au fost arătate, cu emoţie justificată, de primarul Constantin Hâra, care a ţinut să ne atragă atenţia şi asupra crucii reimprimate pe monument după căderea comunismului, căci regimul politic adus în România pe tancurile sovietice îndepărtase simbolul creştin de pe edificiul care marca, până atunci, cele trei momente de înălţătoare jertfă din Istoria Neamului. 

Gheorghe Pârlea 

(Foto: Dr. V. Şoimaru) 

Mesaj „de necesitate” către obștea creștin-ortodoxă a satului Miroslovești, județul Iași (III)

       

        În vara anului 2017, părintele-paroh și  Consiliul parohial ai Bisericii „Sf. Treime” au hotărât că lăcășul de cult al satului, aflat de o sută de ani sub uzura timpului, trebuie supus unei serioase lucrări de restaurare, în care consolidarea structurii de rezistență însemnă preocuparea centrală.

        Ar trebui să cunoaștem cu toții faptul că necesarele costuri ale unei astfel de întreprinderi întră în grija obștii creștine (doar într-o măsură aleatorie, și în grija Primăriei comunei).

        Cu o bună înțelegere a datoriei, o parte însemnată a membrilor  parohiei, sprijinită de Primărie și Consiliul Local, a făcut posibilă avansarea lucrărilor până la stadiul ilustrat de imaginile aferente prezentului demers.

        Într-un  vocabular comun, s-a realizat întărirea fundației cu o „centură” de fier-beton "ancorată" în corpul temeliei de piatră, iar din această structură s-au înălțat către cornișă, încastrați în zid, „stâlpi” de aceeași compoziție cu centura temeliei. Aceștia sunt în "confluență"/ în legătură cu o centură aflată la 2/3 de baza zidului și cu centura de pe zid, pe care se va stabiliza noul acoperiș. Odată cu executarea „stâlpilor” s-a procedat și la decopertarea vechii tencuieli și înlocuirea ei cu una aplicată pe o armătură din numita „plasă de Buzău”. Această lucrare de suprafață, inclusiv "centura" de pe perete, a fost definitivată însă doar pe peretele nordic (atât cât apropierea de cornișă a permis turnarea stâlpilor). În prezent, acest tip de lucrare  continuă pe suprafața estica și sudică a Bisericii. Continuă, zic, dar e necesar a adăuga că asta se întâmplă cu anumite greutăți ce țin de colectarea banilor pentru costurile materialelor și manoperei.

        „Mesajul de necesitate” de aici face apel la acei membri ai Parohiei care pot contribui anual cu suma paritară prestabilită a fi măcar strict-necesară, dar nu au oferit-o integral sau au ignorat-o în totalitate. De asemenea, facem apel și la fiii și nepoții satului care nu sunt/ nu mai sunt membri ai Parohiei, dar pot ajuta Biserica care îi leagă sufletește de închinătorii Lăcășului aflat acum în lucrarea de renovare. Unii dintre aceștia au dovedit deja legătura lor de suflet cu satul copilăriei și le mulțumim adânc pentru concretizarea solidarității dumnealor!

        Îi rugăm, de asemenea, pe toți membrii Parohiei noastre să accepte cinstit rolul dumnealor de îndatoritori egali la această lucrare de îngrijire a lăcășului Bisericii noastre, și să-i privească/ primească pe consilerii-colectori de contribuție care le "bat" sfioși în poartă nu ca pe niște perceptori de pe timpul „Întovărășirii”, ci ca pe niște confrați întru Domnul care și-au asumat  voluntariatul acestei misiuni necesare.

        Cu mulțumiri sincere pentru înțelegere și pentru eventuala implicare în punerea în practică a conținutului acestui mesaj.

        În numele Consiliului parohial,

                   Gheorghe Pârlea  

Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță trece un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt

               Recent, am participat – desigur, empatic, cu resursele mele interioare, cele care trec dincolo de lucrurile percepute senzorial – la a 70-a aniversare a unui drag frate și prieten basarabean, dr. Vasile Șoimaru. Iată însă că astfel de sărbători personale – care pentru anumiți fii ai Cetății trec hotarul dintre privat și obștesc – se țin lanț în sânul cunoscuților mei (îndrăznesc să-i numesc și prieteni) aflați la Chișinău. 

        De curând, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut și dumnealui pragul dintre deceniile șapte și opt, unități zecimale de timp cu un rol precis în viața aniversatului: una îi încununează istoria proprie, iar cealaltă îi profilează, privilegiat, timpul personal în care înțelepciunea e fructul care dă, din pârg, în copt. Desigur, vorbind de înțelepciunea vârstei, ne referim la acea însușire mentală de esență ontologică, nu determinată de maturitatea din structura cărnii omului, ci de acumulările spiritului în raportul său activ cu ceea ce viața i-a oferit, discret, mai presus de nevoile burții și de confortul trupului. 

        Și fiindcă am invocat prietenia, legat de relația mea (și viceversa) cu cei doi frumoși și distinși basarabeni, e musai să fac o precizare cu referire la prietenia cu dl. Ionel Căpiță. Iar asta, numaidecât sub influența „agentului” subliminal care acționează asupra mea dintr-un eseu al său intitulat: „Prietenia noastră” din vol. „Noi și noi”, Chișinău, 2018, carte reluată la lectură zilele acestea, anume ca un omagiu adus autorului la zi aniversară. Căci ce scriitor are vreo altă bucurie mai presus de a ști că scrisul său își găsește/ regăsește cititorul? În amintitul text moralizator, autorul remarcă inechitatea care impietează asupra multor prietenii, anume lipsa reciprocității. Mulți se laudă cu prietenul cutare sau cutare, fără însă a satisface deloc corespunzător echivalența. Da, așa este, într-o prietenie arareori talerele balanței își găsesc echilibrul. Și această tară relațională, amendată de bunul meu prieten, parcă m-ar atinge și pe mine, căci dl. Ionel Căpiță e cel care îmi dovedește fără tăgadă că substanța prieteniei sale trage mult în jos talerul său, reducându-l pe al meu la un insignifiant fulg. 

        Desigur, prietenia, cea pe care o invocăm adesea, mai ales de dragul uzualei vocabule din bogatul nostru fond lexical, înseamnă o relație afectivă cu o plămadă mult mai densă decât cea pe care noi o reducem cu ușurință la compoziția unei relații de amiciție. În cazul nostru, ca să fiu cât mai precis, e vorba de o prietenie mai degrabă „de la distanță”, spațiul măsurabil dintre habitaturile noastre întinzându-se pe o axă ce leagă două puncte de pe malurile râurilor Bâc și Moldova. Iar în numita prietenie, dl. Ionel Căpiță e, invariabil, inima cea care pompează în corpul relației noastre dragostea de frate, frate întru cele ce înseamnă apartenența la Neamul Românesc. Dumnealui e inițiatorul tuturor convorbirilor noastre telefonice și tot dânsul e mereu expeditorul darurilor sale destinate să sfideze rolul ingrat al Prutului, râul care ne desparte Neamul. Darurile dumisale sunt, cu precădere, cărțile proprii și, de la o vreme, PDF-ul lunar al unei importante reviste basarabene, al cărei redactor îi este. Iar referitor la puținele nostre întâlniri fizice, îmbrățișările au fost mereu proprietatea dumnealui, căci brațele mele firave n-ar fi avut imbold pentru a cuprinde dezinvolt măsura XXL a vajnicului trup hărăzit de Domnul fratelui nostru basarabean. Iar în trupu-i falnic, potrivitu-i-a Ziditorul și o inimă pe măsură, în care să-i încapă iubirea. „Lăsăți-mi dragostea!” (titlul unui volum al său) e invocarea sa hotărâtă către cei care vor să-i răpească această proprietate fundamentală a inimii. Că au fost și încă mai sunt așa-ziși răpitori de dragoste în zbuciumata Basarabie, nu-ncape îndoială. Ce dovadă mai evidentă și totodată mai crudă poate fi răpirea dragostei de Neam, a dragostei de frate în cazul unei fracțiuni copleșitor de mare, aparținând întregului desemnat de populația actuală a R. Moldova?! 

        În cartea mai sus menționată, „Noi și noi”, cel mai recent dar primit (prin poșta... transfrontalieră!), prietenul meu de la Chișinău inventariază – eseistic și, paritar, poetic – cât de viciată le-a fost basarabenilor matricea lor ființială, cu tot cu esența ei existențială: dragostea de Neam. Dar calamitatea geopolitică abătută asupta Vetrei românești de la răsărit, instrumentată de țarul Alexandru I și Sultanul de la Istambul, într-o primă etapă, și apoi de Stalin, efect al Pactului Ribbentrop-Molotov, n-a fost fatală. Sperăm cu toții asta, dar mai ales autorul cărții, care își strecoară această speranță în invariabila sa formulă de încheiere a convorbirilor noastre telefonice și virtuale: „Trăiască România Mare, cu noi în ea!”. 

        Conform autorului volumului „Noi și noi”, conștiința de Neam a basarabenilor îi divizează pe frații noștri de la răsărit de Prut în două unități fracționare: „Noi”, desemnat prin partea rezistentă, imuabilă a ființei și un alter „Noi”, din păcate, vulnerabil în fața străinului ocupant, un „noi” aflat deci în contradicție cu primul. În eseurile jurnalistice din carte (unele cunoscute mie din presa chișinăuiană care le-a inclus) urmate de câte un poem contextualizat temei eseului, basarabenii se pot privi în oglindă spre a-și consulta starea lor de conștiință în condițiile suportate direct sau ca efect al generațiilor supuse grav deznaționalizării, mutații imprimate în ADN-ul moștenitorilor. Desigur, e vorba de starea lor curentă de aparținători ai Neamului cel silit să suporte încă hotar în sânul său. Eseuri/ demersuri jurnalistice precum „Sârma ghimpată – de Neam blestemată”, „Limba - izvorul ființei”, „În hora neamurilor”, „Urmași fără urme”, „România Mare - unică salvare”, „E slut la Prut”, „Ridică-te, Stefane! Ce-aștepți, Ioane?” (vezi celebra sursă a parafrazei, poezia pentru care autorul a fost martirizat), „Dragoste de Neam și lumină în Țară”, „Țara asta și Țara noastră” etc. sunt edificatoare pentru ca cititorul să discearnă între cele două plurale ale persoanei întâi, identice ca formă, dar distincte și dihotomice prin anatomia conștiinței aparținătorilor la ele. Volumul „Noi și noi”, prin caracterul profund pedagogic al demersurilor morale conținute, îmbrăcate în canoanele jurnalisticii militante și, complementar, ale poeticii moraliste, prin dinamismul trăirii autorului în solidar cu zbuciumata societate basarabeană e expresia a ceea ce îl caracterizează, în sânul branșei sale, pe jurnalistul și poetul Ionel Căpiță. 

        Dar succinta referire la cartea numită mai sus a prietenului meu nu e legată de intenția de a dezvolta aici o recenzie propriu-zisă asupra cărții, ci doar un pretext ca să edific, prin posesia ei – ca un recent adaos la celelalte volume de același autor din biblioteca mea – privilegiul prieteniei mele atipice cu dl Ionel Căpiță. Zic „atipice” fiindcă în această relație, cum onor cititorul a observat, unul oferă, celălalt primește. Eu, primitorul, sărac fiind în astfel de avere personală, pot, în schimb, să-i întorc prietenului meu de la Chișinău bucuria sinceră și recunoștința adâncă ale celui care primește darul. Dăruitorul are și el, din asta, bucuria sa: o dezvoltă chiar binefăcătorul meu în eseul „Bucuria de a da” din același volum aflat aici în atenția mea ca laitmotiv al modestului meu exercițiu aniversar. 

        Așadar, în zilele acestea s-a ivit prilejul (și încă ce prilej!) să-i reiterez distinsului meu prieten de la Chișinău prețuirea mea expresă și cele mai alese urări pentru restul timpului propriu, pe care i-l doresc (și i-l întrevăd)… lung și binecuvântat de Domnul cu toate cele trebuitoare omului la senectute! Și, la cele zise, adaug numaidecât și speranța că voi avea, alăturați în spirit, și câțiva asociați la acest exercițiu al meu de dragoste frățească silită să înfrunte hotarul din sânul Neamului. 

La mulți ani frumoși, domnule Ionel!  

Gheorghe Pârlea

Miroslovești, jud. Iași

NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU ÎN POEMELE LUI MARIN BEȘCUCĂ DIN VOLUMUL „FLORICEL – BALADĂ PESTE LIVADA DE BIHOR”

        Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro),  poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă" de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.

        Citind și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur, nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare. Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe. Am invocat deci o interogație retorică.

        Am putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană, s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului, într-o  paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe. Iluminiștii renunțaseră să se mai  ocupe de Dumnezeu, considerându-L neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au ignorat complet, invocând inexistența Lui.

        Dar iată că despre postmodernismul literar aflăm că el  nu exclude credința, pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare, caricaturizare a raportării scriitorului la Creator (pr. dr. Daniel Enea).

        Desigur, generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă. E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.

        Intervenția mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată, în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).

        Cartea asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018 la Editura „Aureo” din Oradea.

        Floricel, fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „  mare iubitor de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.

        Poetul crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare  spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună. Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul, Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice, din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului, avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.

        Dar ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).

        În poemele volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă,  în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/ mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!...” Și poetul deapănă ghemul  temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de tezaur,/ eh!... ce vânt de la ruși!”

        Crezul poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/ așa mi-a născocit Mărțișor!.../ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/ bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine, a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/ m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar, biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”  

        Marin Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui, Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./ Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).

        Iată, în mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă, și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul de harpă:  „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/ Doamne,/ dă-mi Lumina!.../ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/ ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!”  ("Sfințenie")

        Așadar, poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”,  „aici și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți. Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”. 

Gheorghe Pârlea