joi, 27 februarie 2020

"MEANDRELE ŞI TAINELE" UNEI PRIETENII: MIHAIL SADOVEANU ŞI MITROPOLITUL VISARION PUIU

















          În după-amiaza zilei de 21 februarie 2013, ca un privilegiu, mi s-a oferit și mie prilejul de a participa la evenimentul care deschidea, sub auspiciile părintelui protopop Pavel Postolache, „Zilele Visarion Puiu”, manifestare culturală găzduită la sediul Protopopiatului Paşcani. Cu acea ocazie, nu chiar în afara temei evenimentului, au fost lansate și trei cărţi basarabene, în prezenţa a doi distinşi oaspeţi chişinăuieni: publicistul şi monografistul conf. univ. dr. Vasile Şoimaru şi prof. univ. Vasile Iovu, Artist al Poporului.  
Copleșit de legătura de suflet cu prietenii mei basarabeni – între care, cei doi prezenți la eveniment –, in modesta mea intervenţie am făcut atunci referiri doar la cărţile tiparite la Chișinău. Am renunțat, ca să nu pun la încercarea răbdarea auditoriului, să mai prezint și demersul meu pregătit și dedicat expres temei de bază a evenimentului: comemorarea arhiereului Visarion Puiu,  mitropolit al Bucovinei şi, ulterior, mitropolit al Transnistriei (provincie administrată atunci de Guvernul României pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial).
Ca urmare a acelei neîmpliniri autoasumate, îndrăznesc să cred că a venit timpul să recuperez acum modesta mea contribuție adusă memoriei mitropolitului cu origini pașcănene, în fapt, un omagiu indirect, căci e vorba de un succint eseu prin care încerc să reabilitez relaţia de prietenie a celor doi iluştri fii ai acestei urbe moldave, Pașcani, unul un fericit al soartei, marele prozator M. Sadoveanu, celălalt un purtător de cruce pe propria-i Golgotă, respectiv mitropolitul Visarion Puiu.

***
Să încep cu… mobilul care-mi declanșă motivația pentru acest exercițiu de întâmpinare asupra unei nedreptăți. O nedreptate care, chiar dacă îl absolvă pe mitropolitul Visarion Puiu, nu l-ar și satisface acolo Sus, la Cer, pe cel care, presupun, ar observa, din acea dimensiune a Împărăției Domnului, nedreptatea făcută prietenului său, Sadoveanu.
Citisem pe un site o opinie care mă revoltase, anume că Sadoveanu ar fi fost pasiv la ceea ce i se întâmpla în deceniile de după război mitropolitului Visarion Puiu şi că el, prozatorul, ar fi profitat de pe seama prigonirii ierarhului cu origini pășcănene. Şi „întărirea” acestei invocate acuzaţii era făcută cu „argumentul” că scriitorul i-ar fi furat ierarhului clădirea de la schitul Vovidenia (acum, casă memorială dedicată frăţeşte memoriei celor două personalităţi).  
M-a durut acest punct de vedere, eu neacceptând să separ, atât de radical, scriitorul Sadoveanu de omul Sadoveanu. Desigur, subiectivismul meu, cel rezultat din efectul frumuseţii scrisului şi mesajului operei sadoveniene asupra cititorului care mă aflu, e direcţionat şi spre o anume obiectivitate, sprijinită pe câteva argumente plauzibile, găsite în contextul acestei relaţii.  
Cele două personalităţi istoricizează, cu dublă măsură, locul comun al naşterii celor doi copii de demult, unul Mihail Ursachi, fiul nelegitim, într-o anume etapa, al avocatului Alexandru Sadoveanu, iar celălalt, Victor Puiu, fiul ceferistului Ioan Puiu. Cum Victor/ Visarion s-a născut la 27 februarie 1879, cu aproape doi ani înaintea naşterii lui Mihail (5 noiembrie 1880), cei doi copii predestinaţi să amprenteze istoria timpului lor au învăţat „cetitul” şi socotitul de la acelaşi învăţator, „Domnu’ Trandafir” (Mihai Busuioc), în aceeaşi „odaie lungă, cu tavanul scund”, în care „toate patru clase erau grămădite”. După ce lui Mihail îi muri mama, tatăl său se întâmplă să se recăsătorească cu Maria Puiu din Ciohorăni (care-i dărui lui Mihail o soră, pe Florica), nepoata (de frate) a tatălui lui Victor, căci neamul său pe linie paternă avea ramuri genealogice şi în acest sat de lângă Hanul Ancuţei, locul de popas consacrat literar de inegalabilul prozator.  
Iată-i pe cei doi concitadini chiar... rude. În ce priveşte această ipostază a biografiei lor comune, ea e sugerată de scriitor în unele din scrierile sale, cele care istorisesc întâmplări (cu „oameni şi locuri”) preluate din acest sat aflat o lungă perioadă de timp în comuna Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Această legătură de rudenie e întărită de informaţiile obţinute de profesorul de limba română Dumitru Călin din Ciohorăni, care a alcătuit şi un arbore genealogic al familiei în care s-a născut mitropolitul. Autenticităţii acestui fapt i se adaugă şi înscrisul (cu o caligrafie desăvârşită) de pe o Sfântă Evanghelie donată de membrii familiei Puiu Bisericii din Mirosloveşti (aceast lăcaş de închinare fiind cel în care au fost creştinaţi unii membri ai familiei Puiu). Această legătura de rudenie dintre cele două personalități pășcănene este confirmată şi de scriitorul şi publicistul Mircea Coloşenco, urmare a unei mărturisiri pe care i-a făcut-o Constantin Mitru, cumnatul şi editorul lui Sadoveanu.  
Relaţia de amiciție a celor doi pășcăneni, deveniţi mari români, a avut un parcurs cel puţin constant. După bolşevizarea ţării, între înaltul arhiereu şi neîntrecutul artist al cuvântului scris nu putea să se rupă brutal o relaţie consolidată în decenii de viaţă. Se ştie că Sadoveanu avea „contingenţe cu unii slujitori ai biserici, destul de strânse, chiar afectuoase cu unii”. În acest context relaţional, Sadoveanu a contribuit la stilizarea psalmilor din Biblia redactată de pr. prof. Radu Vasile şi scriitorul teolog Gala Galaction (1934), a avut o strânsă legătură cu arhiereii Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu, împreună cu acesta din urmă reuşind să convingă autorităţile comuniste (1953) să finanţeze restaurarea Mănăstirii Neamţ. La acestea adăugăm că, frecvent, călugării şi mănăstirile moldave sunt modele de oameni şi locuri pentru povestirile sale („Fraţii Jderi”, „Demonul tinereţii”, „Oameni şi Locuri” etc.).  
Preocupat de relaţia dintre cele două personalităţi care au amprentat puternic timpul lor, eruditul publicist şi scriitor Vasile Iancu, originar din Ciohorăni, deşi crede că „nimeni n-o ştie (relaţia) în toate meandrele şi tainele ei”, ajunge totuşi la o conturare care dă formă unei concluzii: „a fost o prietenie, pur şi simplu (nu o mare prietenie), mai mult complicată de timpurile tulburi pe care le-au traversat, fiecare pe traseul său existenţial, sinuoasă, poate, după oameni, cu limitele lor, unii, mai verticali, alţii, mai aplecaţi către compromisuri”.  
E cert că lui Sadoveanu nu i-a fost deloc confortabil faptul că mitropolitul, prietenul său, căpătase (nedrept!) anatema trădătorului, întărită de condamnarea la moarte în contumacie şi de caterisire. Se poate spune, măcar, că nu a fost chiar pasiv la drama prietenului său. În anul 1956, pe când Visarion Puiu era la Paris, Sadoveanu, deşi bolnav (venise la o clinică medicală, în urma accidentului său vascular), l-a vizitat pe arhiereu şi l-a încurajat să se întoarcă în ţară, asigurându-l că va beneficia de clemenţa autorităţilor. Scriitorul Vasile Iancu crede că prozatorul intervenise la Gheorghe Gheorghiu-Dej în acest scop şi că îl va fi îndemnat pe Visarion Puiu să-şi calce pe inimă şi să alcătuiască un memoriu în care să se dezvinovăţească de acuzaţiile care îl aduseră în starea dată. În 1958, din nou, scriitorul îl vizitează, de data aceasta împreuna cu mitropolitul Moldovei Iustin Moisescu (viitorul patriarh). Despre acest demers de conciliere intermediat de Mihail Sadoveanu, scriitorul Vasile Iancu are mărturia preotului Dumitru Emilian Popa, obţinută la Freiburg, unde preotul (hirotonit chiar de mitropolitul aflat in exil) îşi avea parohia. Dar şi de data aceasta, ierarhul şi-a declinat întoarcerea. Când Sadoveanu i-a spus că el şi mitropolitul Iustin Moisescu îi garantează că nu i se va întâmpla nimic rău dacă se întoarce, Visarion Puiu le-a răspuns binevoitorilor lui vizitatori: „Dar pe voi cine vă garantează?”. Neîncrederea lui căpătă imediat şi un alt argument: „Nu mă întorc deocamdată. Căci trenurile din Occident trec mai întâi pe la Moscova şi apoi ajung la Bucureşti”.  
După această ultimă încercare de aducere acasă a mitropolitului surghiunit Visarion Puiu, fostul ierarh a mai trăit şase ani. Cu trei ani înaintea lui se stinse din viaţă şi prietenul său, scriitorul. Faptul că lângă Mănăstirea Neamţ spiritele celor doi români iluştri tutelează acelaşi muzeu memorial e o idee inspirată, menită să inducă vizitatorului armonia şi nu antinomia, contradicție încă întreținută de unii pe seama acestei relaţii istorice, ce-i drept, cu „meandrele şi tainele” ei.   

Gheorghe Pârlea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ANIVERSARĂ

  OMAGIU Ş oimul cu glia-i scumpă peste Prut –      O rheiul îl cunoaşte de demult –    I ubirea-şi cântăreşte azi în sine, M ăsură dând ave...