Cu ceva timp în urmă, într-o duminică, după ce mi-au plecat copiii, veniți într-o fulgurantă vizită la casa părintească, m-am alăturat vecinului aflat stingher pe banca de la poarta propriei gospodării. Asta, ca să suport mai ușor tăcerea rămasă în ogradă, după golirea ei de ființele celor dragi.
Și n-apucasem a schimba două vorbe cu vecinul, că opri în proximitate un automobil cu număr de Arad (AR), ceea ce nu era chiar un fapt comun pentru spațiul moldav în care ne aflam. Din autovehicul coborî un bătrân. Un bătrân cu trăsături încă frumoase pe chip, puțin adus de spate, sprijinindu-se ușor într-o cârjă. Vecinul îl privi lung, anume cu rostul de a-l identifica. El avea, spre deosebire de mine, un indiciu că străinul de baștina noastră nu era străin de-a binelea. Și după câteva secunde de cercetare asupra celui încă neidentificat, exultă:
- Măi Stafeică, măi! Tu ești? Hai că nu dau greș, ești chiar tu!
Și străinul scoate un zâmbet zgârcit de confirmare:
- Eu sunt. Dar cu porecla asta cu care mi te adresezi tu, nu m-a mai
numit nimeni de vreo patruzeci de ani.
De atâta timp nu mai venise în sat acest copil al locului.
Comunismul, cu bunele și - mai ales - relele lui, a dezrădăcinat mulți oameni ai satului. Așa se întâmplase și cu străinul cel cu inima la copaia copilăriei sale, la vatra satului de la apa Moldovei, aflată la o azvârlitură de băț de Războieni și la două de Cetatea Neamțului, spații restrânse care au în geografia lor duhul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.
Dar de ce se întorsese în satul de baștină, după atâta amar de ani, bătrânul venit din Banatul extrem? Desigur, e de bănuit. Nu cu treburi venise, căci el își încheiase de mult socotelile cu viața cea de obște. Nu mai avea acum decât o treabă: să privească înapoi, fie cu mânie, fie cu mulțumire de sine, sau cu ambele stări antagonice. Căci înainte nu mai avea de făcut decât un pas, pasul cel mare, cel de pe urmă.
Omul nostru venise să-și ia cu el, în Banatul care îl adoptase de când lumea, chipul locului în care și-a trăit cei șapte ani de-acasă și încă alți câțiva, cei dăscăliți de învățătorii locului. Ba, și câțiva ani ai tinereții, când începuse, de pe la șaisprezece ani, să devină util satului, ca fierar potcovar.
Mi-l amintesc și eu, că e mai în vârstă decât mine numai cu vreo șase ani, pe tânărul acela înalt, frumos, cu tenul spre brunet și cu trăsături ale feței alcătuite din linii simetrice, proporționate cu rigoare de către geometrul cel de nevăzut
Dar mai abitir decât dorința de a cuprinde cu ochii cei din inimă meleagurile începutului său în ale vieții conștiente, musafirul acesta de câteva ceasuri căuta de zor urmașii lui Vasile a' Floarei, căci un episod din șirul amintirilor sale de copil i s-a imprimat cu forță în memorie prin această persoană. Cunoscuse, prin ea, senzația miracolului și nu a putut uita nicicum asta.
Vasile a' Floarei era un țigan pitoresc, aflat, cum îl țin eu minte - tot cu memoria copilului - de pe la jumătatea vieții omului cu traiul împlinit. Înalt, slăbănog, cu un facies deosebit de expresiv, anume parcă să întruchipeze clovnul care se manifesta, prin el, ca atare. De regulă avea fața mimului trist, plângăreț. Vara purta o pălărie cu borurile excesiv ondulate de folosința îndelungată și neglijență și, invariabil, cămașa peste cingătoarea pantalonilor. O pestelcă legată de mijloc îi întruchipa bocceaua. Iar o jiletcă fără mâneci și soioasă completa, din primăvară până-n toamnă târzie, inventarul vestimentar care-l particulariza între săteni.
Vasile a' Floarei nu trăia viața parazitară a unor semeni de-ai lui, ci subzista de pe urma a două îndeletniciri, una practică, utilă gospodinelor satului, anume confecționarea de bidinele. Cealaltă îndeletnicire era un truc familiar etniei căreia îi aparținea. Era ghicitor cu ghiocul, iar adițional folosea și o vietate a bălților, un mormoloc ori un țipar cu habitatul artificial într-un borcan.
Deși avea nume de familie ca tot omul, după ce îi crescuse una dintre fete, care se dovedi a fi cam șuie, spre deliciul copiilor satului, tatăl primi, adăugat la prenumele său, genitivul (cu defect de acord) „a Floarei”.
Dar iată ce i-a implantat Vasile a Floarei în memorie copilului cel îmbătrânit și întors vremelnic la rădăcini, la Miroslovești, matca anilor care nu se uită.
Într-o zi de iarnă, gloata de copii zburdalnici în care se afla și copilul Ion Păduraru, zis Stafeică, ieșise cu săniile pe Humărie, coama de deal în care pârăul cel ce împarte satul în două a săpat timp de veacuri nenumărate, spre a răzbate cu ușurință la apa Moldovei.
Sub dâmbul de unde începea derdelușul se afla cocioaba țiganului, aproape îngropată în malul de humă, o încropire de locuință cu ferestre cât o copertă de carte. Dar ce preț are fereastra, fie ea cât de mică, în casa omului! Iată, pentru poet geamul poate fi etalonul dorului: „Doru-mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră.”
Hărmălaia neastâmpăraților aflați sub alintul anotimpului alb amenința mereu geamurile cocioabei de lângă surpătura dâmbului Humăriei, căci unde s-a mai văzut hârjoană de iarnă fără bulgării rotunjiți în palme înroșite de frig. Firește, în condițiile date, tirurile de grămăjoare albe lăsau amprente pe pereții casei de sub tăpșanul din care începea mai mereu focul de artilerie al combatanților cu voci pițigăiate.
Odată, într-o împrejurare ca aceasta, unul din bulgări nimeri ținta cea mai vulnerabilă, cu zgomotul aferent de sticlă făcută țăndări. Proprietarul nu era acasă, dar nu trecu mult și veni parcă anume spre a constata imediat paguba. De unde să iei însă făptașul, căci părea că nimeni dintre cei de față n-avea știință din mâna cui porni ghiuleaua cea rece. Și nici mijlocul cel care identifică amprenta de pe bulgărul cu pricina, aflat taman sub pervazul ferestruicii devastate.
Cum-necum, un detectiv cu dinții în schimbare, îndreaptă degetul arătător spre Ionel a Popii, că el era la comanda unei baterii cu focul în direcția bojdeucii. Acuzatul se jură că nu din mâna lui porni bulgărele poznei, făcând asta printre lacrimi sincere de om năpăstuit fără vină.
Nescoțând-o la capăt cu intenția de a lega o noimă pentru eventuala despăgubire de la tatăl făptașului, Vasile a' Floarei recurse la instrumentele sale din dotate, cele de ghicitor cu notorietate în zonă. Mai degrabă zis, la prefăcătoria care îi trecea drept meserie. Că se găseau destui fraieri care să-i plătească pentru cine știe ce dezlegare ori profeție personalizată. Și, în asistența curioșilor cu săniile aflate în repus, bidinarul-ghicitor intră agitat în șandramaua lui, apoi iese cu o mină de triumfător, cu ghiocul într-o mână și cu borcanul cel având ca locatar țiparul, în cealaltă mână. Copiii își țineau răsuflarea, căci așteptau verdictul asupra incriminatei pozne copilărești.
Și vocea judecătorului-ghicitori, însoțită de grimasele adiacente ale clovnului, sparge liniștea:
- Tu, cel a' lui Stafeică, unde ești? Du-te îndată la tată-tău și zi-i că vin să-mi plătească geamul pe care l-ai spart!
Primul care răsuflă ușurat a fost Ionel a' Popii, cel acuzat pe degeaba. Iar cel de-al doilea care aștepta verdictul cu inima la gât era vinovatul, cel în care acum se luptau două forțe. Una, minunea că identificarea făptașului a fost cu atâta precizie; căci numai el își urmărise cu rigoare direcția tirului în timpul bătăii cu bulgări. Iar a doua grijă a lui era temerea că de-acum încolo, tată-său va proba prin ghiocul lui Vasile a' Floarei toate poznele asupra cărora el va lăsa să plutească aleatoriul.
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu