Începură să se manifeste și
interesele tinerimii satului, după firea vârstei. Se întremau mai vechile
legături între flăcăi și fete sau se înfiripau altele noi.
Manole și Gheorghe, doi tineri
miroslăveșteni, iubeau aceeași fată. Codana era frumos modelată de Sculptorul
din Cer prin ucenicii săi de jos, genitorii fetei. Ileana, mărul de aur la care
râvneau cei doi flăcăi, era și roada unui pom viguros. Familia fetei avea
renume în sat, în ceea ce privește avuția. Așadar fata avea și zestre bună
pentru măritiș.
Dintre cei doi flăcăi, unul era
vânător de zestre. Celălalt o îndrăgea necondiționat. Fata de vârsta
măritișului era acum sub presiunea părinților, că nici feciorii pretendenți nu
erau niște târâie obiele, deci nicidecum de scăpat pe la alte case cu fete de
măritat. Fără a avea prea mult timp de hotărâre, fiind cerută de nevastă de
amândoi flăcăii, Ileana a trebuit să-și aleagă soțul înainte de a i se cuibări
în inimă noima cea care ar trebui să consacre însoțirea pe viață între un băiat
și o fată. Și îl alese pe Gheorghe, căci i se păru ei ceva mai chipeș, fără a
ști însă că îl nimerise tocmai pe cel care îi numărase mai întâi pogoanele,
apoi îi luă în calcul și înzestrările anatomice aflate mai mult sau mai puțin
la vedere.
Satul află repede și ziua nunții. Manole,
flăcăul care părea să piardă în această competiție se plângea de
zor prietenului său, Victor, un tânăr prea voluntar, cu blazon de om
impulsiv, dar cu un apreciat spirit
altruist. Purta revolver recuperat de pe linia frontului ce transformase obștea
satului în teatru de război cu doi-trei ani în urmă. Arma îi cam stricase
reputația, căci gura satului răsufla vorbă că Victor o folosea și pentru unele
întreprinderi respinse de obște și pedepsite de comenduire.
Cel aflat cu piatra pe inimă
că-și va pierde mireasa la care râvnea cu nevinovăție îl vizită la ceas de
seară pe prietenul său neastâmpărat, spre a-și vărsa, a câta oară, amarul. Îi
mărturisi că o iubește pe Ileana și că nu va mai fi același om dacă nu va fi a
lui.
- Nu pricep cum poate omul să se
lege sufletește de o fată șchioapă, oricât de frumoasă ar fi, îi întâmpină
oful amicul său.
- Șchioapă, ai zis?! se miră Manole. De
unde... șchioapă?! Ileana e zdravănă la trup precum e și la minte.
- Deci zici că nu-i șchioapă...
Eu parcă așa o știu, îngână amicul său, ascunzându-și chipul mincinos, și
continuă: Dar dacă ar fi șchioapă, ți-ar mai fi așa de dragă, încât să te
smiorcăi, ca un fătălău, la gândul că ți-o ia altul?
Manole se miră și mai abitir de
proba la care îl supune amicul său cam smintit și se răstește la el cu reproș:
- Eu am venit la tine ca la un prieten serios,
iar tu o iei pe ciucălăiște. Ce-ți veni cu întrebarea asta?!
- Ho, că n-am dat cu paru’! Am
vrut să văd cât de tare-i fierbințeala asta a ta, de-i zice... dragoste, îl
potoli Victor.
- Ei, lasă că știi tu ce-nseamnă Ileana pentru mine. Chipul
ei e floare de rai și mi-i de-ajuns asta. Iar în privința piciorului beteag
năzărit ție, eu nu pun mădularul Ilenei mai presus de felul ei, de chipul cel dinlăuntrul trupului. Așa că, în scurt, și șchioapă, Ileana ar fi aceeași pentru mine.
În sat, ziua nunții lui Gheorghe
cu Ileana era ca bătută în cuie. Pentru tinerime era revirimentul așteptat
precum dregerea vremii după furtună. Sosi, în sfârșit, și ziua mult așteptată
de gloata satului, mai puțin de un suflet cernit care-și oblojea rana. Alaiul
cu vornicei și druște chiuind ducea zestrea miresei la mire. La ceva timp după
acest episod cu larmă, nașii si mirii se îndreptau spre Primărie, de unde
aveau să primească, după un scurt ritual, consfințirea oficială a căsătoriei.
Pe drumul încețoșat de praful stârnit de nuntași, muzicanții cu alămuri țineau
acum în stăpânire urechile celor ce însoțeau mirii.
Și, în cursivitatea aceea
sărbătorească, interveni deodată neprevăzutul cel menit să rupă ritmul. Fără ca mirele
să bage de seamă, mireasa căzu în colb, cu o grimasă de sfâșietoare suferință.
În partea de jos a trupului, în dreptul piciorului stâng, o pată roșie începu
să crească, contrastând dramatic cu albul rochiei. Nașii și vornicii se reped
s-o ridice, strofocându-se să deslușească taina. Niște copii strigau, aproape în zadar,
că au auzit o împușcătură dinspre tufele de liliac. La cotitura în care se opri instinctual alaiul era o răritură între casele vecine, înțesată de un pâlc de
liliac lăsat de izbeliște. Un tânăr luă în serios strigătul copiilor și sări gardul în tufăriș, dar se întoarse
fără nicio probă.
La câteva luni după întâmplare,
Ileana, mireasa nunții neîmplinite, dădea semne de vindecare. Dar o sechelă
avea să-i rămână pe viață. Gheorghe, mirele, a renunțat repede la zestrea Ilenei, de
unde se vede că își dorea, pe lângă avere, și nevastă integră trupește.
Cât despre cel care o iubea pe
fată fără condiții avea să facă, după nici un an de la întâmplarea de
pomină, nuntă mare cu Ileana lui. La nuntă, faptul că fata șchiopăta îl
vedeau toți cei de față, în afară de
mire, care își privea mireasa ca pe cea mai desăvârșită fecioară din sat.
În privința mobilului accidentului care a
întrerupt nunta Ilenei cu Gheorghe, jandarmii n-au găsit făptașul, chiar dacă
aveau cartușul. Sau poate că l-au găsit și pedepsit, dar n-am aflat noi asta. În sat însă e un bătrân, pe care de-l întrebi despre făptașul acelei isprăvi, are a răspunde cu un fel de cimilitură: "De la un prieten cu o
doagă sărită, nu știi la ce te poți aștepta. Sau, mai degrabă, te poți aștepta la orice."
Gheorghe Pârlea
.webp)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu