Parfum de tei eminescian la baștina mea (sau... Ce are farmacia cu poezia)

Aflat la pensie și atacat prin învăluire de factorii perturbatori ai bătrâneții (pardon, ai vârstei înaintate), ies regulat pe poartă doar pentru a merge relativ constant la Farmacie și din când în când, la Biserică. Celelalte ieșiri sunt excepțiile care întăresc regula. Locuiesc la o margine a satului, iar cele două ținte regulate ale „voiajului” meu rural sunt nu departe de marginea opusă. Și fiindcă nu m-am învrednicit să-mi iau permis de conducere auto, sunt un soldat pedestru, o raritate pe ulițele satului; scuzați, nu pe ulițele, ci pe străzile satului, că asfaltul a obligat dicționarul la o altă denominare a șleahului cel născut odată cu satul și rezultat din urmele roților cu obezi de lemn ale carelor evului mediu timpuriu.

Una din mai recentele mele ieșiri în sat avea ca destinație Farmacia. Trebuia să-mi înnoiesc rețeta cu medicamente din familia beta-blocantelor și, implicit să-mi refac stocul de ameliorative pentru motorașul meu anatomic. Prozaic, nu? Dar hai să trec și la mai... romantic, să ating – măcar la margine – poezia.

Noaptea care a precedat ieșirea mea din ogradă a fost sub stăpânirea izvoarelor cerului. În consecință, aerul dimineții, purificat de ploaie, îmi umplu plămânii cu miresmele florilor de tei, prefăcându-mi drumul spre Farmacie într-o autentică ședintă de aromaterapie. Apogeul acestei stări emoționale în crescendo l-am atins chiar la destinația marșului meu solitar.

Farmacia e lângă casa părăsită a unui respectabil și regretat învățător al copiilor satului care-și însușeau alfabetul cunoașterii spre mijlocul secolului trecut și puțin peste. În 1969, când mi-am început eu dăscălia, învățătorul era ieșit deja la pensie. Casa acestuia, cu arhitectura ei atipică prezentului nostru cosmopolit, e străjuită la drum de un tei falnic, aureolat acum de podoaba lui florală. Doi bătrâni ai satului, unul aflat cu gospodăria în vecinătatea casei învățătorului, mi-au mărturisit cu ani în urmă – acum am eu vârstă lor de atunci – că teiul învățătorului a fost mai întâi un lăstar smuls de lângă tulpină Teiului lui Eminescu din Iași, arbore despre care știm că încă mai mărturisește istorii romanțioase în Grădina din Copou. La amenajarea celui mai vechi parc din „Iașul marilor iubiri” a fost scutit de secure, parcă anume spre a istoriciza o celebră poveste de iubire de peste timp. Iar eu, de la șoapta celor doi martori încoace mă tot frământ în sine dacă să mă îndoiesc sau nu de veridicitatea mărturiei bătrânilor sfătoși, săteni cărora nu li se potrivea deloc tiparul celor cu apetență spre speculații legate de viața romanțată. Ei au aflat asta de la învățător, o fire introvertită care își alegea confidenții după criterii care răspundeau cumpătării sale în a se relaționa cu semenii. Poate că mai știu și alții povestea asta, dar ea nu a produs reverberații.

Învățătorul care a plantat puietul în ograda lui era un romantic cu renume pentru preocupările sale aferente melancoliei trecutului. Casa lui devenise un autentic muzeu, într-o vreme muzeul fiind chiar funcțional. Așadar, un tei crescut din rădăcina arborelui făcut celebru de aura lui Eminescu trebuia numaidecât să desăvârșească opera pasională a dascălului de la Miroslovești. De va pieri Teiul lui Eminescu din Copou, că are aproape jumătate de mileniu acesta ar avea moștenitor în satul de pe valea Moldovei, în arealul spațiului sadovenian cu nucleul la Hanu’ Ancuței. Desigur, transferul funcției de la titular la suplinitor va subția semnificația originară, dar nu o va disipa complet. Sub vlăstarul teiului eminescian ajuns la maturitate în ograda învățătorului Gheorghe (a) Irinei-Bodoașcă ni-i putem închipui pe cei doi iubiți – Eminescu și Veronica – protagoniștii care și-au nemurit idilica lor poveste de dragoste, ori pe cei mai cunoscuți doi prieteni din literatura română, Eminescu și Creangă.

Eu, așadar, îmi iau libertate deplină pentru această fantezie, mai ales la vremea când înfloresc teii. Atunci când merg la Farmacie, la acest reper eminamente prozaic necesar sănătății trupului, e ca și cum aș face o… incursiune în poezie. În zilele lui iunie, în special, receptând olfactiv prezența arborelui cel odrăslit din Teiul lui Eminescu, e ca și cum m-aș întâlni cu cei care au înveșnicit arborele-monument din cetatea culturii moldave. Și, suplimentar, e ca și cum sub Teiul din Copou, ori sub odrasla lui de la Miroslovești, m-aș revedea cu un alt romantic mirosloveștean, cu doctorul în botanică ing. Ionel Lupu, cel care până la plecarea sa la Domnul a fost dedicatul „medic curant” al monumentului vegetal din istoricul parc ieșean. Și asta nu-i puțin lucru pentru mine, unul care – acum, la bătrânețe – mai are puțin timp pentru a recupera ceea ce o viață întreagă a subordonat prezentului, anume, timpul trecut.

Gheorghe Pârlea

Foto: Teiul lui Eminescu din Iași, circa 500 de ani

PREŢUL DORULUI DE CASĂ (Războiul în amintiri moștenite)

În timpul documentării pentru monografia comunei Mirosloveşti*, am aflat despre drama unui soldat din Soci, pe nume Iordache Chiruţ. Cu puține zile înaintea mult disputatului moment politico-militar de la 23 august 1944, eveniment contextualizat celui de-al Doilea Război Mondial, Iordache Chiruț lupta alături de camarazii săi pe linia frontului din zona Păstrăveni-Uricheni, la o "azvârlitură de băţ" de satul Soci, unde-şi avea gospodăria. Îl măcina mereu dorul şi grija faţă de cei de-acasă, cu atât mai mult cu cât el se afla în preajma lor, fără a putea avea însă veşti de la ei. Numai câteva clipe îşi dorea să-i vadă şi să-i îmbrăţişeze, căci, "…cine ştie ce va urma…", se tânguia el tovarăşilor săi. Într-o seară, la apel, soldatul socean lipsea. Absentul făcuse imprudenţa care avea să-i fie fatală: sub impulsul dorului de casă, a ascultat de glasul inimii şi nu de cel al raţiunii. În timpul nopţii ce a urmat aceleiaşi seri, spre dimineață, pe un cal înspumat de zorul prin care soldatul spera să atenueze fapta-i necugetată, se întorcea la camarazii de arme din vizita fugară făcută alor săi. Camarazii însă îl întâmpinară ca pe un inamic, după cum le era consemnul. Războiul nu cunoaşte clemenţa care, pe timp de pace, se naşte din circumstanţele atenuante. Soldatul a fost dus în faţa plutonului de execuţie, în prezenţa nedumeriţilor săi camarazi. Târziu, peste ani meniţi să învăluie în pâcla uitării relele timpului, la o moară de grâu de peste apa Moldovei câțiva bărbaţi din sate învecinate, având feţe aspre şi mâini bătătorite, pregăteau nevestelor trupul pâinii. Unul dintre ei, gospodar în Valea-Albă, purtând încă asupra sa, ca pe o pecingine, duhul cel rău al războiului, îi povesti acestea lui Jănică Handra din Soci, mulţumit că a putut să facă măcar atât pentru amintirea nefericitului său camarad. Căci se credea despre el că a fost un dezertor în sensul cel grav al cuvântului. Şi săteanul acesta nemţean îşi rosti ultima frază a istorisirii sale, cu aportul perturbator al nodului din gât: „Era speriat săracu’, deşi văzuse atâta sânge la Stalingrad... Şi am strigat la el cât am putut: Nu te teme, Iordache, că glonţul ăsta aduce moarte uşoară!... Cine ştie cum mă va schilodi... glonţul meu!"

Gheorghe Pârlea

___________________

*Monografia comunei Miroslovești - Despre oameni și locuri, coord. prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ed. aII-a)