A trecut în veșnicie profesorul Ioan Leleu, dascăl al câtorva zeci de promoții de elevi. Într-o perioadă de circa patru decenii (cu o aproximare nesemnificativă), toți copiii școlarizați ai satului Miroslovești, baștina profesorul Ioan Leleu, unde a și activat, au fost inițiați în cunoașterea geografică (cu preponderență) de către dascălul de care comunitatea sătească se desparte acum cu tristețe și pioasă recunoștință. Profesorul Ioan Leleu, în structura lui biologică aflată la vedere, era croit după parametrii unui gladiator al Romei antice. Desigur, neaparținând timpului care a consacrat acest model al vigorii bărbătești, tânărul Ioan Leleu a ales să se pregătească instituțional, în cadrul Facultății de istorie și geografie, ca să poată evoca timpurile și societatea care au consacrat imaginea gladiatorului. Această robustețe a sa le inspira cunoscuților profesorului, cu privire la perspectiva speranței lui de viață, o longevitate matusalemică. E drept că nici vârsta la care s-a despărțit de lume profesorul defunct nu e lipsită de noimă, cu privire la vremea la care omul merge să-L întâlnească pe Dumnezeu.
Știm că acest moment al marii treceri e în afara oricărei planificări omenești și că adesea clipa morții vine și cu o precocitate dramatică. Dar ieșirea din viață a unei persoane, chiar și la vârsta pe care o înțelegem omenește ca normă, provoacă invariabil o traumă celor afectați direct, un șoc sau o emoție accentuată pentru prietenii și cunoscuții defunctului.
În ce mă privește, știam de o oarecare suferință a profesorului Ioan Leleu, una ce însoțește frecvent vârsta octogenarului, dar vestea că vecinul și, totodată, colegul și cumătrul meu n-a avut răbdare să atingă suta de ani (că, vorba epigramistului:”… ce-i suta azi!”), m-a scos din ritmul normalității traiului meu anost, de aspirant la intrarea iminentă în cinul octogenarilor. A trebuit, un timp, să-mi astâmpăr îndoiala că vestea e reală, apoi să-mi temperez puseul de tremor rezultat din trauma nefastei știri, reacție emoțională grefată pe vulnerabilitățile vârstei.
Întâmplarea a făcut ca timp de circa jumătate de veac să locuiesc în vecinătatea profesorului Ioan Leleu, să-i fiu coleg de slujbă didactică, cu diferența specifică. Și, prin încreștinarea, împreună cu distinsa și devotata lui șoție, a uneia dintre fiicele mele, să avem o anume relație ce ține de spiritualitate și tradiție. A fost profesorul copiilor mei, am mers împreună în excursii și tabere școlare, am coparticipat la evenimente oficiale, private (familiale).
L-am cunoscut așadar bine pe cel de care, iată, mă despart iremediabil, iar asta a produs în adâncul meu ființial efecte afective ireversibile.
L-am apreciat atât ca slujitor al catedrei, cât și ca om, ca persoană detașată de cele materiale și axată pe ființa sa interioara. Ca dascăl, a fost un practicant al metodelor active, angajând elevii în dezbateri, problematizare, provocându-le raționamentul, gândirea critică, argumentată. Își folosea la lecții, ca ingredient, umorul, gluma adaptată vârstei și obiectului cunoașterii, căci avea o aplecare spre hazul subtil, apanaj al omului spiritual. Avea morga profesorului distant, sever dar se dedubla cu ușurință, transfigurându-se în dascălul hâtru și amical, desigur, păstrând cu măiestrie didactică limita. Umorul era rețeta care îl făcea simpatizat de către elevi, iar în anturajele din afara școlii, avea mereu pregătit bancul potrivit contextului.
Dincolo de omul școlii, și de familistul exemplar cu doi feciori, cărora maturitatea le-a modelat chipurile după matricea portretistică a tatălui lor, persoana identificată cu numele și prenumele Ioan Leleu mi s-a relevat prin interesul, preocuparea pentru problemele fundamentale ale omului ca ființă rațională, în raportul său cu incomensurabilul universului, cu miturile și legendele care definesc misterul. Am dezbătut cu dânsul, desigur în notă diletantă, probleme de religie și filozofie, el fiind mereu cel care provoca tema. Pe teme religioase punea mereu în balanță ceea ce furniza știința în contra dogmei care venea dinspre Biserică. Un absolvent de geografie e inițiat și în astronomie, știință considerată exactă, iar asta îl descumpănea pe creștinul care privea Cerul ca fereastră către Dumnezeu. Nu avea aroganța celui care formulează concluzia, ceea ce făcea ca problemele noastre să se mărginească adesea doar la ipoteze.
Îl atrăgea esențele filozofice din poezie, cu precădere din ale lui Eminescu. Adesea mă provoca, recitând versuri de această natură și cerându-mi să le identific autorul. Spre disconfortul meu nu reușeam să trec toate testele. La una din întâlnirile noastre conjuncturale, cea mai recentă, supunându-mă tot unui asemenea gen de test, îmi ceru să nu reacționez până nu termină versurile, și începe să recite, cu vocea profund pliată pe romanticul lui act poetic: „Am soarta ta, omule;/ mă răvăşesc şi pe mine,/ te răvăşesc şi pe tine –/ pe mine, vânturile,/ pe tine, gândurile.// Am soarta ta, omule;/ dureros cioplesc în mine,/ dureros cioplesc în tine –/ în mine, securile,/ în tine, gândurile.// Am soarta ta, omule;/ vâlvătaie arde-n mine,/ vâlvătaie arde-n tine –/ în mine, focurile,/ în tine, gândurile.// Rău de mine,/ rău de tine,/ însă fratele tău, Pomul,/ vede că-i mai tragic omul,/ căci și focul, și securea/ n-asupresc mereu pădurea;/ asemenea, vânturile/ nu-și fac vad cum gândurile.//
Memorarea și recitarea acestor versuri, care îmi aparțin („De la fratele meu, Copacul”), a însemnat darul profesorului Ioan Leleu pentru mine, amicul său de cursă lungă, pe durata unei jumătăți de veac. A făcut-o parcă premonitoriu, ca să-mi rămână în memoria auditivă, vocea lui inconfundabilă, ca să-mi rămână viu, din întregul pe care îl reprezenta, măcar prin această parte distinctivă a ființei sale.
Și asta mă va urmări o vreme, poate pe termen lung, poate pe termen scurt… Cine știe ce îi este scris omului în catastiful cel păstrat într-un raft al Cerului?!
Dumnezeu fie mărinimos cu profesorul mirosloveștean care, iată, mă supune acestui exercițiu de tristă și pioasă aducere aminte!
Gheorghe Pârlea
