În zilele din coada lunii octombrie, anul curent, un mare poet, doct în Teologie, născut și crescut pe plai românesc, dar desăvârșit ca Om al Terrei în SUA și Canada, a traversat Oceanul și s-a întors Acasă pentru o fulgurație de timp. A făcut asta la o târzie chemare lăuntrică, favorizată în împlinire de către unul dintre fiii săi, medic cu notorietate în SUA (fiul pentru care părintele său ne-a cerut disperat să ne rugăm la Cer întru salvarea lui din mrejele perfidului SARS-CoV-2)
Îl știu relativ bine pe Poetul-Teolog, însă exclusiv pe cale virtuală, iar asta, nu mai mult (nici mai puțin) decât stă în modesta mea putere de cuprindere a incomensurabilului întreg ființial ce desemnează personalitatea Părintelui Dr. Dumitru Ichim. Mă știe și Sfinția Sa – mai precis îmi știe micimea, pe care nu numai că mi-o tolerează, ci mi-o și ajustează pe ici-colo, numindu-mă… „dragul meu prieten și poet”.
Înțeleptul cu Har poetic ce-și are traiul în Canada, unde și-a creat o mică Românie, respectiv Centrul Cultural Românesc din Kitchener, a fost în zilele acestea la o azvârlitură de băț de baștina mea. Am avut chiar impresia că-i simt boarea răsuflării și bătăile inimii.
Dar… Dar, nevrednic cum sunt într-ale faptelor mari, nu am reușit să-i ies în întâmpinare. Sfiala în a o face mi-a blocat toate mijloacele care mi-ar fi intermediat asta la Iași sau la Târgu Neamț, localitățile cele mai facile pentru prezumtiva mea întâlnire cu dragul nostru Părinte-Poet Dumitru Ichim.
Mi-am imaginat, în vâltoarea frământărilor mele de context, că Părintele ar putea trece, de la Târgu Neamț către meleagul său natal din arealul Bacăului (Dărmănești), chiar prin satul meu. Și, numaidecât, însoțit de mulțimea de admiratori virtuali, disimulați în persoane întrupate. Am întrevăzut alaiul și, într-un impuls indus de un pasaj din Cartea în cunoașterea căreia Părintele excelează, m-am precipitat, captiv imaginarului, să găsesc un sicomor în care să mă urc, spre a-l vedea în deplina alcătuire ființială pe cel pe care îl știu doar din fotografii. M-am închipuit a fi un Zacheu, că și eu sunt mic de statură precum personajul biblic. Însă unde să găsești un smochin gigant în ecosistemul moldav? Și am rămas doar cu această iluzorie soluție de împlinire a ceea ce deja am ratat.
Dar e mai bine așa, îmi zic consolator. Căci nu întâlnirea cu entitatea biologică a Părintelui-Poet ar trebui să primeaze pentru mine, anodinul, ci contactul cu spiritul său nobil, cu viul lăuntric al Părintelui-Poet, insuflat de Duhul Sfânt cu harul poetizării Cuvântului întrupat, poetizare săvârșită prin pârghia oferită de graiul Românilor – „…Oamenii ăștia s-au născut din limbă,/ că înaintea lor,/ întru-nceput,/ le-a fost Cuvântul.”, statuează întru eternitate Părintele-Poet Dumitru Ichim.
Și totuși… Și totuși, iată, inima-mi se manifestă în opoziție cu raționalul. Proximitatea aflării Părintelui Dumitru Ichim în arealul baștinei mele ar fi putut împlini dorința mea expresă de a simți pe creștetu-mi dezgolit, întru binecuvântare, căldura fizică și energia spirituală a mâinii Părintelui, a dreptei sale care ține, alternativ, Potirul și Condeiul. Așa că o vreme voi purta povara unei neîmpliniri sufletești pe care, iată, am mărturisit-o aici, ca s-o pot purta apoi mai ușor.
Gheorghe Pârlea
