ȘARPELE DE SUB CASĂ (Din memoria satului)

Șarpele, animalul acela atât de mobil și viclean în pornirile lui carnivore, e cea mai respinsă vietate de către omul cel înșelat de nesuferita târâtoare încă de la începuturile edenice ale speciei umane. Vorba ceea „De te mușcă șarpele, te temi și de râmă.”Vietăți fără capacitatea de a-și produce propria căldură corporală, șerpii o caută cu fervoare la soare, pe pietre, pe corpurile absorbante de căldură. Din acest motiv, șarpele e interesat și de corpul uman.

Șerpii din țara noastră nu sunt veninoși, cu excepția viperei. Cu secole în urmă trăia însă în bătrânii munți ai Dobrogei și o rudă a șarpelui boa, un șarpe constrictiv de vreo cinci metri, care sufoca în strânsoare prada cu spiralele corpului său. Șerpii răspândiți la noi sunt numiți în popor „șerpi de casă”. Se zice că fiecare casă are un șarpe sub dușumea, „duhul cel rău, ispita” (după alte surse, "duhul bun”). Căldura habitatului uman îi priește și nesuferitei târâtoare.

Unuia dintre vecinii mei, un arhivar al istoriei orale la baștină, i-a povestit un gospodar că, într-o vreme, în una din încăperile casei sale, chiar în cea în care își făcea odihna de noapte cu nevastă-sa, dușumeaua casei parcă avea viață: scotea un sâsâit, un fâșâit și un miros de răsuflare străină omului. Auzise și el vorba cu duhul de sub casă și se puse pe gânduri. De scos dușumeaua nu era lucru de șagă, mai ales când o știi bătută acolo pentru cât va viețui acaretul cel care ți-i adăpost pe viață. Dar n-avu încotro și săvârși isprava.

Așa era: se cuibărise acolo o familie străină de neamul omului. Și gospodarul avu atunci de gândit dacă nu cumva întâmplarea aceasta ar da de înțeles că șarpele s-a împăcat cu omul după ce strămoșul fiarei l-a pus rău cu Dumnezeu. Nu se lăsă însă înșelat de așa gând, căci și-aduse repede aminte că… ”din ouăle de şarpe, nu ies pui de găină”. Și gospodarul cel abuzat în intimitatea lui omenească scoase cum-necum, spre a o stârpi, familia numeroasă de târâtoare din cuibul ei cel vechi, încropit acolo poate odată cu casa omului.

Așadar, încă o dovadă că în om nu s-a stins dorința răzbunării pe neamul celui care i-a înșelat protopărintele, înșelăciune pe seama căreia el, stră-strănepotul adamic, doar prin sisifice cazne va mai putea râvni la Rai.

Gheorghe Pârlea

Mireasa șchioapă (Din memoria satului)

   

      

      Ecoul armelor dădea semn de slăbire, dovadă că războiul era pe sfârșite. Locuitorii satului începură să se întoarcă din refugiu și, încetul cu-ncetul, să redescopere normalitatea lumii lor. Grijile sătenilor se îndreptau acum asupra veștilor despre combatanții încă neîntorși de la război. Cei care primiseră înștiințare oficială legată de obolul jertfelnic al fiului sau soțului nu conteneau a-și plânge dispăruții. Cealaltă urgență a satului era refacerea gospodăriilor atinse de proiectile sau devastate de puhoiul ostașilor sovietici  după ruperea frontului. Ogoarele, răvășite și ele de proiectilele tunurilor rusești ori lăsate vraiște la ordinul de refugiere, își primeau acum lucrătorii, care trudeau să dreagă cât de cât pagubele.

      Începură să se manifeste și interesele tinerimii satului, după firea vârstei. Se întremau mai vechile legături între flăcăi și fete sau se înfiripau altele noi.

      Manole și Gheorghe, doi tineri miroslăveșteni, iubeau aceeași fată. Codana era frumos modelată de Sculptorul din Cer prin ucenicii săi, genitorii fetei. Ileana, mărul de aur la care râvneau cei doi flăcăi, era și roada unui pom viguros. Familia fetei avea renume în sat, în ceea ce privește avuția. Așadar fata avea și zestre bună pentru măritiș.

      Dintre cei doi flăcăi, unul era vânător de zestre. Celălalt o îndrăgea necondiționat. Fata de vârsta măritișului era acum sub presiunea părinților, că nici feciorii pretendenți nu erau niște târâie obiele, deci nicidecum de scăpat pe la alte case cu fete de măritat. Fără a avea prea mult timp de hotărâre, fiind cerută de nevastă de amândoi flăcăii, Ileana a trebuit să-și aleagă soțul înainte de a i se cuibări în inimă noima cea care ar trebui să consacre însoțirea pe viață între un băiat și o fată. Și îl alese pe Gheorghe, căci i se păru ei ceva mai chipeș, fără a ști însă că îl nimerise tocmai pe cel care îi numărase mai întâi pogoanele, apoi îi luă în calcul și înzestrările anatomice aflate mai mult sau mai puțin la vedere.

     Satul află repede și ziua nunții. Manole, flăcăul care părea să piardă în această competiție matrimonială se plângea de zor prietenului său, Victor, un tânăr prea voluntar, cu blazon de om impulsiv,  dar cu un apreciat spirit altruist. Purta revolver recuperat de pe linia frontului ce transformase obștea satului în teatru de război cu doi-trei ani în urmă. Arma îi cam stricase reputația, căci gura satului răsufla vorbă că Victor o folosea și pentru unele întreprinderi respinse de obște și pedepsite de comenduire.

     Cel aflat cu piatra pe inimă că-și va pierde mireasa la care râvnea cu nevinovăție îl vizită la ceas de seară pe prietenul său neastâmpărat, spre a-și vărsa, a câta oară, amarul. Îi mărturisi că o iubește pe Ileana și că nu va mai fi același om dacă nu va fi a lui.

     - Nu pricep cum poate omul să se lege sufletește de o fată șchioapă, oricât de frumoasă ar fi, îi întâmpină of-ul amicul său.

     - Șchioapă, ai zis?! se miră Manole. De unde... șchioapă?! Ileana e zdravănă la trup precum e și la minte.

     - Deci zici că nu-i șchioapă... Eu parcă așa o știu, îngână amicul său, ascunzându-și chipul mincinos, și continuă: Dar dacă ar fi șchioapă, ți-ar mai fi așa de dragă, încât să te smiorcăi, ca un fătălău, la gândul că ți-o ia altul?

     Manole se miră și mai abitir de proba la care îl supune amicul său cam smintit si se răstește la el cu reproș:

     - Eu am venit la tine ca la un prieten serios, iar tu o iei pe ciucălăiște. Ce-ți veni cu întrebarea asta?!

     - Ho, că n-am dat cu paru’! Am vrut să văd cât de tare-i fierbințeala asta a ta, de-i zice... dragoste, îl potoli Victor.

     - Ei, lasă, că  știi tu ce-nseamnă Ileana pentru mine. Chipul ei e floare de rai și mi-i de-ajuns asta. Iar în privința piciorului beteag năzărit ție, eu nu pun mădularul mai presus de felul Ilenei cea de dincolo de trup. Așa că, în scurt, și șchioapă, Ileana ar fi aceeași pentru mine.

     În sat, ziua nunții lui Gheorghe cu Ileana era ca bătută în cuie. Pentru tinerime era revirimentul așteptat precum dregerea vremii după furtună. Sosi, în sfârșit, și ziua mult așteptată de gloata satului, mai puțin de un suflet cernit care-și oblojea rana. Alaiul cu vornicei și druște chiuind ducea zestrea miresei la mire. La ceva timp după acest episod cu larmă orală, nașii si mirii se îndreptau spre Primărie, de unde aveau să primească, după un scurt ritual, consfințirea oficială a căsătoriei. Pe drumul încețoșat de praful stârnit de nuntași, muzicanții cu alămuri țineau acum în stăpânire urechile celor ce însoțeau mirii.

     Si, în cursivitatea aceea sărbătorească, interveni deodată neprevăzutul care rupse ritmul. Fără ca mirele să bage de seamă, mireasa căzu în colb, cu o grimasă de sfâșietoare suferință. În partea de jos a trupului, în dreptul piciorului stâng, o pată roșie începu să crească, contrastând dramatic cu albul rochiei. Nașii si vornicii se reped s-o ridice, strofocându-se să deslușească taina. Niște copii strigau, agitați, că au auzit o împușcătură dinspre tufele de liliac. La cotitura în care se opri intempestiv alaiul era o răritură între casele vecine înțesată de un pâlc de liliac lăsat de izbeliște. Un tânăr sări gardul în tufăriș, dar se întoarse fără nicio probă.

     La câteva luni după întâmplare, Ileana, mireasa nunții neîmplinite, dădea semne de vindecare. Dar o sechelă avea să-i rămână pe viață. Gheorghe, mirele, a renunțat la zestrea Ilenei, de unde se vede că își dorea, pe lângă avere, și nevastă integră trupește.

     Cât despre cel care o iubea pe fată fără alte condiții, avea să facă, după nici un an de la întâmplarea de pomină, nuntă mare cu Ileana lui. La nuntă, faptul că mireasa șchiopăta îl vedeau – și rememorau totodată istoria pricinei – toți cei de față, în afară de mire, care își privea mireasa ca pe cea mai desăvârșită fată din sat.   

     Iar în privința mobilului accidentului care a întrerupt nunta Ilenei cu Gheorghe, jandarmii n-au găsit făptașul, chiar dacă aveau cartușul. Sau poate că l-au găsit și pedepsit, dar n-am aflat noi asta.Totuși, l-am putea deduce, cu oarece dibăcie. Că de la un prieten cu o doagă sărită, nu știi la ce te poți aștepta. Sau, mai degrabă, te poți aștepta la orice.

 Gheorghe Pârlea

Fantazii sadoveniene amplasate pe plaiul baștinei mele (Sau... 70 de ani de la apariția volumului "Nicoară Potcoavă", ultimul roman al lui Mihail Sadoveanu)

 

„Navigând” pe internet în căutare de texte hrănitoare – mai ales pentru inimă şi minte, dar neignorând nici trupul în asemenea întreprindere (laudă celor care ne îndeamnă să ne reconectăm trupul la substanţa Mamei Natura), dau peste o carte „descărcată” în această megamemorie artificială care a început să arhiveze Lumea odată cu „timpul nostru”.

Volumul la care fac referire e ultima carte mare (valoroasă) a celui mai prolific şi mai adânc pătrunzător, dintre prozatorii timpurilor româneşti, în zestrea istorică a Neamului. E ultima carte preţuită de exegeţii literari ai Măriei Sale Mihail Sadoveanu, prozatorului român care a adus literatura clasică nu doar până la hotarul cu literatura modernistă, ci chiar străpungând, temporal, spațiul noii mode literare (deşi „asaltul” final nu i-a fost unul apoteotic, invocă cei care îi judecă opera după criterii politice, apropo de politically correct). 

Cititorul va fi dedus deja ce operă sadoveniană provoacă demersul de faţă. Da, este vorba de romanul istoric „Nicoară Potcoavă”, o capodoperă a genului, închinat eroismului tragic al celor doi domni Muşatini (unul aflat încă în incertitudine genealogică) prin care s-a stins neamul de voievozi „din osul lui Ştefan-Vodă”: fraţii Ion Vodă cel Viteaz şi Ion Nicoară, poreclit Potcoavă. 

Desigur, faptul că mi-am impus un răgaz, intermediat de modestul meu cuvânt, asupra acestei cărţi ţine în mare măsură de atitudinea subiectivă a unuia dintre cei atinși de frumusețea scrisului sadovenian. Un motiv expres ar fi, spre exemplu, și faptul că anul acesta se împlinesc şaptezeci de ani de la tipărirea romanului, apărut la Editura Tineretului, Bucureşti (în imagine, coperta). 

Un alt motiv al intervenţiei de faţă e valorificarea, în context, a unui exerciţiu personal mai vechi pe marginea cărţii sadoveniene, fapt observabil în cele de mai jos. 

Se ştie, prin exegeţii lui Sadoveanu, că marele prozator, cu tot romantismul său, a fost "…suficient de realist pentru a nu se fi inspirat decît din întîmplările cunoscute mai mult sau mai puţin direct, pentru a nu introduce decît peisaje pe care le-a străbătut el însuşi, pe îndelete". Sau, în altă formulare, "interesul prozatorului" a fost legat de "reconstruirea cît mai exactă a evenimentului (…), reconstruirea cadrului şi fixarea cît mai exactă a faptelor", procedeu ce este "o chezăşie a autenticităţii lor". În sfârşit, după o altă opinie, convergentă cu celelalte exemple, aflăm că "oamenii şi locurile închipuite (de Sadoveanu) sînt aidoma celor ce vor fi fiinţat aevea pe acest pămînt".  

În perioada 2000-2004 mi-am asumat în cadrul unui proiect monografic (materializat în volumul „Monografia comunei Miroslăveşti – Despre oameni şi locuri”, coord. Prof. Ioan Pârlea, Ed. Emia, Deva, 2004) răspunderea de a releva strânsele legături ale prozatorului cu spaţiul şi spiritualitatea răzeşilor de la Verşeni (sat aflat în componenţa comunei monografiate), loc din care Sadoveanu se trage după mamă. Am constatat că această filiaţie puternică, răzbătută în opera scriitorului, poate fi demonstrată şi prin intermediul romanului „Nicoară Potcoavă”. 

Sentimentul trecutului, din care au luat naştere romanele sale istorice, aici , printre ai săi de la Verşeni, a început să i se dezvolte, ascultând crâmpeie din istoria comunităţii satului, multe dintre acestea fiind istorisite de bunicul său, Gheorghe Ursachi, al cărui nume copilul Mihail l-a purtat până la vârsta de 12 ani. Desigur, romanele sale istorice de la vârsta maturităţii, demersuri literare epopeice, au ca suport o profundă cercetare documentară a istoriei noastre, Sadoveanu reuşind să facă din opera sa, după cum se spune, „o monografie a întregului popor român”. 

Faptul că puternicul sentiment al istoriei va fi germinat în vremea copilăriei sale la Verşeni îl va fi determinat pe prozator să-i aducă episodic pe Nicoară Potcoavă, eroul din romanul cu acelaşi nume, şi pe însoţitorii săi în preajma satului bunicilor. La Davideni (de aici se trag neamurile bunicii sale materne), sat megieş cu Verşenii, despărţit de acesta prin râul Moldova, Nicoară, rănit, a fost adus de credincioşii săi însoţitori pentru loc de adăpost vremelnic şi prilej bun de îngrijire a rănilor de către o vrăciţă renumită a locului, presvitera Olimbiada. Câţiva din oştenii lui Nicoară, aflaţi în acest sat situat într-o simetrie perfectă cu Verşenii, trec Moldova dincoace şi participă la o vânătoare de mistreţi, organizată de localnici. Dihăniile stricătoare de recolte îşi aveau sălaşurile în pădurile de pe dealul Bourei, unde, "zice-se, a doborît Dragoş-Vodă vaca sălbatică". 

Sadoveanu foloseşte pentru delimitarea spaţiului acţiunii toponimul verşenean, "Dealul Bourei" (convertit însă în "piscul Bourei", probabil pentru a-i da măreţie sau pentru a concentra cadrul acţiunii – piscul fiind o subunitate bine determinata a dealului). Acest loc cu "vocabule" istorice de la care a preluat numele pentru episodul vânătorii este în realitate despădurit (era şi în timpul scrierii romanului), deci nepotrivit pentru acţiunea de amploarea celei descrise în roman. Ca urmare, Sadoveanu îl translatează la doi-trei kilometri mai spre nord-est, în pădurea de la Boureni, unde ştia de la cronicar (după propria-i mărturisire) că de acest spațiu restrâns ar fi legată legenda descălecatului moldav. Ca să ajungă în pădure, vânătorii au trecut râul Moldova şi, în fantezia naratorului, trebuie să fi străbătut meleagurile satelor Verşeni, Miroslăveşti şi Soci. În descrierea itinerarului, povestitorul nu foloseşte toponimele satelor amintite dar, atenţi la tabloul „topografic” al locurilor acestui periplu vânătoresc, e uşor de dedus că paşii personajelor sadoveniene au călcat potecile satelor miroslăveştene. E neîndoielnică probabilitatea mare ca scriitorul să fi scrutat des, din lunca de la Verşeni, pădurea legendară, legată de vremurile descălecatului lui Dragoş. Astfel, spaţial, autenticitatea parcursului ales de scriitor pentru vânătoarea de mistreţi devine verosimilă. Iată şi fragmentul care încurajează motivarea deducerii de mai sus: "Duminică (...) dis- de-dimineaţă, cînd se îngîna ziua cu noaptea, dar mai luceau stelele, a sunat un bucium dincolo de Moldova (logic, de pe malul aparţinător Verşenilor sau Miroslăveştilor ) şi răzeşii cu feciorii lor" (din Davideni), însoţiţi şi de câţiva dintre oştenii lui Nicoară, "au prins a se aduna spre vaduri". După trecerea râului, vânatorii n-aveau cum să ajungă în pădurea de la Boureni, al cărei amplasament real este întocmai cu cel desprins din dialogul personajelor (când acestea se deplasau, la venirea lor dinspre Iaşi, prin vadul Siretului, spre vadul Moldovei din dreptul Păstrăvenilor) decât urmând drumurile şi potecile imaginare ale satelor miroslăveştene.

În zona proximă pădurii de la Boureni, la vreo cinci kilometri spre sud, există şi toponimul "La Budăie", atribuit din vremuri uitate unei răscruci de cinci drumeaguri din Miroslăveşti, unul din ele fiind cale de legatură, pe acelaşi versant de deal, cu pădurea Bourenilor. În acest loc, cuprins în vremuri imemoriale de aceeaşi pădure legendară, izvoare puternice au săpat râpa adâncă a unui pârâu şi au dat prilej de naştere câtorva fântâni "bătrâne", care pe vremea copilăriei noastre încă mai aveau ghizdele din buduroaie (budăie). Pe vremea tinereţii lui Sadoveanu, când acesta încă mai venea la Verşeni, în preajma răscrucii de "La Budăie" era un han (spun bătrânii satului) pe care Sadoveanu nu-l va fi ignorat. Aşadar, nu e cu totul exclusă ipoteza unei legături între toponimul real şi poiana din "valea de la Budăie", de unde vânătorii din "Nicoară Potcoavă" au pornit hăituirea vânatului, ca apoi să-l încarce aici în căruţe, spre a se întoarce la Davideni.

În roman, oştenii şi "cei opt drepţi judecători" care-l însoţeau pe Nicoară, fratele domnitorului Ion-Vodă, în drumul lor dinspre vadurile Siretului, din dreptul Cozmeştilor, către vadurile Moldovei de la Păstrăveni, poposesc noaptea şi ţin sfat pe malul stâng al Moldovei. Folosind aceleaşi argumente, legate de topografia locurilor reale şi elementele descriptive (de natură topografică) din carte, locul popasului imaginar este identificabil numai în zăvoaiele satului Miroslăveşti. Aici, pe prundişul Moldovei, între tufele de "mladă", personajele sadoveniene la care am făcut referire mai sus "au înţeles curând ce era acel zvon de glasuri subţirele": erau băieţii locului, ieşiţi în prundul Moldovei cu caii. "De cînd e lumea, la noi, moldovenii, asta e plăcerea cea mare a copilandrilor", mărturiseşte scriitorul cu nostalgie, în „Anii de ucenicie”, amintindu-şi că a încercat şi el această plăcere adolescentină a localnicilor neîmpliniţi încă într-ale bărbăţiei, "cînd n-aveam mustaţă şi cînd n-aveam griji", precizează el. 

Ipoteza că vânătoarea de pe dealul Bourei, din romanul „Nicoara Potcoava”, are amplasament geografic precis, legat de real, e întărită şi de faptul că două personaje ale romanului au numele însoţite de toponime ale locului. De exemplu, moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti  substituie vreun bărbat miroslăveştean, cunoscut de scriitor, precum şi Savu Frăsinel de la Miteşti, vreun bărbat miteştean. Şi "mazilul de la Miroslăveşti", şi "răzăşul de la Miteşti" îi jelesc pe "Măria sa Ion-Vodă", despre care moş Leonte Spînu de la Miroslăveşti spune că a fost "domnitorul norodului (...) care multor asupriţi le-a dat carte dreaptă de judecată şi pe mulţi sărmani i-a miluit".   

În ce priveşte precizia referitoare la stabilirea cadrului acţiunii vânătorii de mistreţi, întăresc observaţiile personale de mai sus cu o mărturisire a scriitorului, care afirmă că în timpul scrierii romanului, transfigurat într-unul din personaje, „însoţeşte” el însuşi personajele aduse pe meleagurile copilăriei. Sadoveanu ne dezvăluie că era obsedat de detaliile proiectului său până la pierderea identităţii: "Mă chema Radu Suliţă şi umblam la apa Moldovei cu fraţii lui Ion-voda cel Cumplit".  

Afirmația de mai sus a prozatorului este, la rându-i, întărită de un martor al timpului respectiv. Despre o reîntoarcere târzie în vecinătatea Verşenilor avem ştiinţă din mărturia lui Airinei Ion (Nică)* din Miroslăveşti, care susţine că la trei-patru ani după ultimul război, Sadoveanu a fost găzduit vreo lună de zile în gospodăria tatălui său, aflată pe malul Moldovei (azi gospodăria urmaşilor lui Vasile Axinte). Acest eveniment care ne-a istoricizat meleagul a coincis cu perioada proiectului legat de romanul „Nicoară Potcoavă”. E foarte probabil (deci) ca prezenţa scriitorului la Mirosloveşti să fi avut drept scop explorarea locurilor în care el avea să amplaseze, cu exactitatea-i proverbială, acţiunea episodului din „Nicoară Potcoavă”, la care s-a facut referire mai sus.

Gheorghe Pârlea

_____________________________

*Stimulat de legătura familiei sale cu scriitorul (în urma găzduirii acestuia la Mirosloveşti), Nică Airinei, persecutat de regimul dejist în perioada când Sadoveanu deţinea demnitatea de membru al MAN, a mers în audienţă la demnitarul-scriitor. Sadoveanu i-a arătat multă bunăvoinţă, găzduindu-l, la rându-i, o noapte în Bucureşti şi intervenind telefonic la oficialităţile de la Fălticeni, care s-au conformat şi i-au retrocedat familiei Airinei bunurile confiscate (între ele, cazanele de preparat ţuică).