APĂRĂ-MĂ, DOAMNE, DE CÂINI !

Oare poate fi cineva pasiv la tragedia familiei căreia i-a devorat copilaşul câinii ?! Este oare cineva care să nu se cutremure, deducând în ce chinuri a murit acel copil?! Şi cine oare nu-şi îndreaptă privirea, acuzator, spre criminal?! Nu, nu câinele, ci...omul-câine, haita de bipezi care face bani, iată, călcând pe cadavre de copii. 

Încerc să mă eliberez, cât-de-cât, de această revoltă indusă empatic, în spiritul omenescului/omeniei, formulându-mi mesajul cu mijloacele poeziei, pomada care alină sufletul. O, cât aş vrea să-i pot consola pe bieţii părinţi, pe biata bunică!   

O, Doamne,

ce mult am decăzut

din prezent, în trecut!

Iată, nici câinele

nu ne mai este prieten,

căci ne devorează copiii…

Cu viaţă de câine,

Doamne, ne rămâne 
traiul!…

Şi ce departe, ce departe
e raiul!

Iar iadul e aşa de aproape!

Chiar în buricul târgului

e iadul, Doamne!

O, cât mă dor rănile canine!

căci acum mă sfâşie pe mine,

copilul de demult…

Şi cum mă surzeşte

strigătul disperat al mamei,

care sparge cerul

ca să mă ia,

întru salvare, la ea…

Apără-mă, Doamne, de câini!

Şi de oameni!

că şi de ei mă tem…

Nu, ei nu muşcă,

ci doar… asmut câinii –

iată, am sânge pe mâini...

Apără-mă, Doamne,

de oameni și de câini!