În după-amiaza zilei de 21 februarie 2013, ca un privilegiu, mi s-a oferit și mie prilejul de a participa la evenimentul care deschidea, sub auspiciile părintelui protopop Pavel Postolache, „Zilele Visarion Puiu”, manifestare culturală găzduită la sediul Protopopiatului Paşcani. Cu acea ocazie, nu chiar în afara temei evenimentului, au fost lansate și trei cărţi basarabene, în prezenţa a doi distinşi oaspeţi chişinăuieni: publicistul şi monografistul conf. univ. dr. Vasile Şoimaru şi prof. univ. Vasile Iovu, Artist al Poporului.
Copleșit de
legătura de suflet cu prietenii mei basarabeni – între care, cei doi prezenți
la eveniment –, in modesta mea intervenţie am făcut atunci referiri doar la
cărţile tiparite la Chișinău. Am renunțat, ca să nu pun la încercarea răbdarea
auditoriului, să mai prezint și demersul meu pregătit și dedicat expres temei
de bază a evenimentului: comemorarea arhiereului Visarion Puiu, mitropolit al Bucovinei şi, ulterior,
mitropolit al Transnistriei (provincie administrată atunci de Guvernul
României pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial).
Ca urmare a acelei
neîmpliniri autoasumate, îndrăznesc să cred că a venit timpul să recuperez acum
modesta mea contribuție adusă memoriei mitropolitului cu origini pașcănene, în
fapt, un omagiu indirect, căci e vorba de un succint eseu prin care încerc să
reabilitez relaţia de prietenie a celor doi iluştri fii ai acestei urbe moldave, Pașcani, unul un fericit al soartei, marele prozator M. Sadoveanu, celălalt un purtător
de cruce pe propria-i Golgotă, respectiv mitropolitul Visarion Puiu.
***
Să încep cu…
mobilul care-mi declanșă motivația pentru acest exercițiu de întâmpinare asupra unei
nedreptăți. O nedreptate care, chiar dacă îl absolvă pe mitropolitul Visarion
Puiu, nu l-ar și satisface acolo Sus, la Cer, pe cel care, presupun, ar observa,
din acea dimensiune a Împărăției Domnului, nedreptatea făcută prietenului său, Sadoveanu.
Citisem pe
un site o opinie care mă revoltase, anume că Sadoveanu ar fi fost pasiv la ceea
ce i se întâmpla în deceniile de după război mitropolitului Visarion Puiu şi că
el, prozatorul, ar fi profitat de pe seama prigonirii ierarhului cu origini pășcănene.
Şi „întărirea” acestei invocate acuzaţii era făcută cu „argumentul” că
scriitorul i-ar fi furat ierarhului clădirea de la schitul Vovidenia (acum,
casă memorială dedicată frăţeşte memoriei celor două personalităţi).
M-a durut
acest punct de vedere, eu neacceptând să separ, atât de radical, scriitorul
Sadoveanu de omul Sadoveanu. Desigur, subiectivismul meu, cel rezultat din
efectul frumuseţii scrisului şi mesajului operei sadoveniene asupra cititorului
care mă aflu, e direcţionat şi spre o anume obiectivitate, sprijinită pe câteva
argumente plauzibile, găsite în contextul acestei relaţii.
Cele două
personalităţi istoricizează, cu dublă măsură, locul comun al naşterii celor doi
copii de demult, unul Mihail Ursachi, fiul nelegitim, într-o anume etapa, al
avocatului Alexandru Sadoveanu, iar celălalt, Victor Puiu, fiul ceferistului
Ioan Puiu. Cum Victor/ Visarion s-a născut la 27 februarie 1879, cu aproape doi ani înaintea naşterii lui Mihail (5 noiembrie 1880), cei doi copii
predestinaţi să amprenteze istoria timpului lor au învăţat „cetitul” şi socotitul
de la acelaşi învăţator, „Domnu’ Trandafir” (Mihai Busuioc), în aceeaşi „odaie
lungă, cu tavanul scund”, în care „toate patru clase erau grămădite”. După ce
lui Mihail îi muri mama, tatăl său se întâmplă să se recăsătorească cu Maria
Puiu din Ciohorăni (care-i dărui lui Mihail o soră, pe Florica), nepoata (de
frate) a tatălui lui Victor, căci neamul său pe linie paternă avea ramuri
genealogice şi în acest sat de lângă Hanul Ancuţei, locul de popas consacrat
literar de inegalabilul prozator.
Iată-i pe
cei doi concitadini chiar... rude. În ce priveşte această ipostază a biografiei
lor comune, ea e sugerată de scriitor în unele din scrierile sale, cele care
istorisesc întâmplări (cu „oameni şi locuri”) preluate din acest sat aflat o
lungă perioadă de timp în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Această legătură
de rudenie e întărită de informaţiile obţinute de profesorul de limba română
Dumitru Călin din Ciohorăni, care a alcătuit şi un arbore genealogic al
familiei în care s-a născut mitropolitul. Autenticităţii acestui fapt i se
adaugă şi înscrisul (cu o caligrafie desăvârşită) de pe o Sfântă Evanghelie
donată de membrii familiei Puiu Bisericii din Mirosloveşti (aceast lăcaş de
închinare fiind cel în care au fost creştinaţi unii membri ai familiei Puiu). Această legătura de rudenie dintre cele două personalități pășcănene este confirmată şi de
scriitorul şi publicistul Mircea Coloşenco, urmare a unei mărturisiri pe care
i-a făcut-o Constantin Mitru, cumnatul şi editorul lui Sadoveanu.
Relaţia de
amiciție a celor doi pășcăneni, deveniţi mari români, a avut un parcurs cel
puţin constant. După bolşevizarea ţării, între înaltul arhiereu şi neîntrecutul
artist al cuvântului scris nu putea să se rupă brutal o relaţie consolidată în
decenii de viaţă. Se ştie că Sadoveanu avea „contingenţe cu unii slujitori ai
biserici, destul de strânse, chiar afectuoase cu unii”. În acest context
relaţional, Sadoveanu a contribuit la stilizarea psalmilor din Biblia redactată
de pr. prof. Radu Vasile şi scriitorul teolog Gala Galaction (1934), a avut o
strânsă legătură cu arhiereii Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu, împreună cu
acesta din urmă reuşind să convingă autorităţile comuniste (1953) să finanţeze
restaurarea Mănăstirii Neamţ. La acestea adăugăm că, frecvent, călugării şi
mănăstirile moldave sunt modele de oameni şi locuri pentru povestirile sale
(„Fraţii Jderi”, „Demonul tinereţii”, „Oameni şi Locuri” etc.).
Preocupat de
relaţia dintre cele două personalităţi care au amprentat puternic timpul lor,
eruditul publicist şi scriitor Vasile Iancu, originar din Ciohorăni, deşi crede
că „nimeni n-o ştie (relaţia) în toate meandrele şi tainele ei”, ajunge totuşi
la o conturare care dă formă unei concluzii: „a fost o prietenie, pur şi simplu
(nu o mare prietenie), mai mult complicată de timpurile tulburi pe care le-au
traversat, fiecare pe traseul său existenţial, sinuoasă, poate, după oameni, cu
limitele lor, unii, mai verticali, alţii, mai aplecaţi către compromisuri”.
E cert că
lui Sadoveanu nu i-a fost deloc confortabil faptul că mitropolitul, prietenul
său, căpătase (nedrept!) anatema trădătorului, întărită de condamnarea la
moarte în contumacie şi de caterisire. Se poate spune, măcar, că nu a fost
chiar pasiv la drama prietenului său. În anul 1956, pe când Visarion Puiu era
la Paris, Sadoveanu, deşi bolnav (venise la o clinică medicală, în urma
accidentului său vascular), l-a vizitat pe arhiereu şi l-a încurajat să se
întoarcă în ţară, asigurându-l că va beneficia de clemenţa autorităţilor.
Scriitorul Vasile Iancu crede că prozatorul intervenise la Gheorghe
Gheorghiu-Dej în acest scop şi că îl va fi îndemnat pe Visarion Puiu să-şi
calce pe inimă şi să alcătuiască un memoriu în care să se dezvinovăţească de acuzaţiile
care îl aduseră în starea dată. În 1958, din nou, scriitorul îl vizitează, de
data aceasta împreuna cu mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu (viitorul
patriarh). Despre acest demers de conciliere intermediat de Mihail Sadoveanu,
scriitorul Vasile Iancu are mărturia preotului Dumitru Emilian Popa, obţinută
la Freiburg, unde preotul (hirotonit chiar de mitropolitul aflat in exil) îşi
avea parohia. Dar şi de data aceasta, ierarhul şi-a declinat întoarcerea. Când
Sadoveanu i-a spus că el şi mitropolitul Iustin Moisescu îi garantează că nu i
se va întâmpla nimic rău dacă se întoarce, Visarion Puiu le-a răspuns
binevoitorilor lui vizitatori: „Dar pe voi cine vă garantează?”. Neîncrederea
lui căpătă imediat şi un alt argument: „Nu mă întorc deocamdată. Căci trenurile
din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi ajung la Bucureşti”.
După această
ultimă încercare de aducere acasă a mitropolitului surghiunit Visarion Puiu,
fostul ierarh a mai trăit şase ani. Cu trei ani înaintea lui se stinse din
viaţă şi prietenul său, scriitorul. Faptul că lângă Mănăstirea Neamţ spiritele
celor doi români iluştri tutelează acelaşi muzeu memorial e o idee inspirată,
menită să inducă vizitatorului armonia şi nu antinomia, contradicție încă întreținută de unii pe seama
acestei relaţii istorice, ce-i drept, cu „meandrele şi tainele” ei.
Gheorghe Pârlea
