Satul Boureni de pe valea râului Moldova poartă, chiar și toponimic, rezonanța legendei istorice a Descălecatului moldav. Descălecatul, aici, e vocabula folosită de cronicarii evului mediu românesc pentru a desemna întemeierea primelor formațiuni statale ale românilor. Conform legendei care îl are ca izvor pe cronicarul Grigore Ureche, în arealul acestui sat, cneazul maramureșean Dragoș, fondatorul statului feudal Moldova, acompaniat de tovarășa lui din lumea canină, pe nume Molda, se afla la o vânătoare. Nobilul vânător avea ca țintă un bour fioros, sau poate chiar bourul alb, cu sălașul în muntele Ceahlău, animal mitic care li se arăta doar bărbaților inițiați, celor predestinați faptelor mari.
Nu-i exclusă ipoteza că satul Boureni va fi avut ca embrion o restrânsă
comunitate monahală, respectiv componenții schitului cel care dăinuie până în
zilele noastre. Conform unei variante a legendei, vânătorul întemeietor de țară
primise indicii despre bour de la un sihastru pe nume Ioan.
Iată ce spune legenda, legat de nașterea schitului, implicit a satului.
Dragoș, voievodul cel de la început, cu ceata lui din Maramureș, aflat la
vânătoare de bouri, a găsit sălașul acestor cornute sălbatice într-un loc în
care trăia un pustnic. Dar să aflăm o parte din legendă după cum ni-i transmisă
în versurile poetei locului, respectiv Valeria (Micle) Sturza, fiica cea mare a
Veronicăi Micle, muza lui Eminescu:
Zice, c-a venit odată-n aste locuri neumblate,
Chiar de pământenii țării foarte-arareori călcate,
Pripășit din largul lumii, fără țintă, un drumeț
Ce părea că pentru oameni poartă ură și dispreț.
Cine-a fost necunoscutul n-a știut nimeni pe lume,
Căci pe urma lui neștearsă n-a rămas nici fel de nume.
Fost-a el domn fără scaun, izgonit de-al său popor,
Ori îl chinuia în suflet un cumplit și mare dor,
Ori urma să ispășească grozăvia unei crime,
Prin eternă pustnicie, remușcarea să-și exprime?
Zilnic îndrepta la ceruri rugăciunile-i umile
Si cerea ca să-i scurteze ale sale triste zile.
Nimic alta nu se știe, dar legenda ne mai spune
Că sihastrului, odată, s-arătă mare minune:
O bătaie ca de toacă îl trezi în miez de noapte.
Tresări, făcu o cruce și-auzi vorbind în șoapte:
– Scoală, vină după mine, multe zile ai s-alergi,
Lacrimile tale toate vei putea să ți le ștergi…
(„Legenda Schitului”)
Și vocea duhului care-l trezi pe pustnic în miezul nopții (promotorii
legendei au și un nume pentru pustnic) îl călăuzi pe Atanasie într-un loc în
care îi cere să ridice o bisericuță închinată Maicii Domnului, anume ei, căci
poporul serba Nașterea Născătoarei de Dumnezeu chiar în ziua acelei revelații.
Îl duse lângă o culme de deal, căci sălașul pustniciei lui era mai în vale, pe
malul râului Moldova, și-i arătă locul în care avea să ridice ofranda lui adusă
Cerului.
Fiindcă monahii au păstrat și adus aproape de timpul nostru un clopoțel pe
care a putut fi identificat anul 1372, se crede că acest artefact (ridicat de
„… un domn colonel, pe nume Nădejde, delegat al Comisiei Monumentelor
Istorice de la Iași”, spun localnicii) induce și vechimea schitului, chiar
de la întemeierea statului medieval Moldova. Ca în multe cazuri, în jurul
schitului, în timp, se va fi format și obștea sătească Boureni. Căci iată cum
ne sugerează asta poeta deja enunțată:
„…Și-a ieșit din a sa mână mănăstirea cu chilii,
Toate bine rânduite pentru morți și pentru vii,
Și-n curând se duce vestea printre oamenii cei buni
Că la schit este-o icoană făcătoare de minuni,
Ce-a adus răzeși din vale și în urmă alți mireni,
De-au alcătuit aice satul nostru, Boureni.”
Se știe din documente că Schitul apare menționat documentar la 1657. În
1716 schitul a fost incendiat din neglijența unui preot de mir pe nume Isachis,
fapt ce a dus la desființarea schitului pe o perioadă de câteva decenii.
Reapare în documente la 1764, avându-l ca proprietar și ctitor pe domnitorul
Moldovei Grigore Ghica vodă.
Din 1775 moșia Boureni, inclusiv Schitul, este dăruită de domnitor
sultanului și cumpărată la mezat în 1824 de domnitorul Ioniță Sandu Sturza.
Acesta preia întreținerea schitului, iar de la el încolo, până la instaurarea
regimului comunist, de către urmașii Sturzești, ultimii fiind frații Dimitrie
Mihai Sturza și Constantin Sturza, cu moșii (și) la Boureni, respectiv la
Cristești, sat aflat în proximitatea Boureniului.
Între bunurile cu valoare istorică ale Bisericii Schitului e de remarcat o
carte veche din 1731, o cruce mică având încrustat anul 1796, iar din 1873
lăcașul are spre închinare o Icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, dăruită de
prințesa monahă Raruca Sturza (Turculeț).
În 1903 s-a pus temelie unei noi biserici a schitului, lângă cea veche,
biserică târnosită târziu, la 8 septembrie 1939, sub binecuvântarea arhiereului
Valerie Moglan. Biserica avea ca hram Nașterea Maicii Domnului, probabil în
strânsă legătură cu începutul legendar al așezământului monahal.
Dar veni războiul cel din urmă, care a dus la devastarea satului ocupat de
sovietici. Biserica a suferit și ea urmările bombardamentului executat luni la
rând (din aprilie 1944 până la 23 august) de către bateriile de artilerie
amplasate în Miroslovești și de către avioanele germane. Singurul călugăr rămas
la schit pe timpul luptelor a fost găsit fără viață în beciul schitului, se
pare unul dintre cei doi călugări basarabeni, Iacob Breahnă și Serapion Ionescu
(ambii având stagiu de nevoință la Muntele Athos, conform înscrisului de pe o
fotografie care îi înfățișa în 1939).
Imediat după încheierea războiului, se găsi un generos ctitor pentru o nouă
biserică, din zid, cea care dăinuie și astăzi. Ofertantul, cu origini basarabene
își pierduse singurul său fiu în luptele pentru redobândirea Basarabiei în al
Doilea Război Mondial. Ctitorul, celebrul ofițer de servicii secrete Zaharia
Husărescu (prieten cu boierul locului, Mihai Dimitrie Sturza), ceru să se
modifice hramul bisericii, anume să fie dedicat Sfinților Împărați Constantin
și Elena, ca o legătură, spre mângâiere, și cu numele fiului său căzut pe
front, pe care îl chema Constantin, în familie – Dinu.
În 1947 Schitul primește o donație de 25ha de pădure de la Constantin Sturza,
gest contextualizat perspectivei de dezintegrare a marilor proprietăți funciare
de către comuniști. Schitul este desființat în 1959 prin Decretul 410 și
reînființat în 1991, acum ca parte a Mănăstirii Sihăstria (înainte de război,
ținea de M-rea Neamț).
E de consemnat aici că între călugării schitului s-au aflat și rugători
care și-au depășit condiția de simpli monahi. Fratele Gherasim Cucoșel, ucenic
(de copil) la Schit, a urcat în ierarhia monahală până la treapta de arhiereu
(Episcopul Gherasim Pruteanu, vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților).
Ierodiaconul Vartolomeu Dolhan ajunge preot la Biserica „Trei Ierarhi” și apoi
la Catedrala Mitropolitană din Iași. Acesta urmează și cursurile Academiei de
arte Frumoase din Iași și devine pictor de biserici. Împărtășește cu Vartolomeu
Bodoașcă, starețul schitului (în perioade diferite), dramatica experiență de
victime ale închisorilor comuniste – părintele Dolhan, ca implicat în mișcarea
„Rugul Aprins”, iar părintele monah Vartolomeu, acuzat de colaborarea cu
exponenți ai rezistenței anticomuniste.
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu