N-am găsit un sicomor în care să mă urc, spre a-l putea privi pe Părintele Dr. Dumitru Ichim

În zilele din coada lunii octombrie, anul curent, un mare poet, doct în Teologie, născut și crescut pe plai românesc, dar desăvârșit ca Om al Terrei în SUA și Canada, a traversat Oceanul și s-a întors Acasă pentru o fulgurație de timp. A făcut asta la o târzie chemare lăuntrică, favorizată în împlinire de către unul dintre fiii săi, medic cu notorietate în SUA (fiul pentru care părintele său ne-a cerut disperat să ne rugăm la Cer întru salvarea lui din mrejele perfidului SARS-CoV-2)

Îl știu relativ bine pe Poetul-Teolog, însă exclusiv pe cale virtuală, iar asta, nu mai mult (nici mai puțin) decât stă în modesta mea putere de cuprindere a incomensurabilului întreg ființial ce desemnează personalitatea Părintelui Dr. Dumitru Ichim. Mă știe și Sfinția Sa – mai precis îmi știe micimea, pe care nu numai că mi-o tolerează, ci mi-o și ajustează pe ici-colo, numindu-mă… „dragul meu prieten și poet”.

Înțeleptul cu Har poetic ce-și are traiul în Canada, unde și-a creat o mică Românie, respectiv Centrul Cultural Românesc din Kitchener, a fost în zilele acestea la o azvârlitură de băț de baștina mea. Am avut chiar impresia că-i simt boarea răsuflării și bătăile inimii.

Dar… Dar, nevrednic cum sunt într-ale faptelor mari, nu am reușit să-i ies în întâmpinare. Sfiala în a o face mi-a blocat toate mijloacele care mi-ar fi intermediat asta la Iași sau la Târgu Neamț, localitățile cele mai facile pentru prezumtiva mea întâlnire cu dragul nostru Părinte-Poet Dumitru Ichim.

Mi-am imaginat, în vâltoarea frământărilor mele de context, că Părintele ar putea trece, de la Târgu Neamț către meleagul său natal din arealul Bacăului (Dărmănești), chiar prin satul meu. Și, numaidecât, însoțit de mulțimea de admiratori virtuali, disimulați în persoane întrupate. Am întrevăzut alaiul și, într-un impuls indus de un pasaj din Cartea în cunoașterea căreia Părintele excelează, m-am precipitat, captiv imaginarului, să găsesc un sicomor în care să mă urc, spre a-l vedea în deplina alcătuire ființială pe cel pe care îl știu doar din fotografii. M-am închipuit a fi un Zacheu, că și eu sunt mic de statură precum personajul biblic. Însă unde să găsești un smochin gigant în ecosistemul moldav? Și am rămas doar cu această iluzorie soluție de împlinire a ceea ce deja am ratat.

Dar e mai bine așa, îmi zic consolator. Căci nu întâlnirea cu entitatea biologică a Părintelui-Poet ar trebui să primeaze pentru mine, anodinul, ci contactul cu spiritul său nobil, cu viul lăuntric al Părintelui-Poet, insuflat de Duhul Sfânt cu harul poetizării Cuvântului întrupat, poetizare săvârșită prin pârghia oferită de graiul Românilor – „…Oamenii ăștia s-au născut din limbă,/ că înaintea lor,/ întru-nceput,/ le-a fost Cuvântul.”, statuează întru eternitate Părintele-Poet Dumitru Ichim.

Și totuși… Și totuși, iată, inima-mi se manifestă în opoziție cu raționalul. Proximitatea aflării Părintelui Dumitru Ichim în arealul baștinei mele ar fi putut împlini dorința mea expresă de a simți pe creștetu-mi dezgolit, întru binecuvântare, căldura fizică și energia spirituală a mâinii Părintelui, a dreptei sale care ține, alternativ, Potirul și Condeiul. Așa că o vreme voi purta povara unei neîmpliniri sufletești pe care, iată, am mărturisit-o aici, ca s-o pot purta apoi mai ușor.

Gheorghe Pârlea

Peregrin, peste ani, pe un segment al Frontului Moldovei din cel de-Al Doilea Război Mondial

 

Peregrinările publicistului chişinăuian dr. Vasile Șoimaru, laureat al  Academiei Române, în cele opt expediții personale pe urmele tragediei ostaşilor români din Al Doilea Război Mondial, în speranța lor că vor recupera teritoriilor strămoşeşti, au însumat pentru profesorul basarabean mii de kilometri străbătuţi în condiţii vitrege, pe cheltuială proprie.

Distanţele spațiului răsăritean, depărtate mult de Vatra Neamului, pe care le-au avut de străbătut şi stropit cu sânge ostaşii români (şi cu sudoare cel ce se îngrijeşte de memoria lor) au fost condiţionate de legile scrise şi nescrise ale războiului purtat în alianţe, de o anumită logică politică și militară condiționată de  împrejurări și de norme militare consacrate încă din antichitate.

Aflat sub puternica impresie a rezultatelor ostenelii sale şi ştiind că veteranii acelor înfruntări militare, de la care se mai pot afla alte nuanţe ale adevărului legat de istoria cruntului război, sunt pe cale de dispariţie, universitarul Vasile Şoimaru se află încă într-o perpetuă misiune autoasumată pe această temă. O forţă interioară greu de autoreprimat, deduc din dialogul cu dumnealui, îl îndeamnă fără ostenire în a ne ţine vie memoria legată de destinul românesc contextualizat aflării vetrei neamului nostru la răscrucea drumurilor bătătorite de armatele imperiale ale timpului, inclusiv cele ale imperiului sovietic.

Aşa se face că în una din zilele săptămânii ce a precedat Săptămâna Mare a Paştelui din 2016 am primit veste de la prietenul nostru că îşi va continua peregrinările sale prin România, cu scopul de a afla veterani de pe Frontul de Răsări, cei încă neatinşi de tarele bătrâneţii avansate. Măcar chipurile lor, imprimate de nelipsitul său aparat foto, şi tot înseamnă asta ceva pentru basarabeanul care trăieşte încă frustrarea dezrădăcinatului şi recunoştinţa obsesivă faţă de cei care şi-au pus viaţa zălog, spre a-i salva pe părinţii şi bunicii lui de “ciuma roşie”, un apendice al războiului care avea să facă, estimează istoricii, încă 1 500 000 de victime, urmare a ocupaţiei sovietice în Basarabia şi Bucovina de Nord.

Apoi, la câteva zile distanţă mă invită, împreună cu primarul de atunci al comunei Mirosloveşti (comună al cărei Cetăţean de Onoare este), domnul Ionuţ Gospodaru, la o prezentare de carte basarabeană (cărţi care îl au ca autor, sau iniţiator de proiect editorial) în comuna Heleşteni, judeţul Iaşi.

După însufleţitoarea întâlnire a basarabeanului cu şcolarii şi dascălii locului, toată grijă profesorului de la Chişinău s-a îndreptat spre dealurile domoale ale satelor comunei, cu peisajul lor denaturat de semnele antropicului, prin lucrări specifice războiului, care purtau acum chipuri schimonosite, urmare a vulnerabilităţii lor în faţa născocirilor distructive ale minţii omului. Domnul Constantin Hâra, primarul acelei perioade, deloc străin de istoria meleagului pe care îl avea în administraţie, îndeplini cu amabilitate şi oficiile de ghid. 

Cu o motivaţie exteriorizată prin mimica si pantomimica omului dedicat cauzei,  profesorul Şoimaru a cercetat, prin ochiul inimii şi musai al aparatului fotografic, ruinele celor trei cazemate, veritabile redute inexpugnabile pentru cei care le-au proiectat. Culmea însă, blocuri uriaşe de beton înţesat cu un păienjeniş de fier, gros cât degetul cel mare de la mâna vreunui Goliat al timpului nostru, se aflau expulzate nu departe de baza acestor fortificaţii cu pereţii groşi de un metru. Pe un vânt aspru, de aprilie capricios, cu doi primari în trenă – cel de la Mirosloveşti, motorul unei relaţii antologice de frăţietate activă cu basarabenii, şi cel al locului (trenă care îl includea şi pe evocatorul de aici al întâmplării), profesorul basarabean ne-a purtat prin satele Heleşteni, Hărmăneasa, Movileni şi Oboroceni. Se întâmpla asta după o recentă ploaie torenţială, mai degrabă caracteristică lunii iulie, ca astfel amprentele unor încălţăminte destinate asfaltului să lase, simbolic,  în lutul frământat de ostașii verii lui 1944, și dovezile respectului pentru memoria celor care, prin jertfa lor, ne-au asigurat opt decenii de pace (și cine știe câte altele se vor mai adăuga, în condițiile în care la Isaccea și Reni au început să cadă deja bombe).

La o cazemată, cea mai mare dintre toate, aflăm, prin intermediul săteanului Mihai Matei, şi o istorie absolut dramatică a acestei fortificaţii. Dar ce nu-i tragic când e vorba de război?! Moşul Matei era copil pe atunci, abia întors din refugiu. Şi ne mărturiseşte că nu încetează să-l urmărească imaginea frânturilor de trupuri ostăşeşti din preajma acestei cazemate, aflată în vecinătatea casei lui.”Multă vreme, după ruperea frontului, se vedeau  printre buruienile din preajma cazematei ţeste omeneşti, împraştiate precum bostanii, toamna”, rosteşte el zguduitoarea propoziţie. Cică la primul atac rusesc, militarii din cazemată (artilierişti şi mitraliori) s-au retras în panică, lăsând cazemata goală. Muştruluiţi de comandanţii superiori, soldaţii şi comandanţii lor inferiori au reocupat cazemata, cu muniţie îndestulătoare. Pentru a stopa un nou episod de panică, un superior le-ar fi ferecat uşa uriaşă de oţel, pe dinafară (…“cu un aparat de sudură”, fabuleaza evocatorul) . După ce au terminat muniţiile şi s-au apropiat sovieticii, n-au mai avut cine-i elibera din buncăr pe ostaşii captivi. Ruşii au aruncat în aer fortificaţia cu tot cu nefericiţii ei ocupanţi.

O altă cazemată, descompusă în trei blocuri de beton, servea, în târla oilor unui fermier local, drept şopron pentru ovinele sale. Acesta, animat şi el de interesul oaspetelui basarabean pentru ecoul războiului, ne-a condus în capătul grădinii sale, unde se deschidea un hău larg, de 15-20 metri lăţime şi aproape tot pe-atâta de adânc. Privind de-a lungul acestei albii fără râu, orientată nord-sud, cine avea ceva cunoştinţe geografice fugea repede cu mintea la celebrele canioane americane, păstrând proporţia, desigur. Era aici, de fapt, şanţul antitanc,  săpat (după informaţiile domnului Hâra), de mâinile premilitarilor, cică ajutaţi şi de un megautilaj de factură germană. Dr. V. Şoimaru m-a supus calvarului de a coborî pe fundul şanţului ca să mă folosească drept reper comparativ pentru contrastul dintre statura mea liliputană şi anvergura acestui artificiu tactic, specific războiului. Să fi oprit acest șanț antitanc, săpat anume, celebrul tanc T-34, de  26 tone, lung de 6,68 metri, lat de 3 metri, înalt de 2,45 metri şi cu o forţă de 500 cai-putere? Neîndoielnic că da, acolo unde colosului de oţel i s-a opus această stavilă. Dar e foarte probabil că, în compensaţie, chiar el, tancul T-34 (despre care se spune că e arma care a câştigat războiul), va fi spulberat fortificaţiile de beton armat de dincolo de şanţul antitanc. S-a întâmplat asta, probabil, în ultimul act al Bătăliei Moldovei, pe segmentul de front Ruginoasa-Târgu Frumos, căci în aprilie-mai, în luptele din arealul oraşului Tg. Frumos, în jur de 350 de tancuri sovietice au fost scoase din luptă de români şi germani. Strategia acestei victorii de etapă de la Târgu Frumos, spun istoricii militari, se predă la Academia Militară „West Point“ din SUA,  ca studiu de caz asupra succesului unei apărări mobile în faţa unui atac masiv de de tancuri.

În preajmă, la circa un kilometru spre nord-vest, ni se arătară semeţe cele două movile ciudate (care au dat nume satului Movileni), crescute prin te miri ce mister, căci unităţi geomorfologice nu puteau fi. Specialiştii în istoria antică presupun că ar fi necropole aparţinătoare culturii Cucuteni. Ostaşii români îşi încropiseră în coama lor, în vara lui 1944, un punct de observaţie şi un locaş pentru un tun de calibru uşor sau pentru o mitralieră.

Sub tirul unui vânt iernatic – dinspre Răsărit, fireşte –, întârziat parcă anume pentru noi, ca să ne declanşeze imaginaţia legată de viforul războiului, am cercetat cu ochii minţii arealul în care s-a topit viaţa tinerilor ostaşi atunci când, năzuind la pace, înfruntau încă moartea ascunsă în glonţ.

Cazemata cea mai mare, din Oboroceni, avea ambraz larg, croit sub formă de trunchi de piramidă cu baza în interior, anume pentru tun de calibru mic. În preajma ei, copilul devenit peste decenii primar al comunei “reconstituia”, în joaca lui cu pruncii de demult, influenţat de poveştile de război ale martorilor, faptele de eroism ale ostaşilor din ’44. Părea animat şi acum primarul de însufleţirea copilului de atunci care îi interpreta pe ostaşii jertfitori.

Veteranul de război Gheorghe Gherasim Alexa, ostaş trecut prin focul bătăliilor de la Don şi Stalingrad, decorat cu Virtutea Militară, socrul primarului Hâra, se afla departe de ţară, pe alt front al războiului, când confraţii săi de arme opuneau rezistenţă sovieticilor la baştina neamului său. Pe el, artilerist instruit într-o unitate militară din Roman, îl transferase comenduirea la Regimentul 6 Roşiori din Craiova. Regimentul lui a fost trimis pe Frontul de Est, insistă el, “sub comanda directă a ofiţerilor germani. Comenzile le primeam prin interpret român, care stia nemţeşte. În jariştea luptelor, la Stalingrad, am luptat cu pistolul neamţului în ceafă, căci friţii nu aveau încredere în noi.” (…“Si cu tancul rusesc în faţă”, adăugarăm noi.)”

Bătrânul, suferind, abia întors din spital, nu-şi putea opri lacrimile pricinuite de răscolirea noastră în amintirile lui de oştean şi repeta obsesiv trei propoziţii: “Am făcut tot războiul sub nemţi. Şi l-am terminat la Berlin. De acolo m-am întors acasă." Memoria veteranului însă pierduse multe detalii legate de calvarul său pe front. Dar aflarăm pe altă cale că Regimentul 6 Roşiori, condus de colonelul Radu Korne (un excelent comandant, Cavaler al Crucii de Fier), având în componenţa regimentului său de cavalerie şi Divizionul 54 Artilerie Grea Moto, se afla, în 1942, în subordinea Brigăzii Groddek, condusă de generalul von Manstein. Ar fi în asta o posibilă conexiune cu propoziţiile lui moş Alexa. Am putea deduce că el, în retragerea dinspre extremitatea Frontului de Est, a urmat un itinerar diferit de grosul regimentului său, căci generalul Korne se afla la 20 august 1944 lângă Târgu Frumos, la Scobâlţeni, conducând celebra bătălie de tancuri amintită mai sus. Asta ar însemna că sergentul Gheorghe Alexa nu a ajuns să lupte pe Frontul Moldovei, poate chiar în preajma baştinei sale, de unde, scutit de glonţul rusesc, ar fi urmat soarta multora dintre fraţii săi de arme: fie aflându-se printre cei aproximativ 100 000 de prizonieri luați de ruși după 23 august, nedumerit că deşi se afla sub condiţiile armistiţiului era tratat ca ostatic, fie – la fel de nedumerit – luptând cot la cot cu inamicul de pe Frontul de Est, împotriva celui care până atunci îi era aliat.

Neputând scoate de la bătrân noima legată de aflarea sa până la sfârşitul războiului sub comandă germană, ne întrebarăm dacă nu cumva, după 23 august, oşteanul nostru  s-a aflat în situaţia de a continua războiul împotriva taberei în care se aflau compatrioţii săi. Războiul însă îşi are paradoxurile lui, ne-am şoptit noi în barbă, lăsând în pace pe veteranul nostru de la Heleşteni, avansat recent (omagiu mult întârziat!) la gradul onorific de locotenent.

Dar apropo de paradoxurile războiului. Tot moşul Alexa ne relatează despre destinul consăteanul sau Petru Hâra, un înaintaş din familia primarului. Acesta a fost rănit chiar la începutul războiului, imediat ce a trecut Prutul în Basarabia. Clasat fiind, soarta lui Petru Hâra se pecetlui la întoarcerea de la Don a camarazilor săi. La ruperea frontului, la Siret, aflat acasă, unde-şi blestema infirmitatea timpurie, oşteanul scutit de calvarul din Rusia primi “la domiciliu”, din nou, răvaşul otrăvit al rusului. De data aceasta, fără scăpare, căci un obuz îl strivi sub dărâmăturile propriei case. 

Peregrinajul basarabeanului Vasile Şoimaru pe urmele ostaşilor porniţi la război spre a elibera ţinutul baştinei sale s-a încheiat în incinta Primăriei, la Monumentul-memorial dedicat, iniţial, Războiului de Independenţă din 1877-1878.  Acum, Memorialul de la Heleşteni mai marchează două războaie ale Neamului. Ultimele două îşi lăsaseră ele însele amprenta pe acest edificiu simbolic.  Păstrate spre aducere aminte, urmele  gloanţelor din cele două catastrofe militare din prima jumătate a secolului al XX-lea ne-au fost arătate, cu emoţie justificată, de primarul Constantin Hâra, care a ţinut să ne atragă atenţia şi asupra crucii reimprimate pe monument după căderea comunismului, căci regimul politic adus în România pe tancurile sovietice îndepărtase simbolul creştin de pe edificiul care marca, până  atunci, cele doua evenimente de înălţătoare jertfă din Istoria Neamului. 

                                                                     Gheorghe Pârlea

(Foto: Dr. V. Şoimaru)

GHIOCUL LUI VASILE A’ FLOAREI (sau…) Nostalgia unui înstrăinat de baștină

Cu ceva timp în urmă, într-o duminică, după ce mi-au plecat copiii, veniți într-o fulgurantă vizită la casa părintească, m-am alăturat vecinului aflat stingher pe banca de la poarta propriei gospodării. Asta, ca să suport mai ușor tăcerea rămasă în ogradă, după golirea ei de ființele celor dragi.

Și n-apucasem a schimba două vorbe cu vecinul, că opri în proximitate un automobil cu număr de Arad (AR), ceea ce nu era chiar un fapt comun pentru spațiul moldav în care ne aflam. Din autovehicul coborî un bătrân. Un bătrân cu trăsături încă frumoase pe chip, puțin adus de spate, sprijinindu-se ușor într-o cârjă. Vecinul îl privi lung, anume cu rostul de a-l identifica. El avea, spre deosebire de mine, un indiciu că străinul de baștina noastră nu era străin de-a binelea. Și după câteva secunde de cercetare asupra celui încă neidentificat, exultă:

- Măi Stafeică, măi! Tu ești? Hai că nu dau greș, ești chiar tu!

Și străinul scoate un zâmbet zgârcit de confirmare:

- Eu sunt. Dar cu porecla asta cu care mi te adresezi tu, nu m-a mai

numit nimeni de vreo patruzeci de ani.

De atâta timp nu mai venise în sat acest copil al locului.

Comunismul, cu bunele și - mai ales - relele lui, a dezrădăcinat mulți oameni ai satului. Așa se întâmplase și cu străinul cel cu inima la copaia copilăriei sale, la vatra satului de la apa Moldovei, aflată la o azvârlitură de băț de Războieni și la două de Cetatea Neamțului, spații restrânse care au în geografia lor duhul lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Dar de ce se întorsese în satul de baștină, după atâta amar de ani, bătrânul venit din Banatul extrem? Desigur, e de bănuit. Nu cu treburi venise, căci el își încheiase de mult socotelile cu viața cea de obște. Nu mai avea acum decât o treabă: să privească înapoi, fie cu mânie, fie cu mulțumire de sine, sau cu ambele stări antagonice. Căci înainte nu mai avea de făcut decât un pas, pasul cel mare, cel de pe urmă.

Omul nostru venise să-și ia cu el, în Banatul care îl adoptase de când lumea, chipul locului în care și-a trăit cei șapte ani de-acasă și încă alți câțiva, cei dăscăliți de învățătorii locului. Ba, și câțiva ani ai tinereții, când începuse, de pe la șaisprezece ani, să devină util satului, ca fierar potcovar.

Mi-l amintesc și eu, că e mai în vârstă decât mine numai cu vreo șase ani, pe tânărul acela înalt, frumos, cu tenul spre brunet și cu trăsături ale feței alcătuite din linii simetrice, proporționate cu rigoare de către geometrul cel de nevăzut

Dar mai abitir decât dorința de a cuprinde cu ochii cei din inimă meleagurile începutului său în ale vieții conștiente, musafirul acesta de câteva ceasuri căuta de zor urmașii lui Vasile a' Floarei, căci un episod din șirul amintirilor sale de copil i s-a imprimat cu forță în memorie prin această persoană. Cunoscuse, prin ea, senzația miracolului și nu a putut uita nicicum asta.

Vasile a' Floarei era un țigan pitoresc, aflat, cum îl țin eu minte - tot cu memoria copilului - de pe la jumătatea vieții omului cu traiul împlinit. Înalt, slăbănog, cu un facies deosebit de expresiv, anume parcă să întruchipeze clovnul care se manifesta, prin el, ca atare. De regulă avea fața mimului trist, plângăreț. Vara purta o pălărie cu borurile excesiv ondulate de folosința îndelungată și neglijență și, invariabil, cămașa peste cingătoarea pantalonilor. O pestelcă legată de mijloc îi întruchipa bocceaua. Iar o jiletcă fără mâneci și soioasă completa, din primăvară până-n toamnă târzie, inventarul vestimentar care-l particulariza între săteni.

Vasile a' Floarei nu trăia viața parazitară a unor semeni de-ai lui, ci subzista de pe urma a două îndeletniciri, una practică, utilă gospodinelor satului, anume confecționarea de bidinele. Cealaltă îndeletnicire era un truc familiar etniei căreia îi aparținea. Era ghicitor cu ghiocul, iar adițional folosea și o vietate a bălților, un mormoloc ori un țipar cu habitatul artificial într-un borcan.

Deși avea nume de familie ca tot omul, după ce îi crescuse una dintre fete, care se dovedi a fi cam șuie, spre deliciul copiilor satului, tatăl primi, adăugat la prenumele său, genitivul (cu defect de acord) „a Floarei”.

Dar iată ce i-a implantat Vasile a Floarei în memorie copilului cel îmbătrânit și întors vremelnic la rădăcini, la Miroslovești, matca anilor care nu se uită.

Într-o zi de iarnă, gloata de copii zburdalnici în care se afla și copilul Ion Păduraru, zis Stafeică, ieșise cu săniile pe Humărie, coama de deal în care pârăul cel ce împarte satul în două a săpat timp de veacuri nenumărate, spre a răzbate cu ușurință la apa Moldovei.

Sub dâmbul de unde începea derdelușul se afla cocioaba țiganului, aproape îngropată în malul de humă, o încropire de locuință cu ferestre cât o copertă de carte. Dar ce preț are fereastra, fie ea cât de mică, în casa omului! Iată, pentru poet geamul poate fi etalonul dorului: „Doru-mi-i de dumneavoastră/ Ca unui zid de o fereastră.”

Hărmălaia neastâmpăraților aflați sub alintul anotimpului alb amenința mereu geamurile cocioabei de lângă surpătura dâmbului Humăriei, căci unde s-a mai văzut hârjoană de iarnă fără bulgării rotunjiți în palme înroșite de frig. Firește, în condițiile date, tirurile de grămăjoare albe lăsau amprente pe pereții casei de sub tăpșanul din care începea mai mereu focul de artilerie al combatanților cu voci pițigăiate.

Odată, într-o împrejurare ca aceasta, unul din bulgări nimeri ținta cea mai vulnerabilă, cu zgomotul aferent de sticlă făcută țăndări. Proprietarul nu era acasă, dar nu trecu mult și veni parcă anume spre a constata imediat paguba. De unde să iei însă făptașul, căci părea că nimeni dintre cei de față n-avea știință din mâna cui porni ghiuleaua cea rece. Și nici mijlocul cel care identifică amprenta de pe bulgărul cu pricina, aflat taman sub pervazul ferestruicii devastate.

Cum-necum, un detectiv cu dinții în schimbare, îndreaptă degetul arătător spre Ionel a Popii, că el era la comanda unei baterii cu focul în direcția bojdeucii. Acuzatul se jură că nu din mâna lui porni bulgărele poznei, făcând asta printre lacrimi sincere de om năpăstuit fără vină.

Nescoțând-o la capăt cu intenția de a lega o noimă pentru eventuala despăgubire de la tatăl făptașului, Vasile a' Floarei recurse la instrumentele sale din dotate, cele de ghicitor cu notorietate în zonă. Mai degrabă zis, la prefăcătoria care îi trecea drept meserie. Că se găseau destui fraieri care să-i plătească pentru cine știe ce dezlegare ori profeție personalizată. Și, în asistența curioșilor cu săniile aflate în repus, bidinarul-ghicitor intră agitat în șandramaua lui, apoi iese cu o mină de triumfător, cu ghiocul într-o mână și cu borcanul cel având ca locatar țiparul, în cealaltă mână. Copiii își țineau răsuflarea, căci așteptau verdictul asupra incriminatei pozne copilărești.

Și vocea judecătorului-ghicitori, însoțită de grimasele adiacente ale clovnului, sparge liniștea:

- Tu, cel a' lui Stafeică, unde ești? Du-te îndată la tată-tău și zi-i că vin să-mi plătească geamul pe care l-ai spart!

Primul care răsuflă ușurat a fost Ionel a' Popii, cel acuzat pe degeaba. Iar cel de-al doilea care aștepta verdictul cu inima la gât era vinovatul, cel în care acum se luptau două forțe. Una, minunea că identificarea făptașului a fost cu atâta precizie; căci numai el își urmărise cu rigoare direcția tirului în timpul bătăii cu bulgări. Iar a doua grijă a lui era temerea că de-acum încolo, tată-său va proba prin ghiocul lui Vasile a' Floarei toate poznele asupra cărora el va lăsa să plutească aleatoriul. 

Gheorghe Pârlea

LUCRĂRI DE RESTAURARE LA "CAPELA SIXTINĂ" DE LA BAȘTINA MIROSLOVEȘTENILOR

În zilele acestea, simultan cu lucrările restauratoare din exterior, se lucrează și la scoaterea la lumina cea dintâi a sfinților - aproape grigoresciani - pictați cu un veac în urmă pe pereții interiori ai Bisericii "Sf. Treime" din Miroslovești de către un pictor romașcan de mare har, Ioan Secoșan, probabil format la școala stilistică inspirată dinspre Nicolae Grigorescu. 

Schelele interioare și echipa de restauratori - mai precis, restauratoare - care îndepărtau de pe chipurile sfinților pânza de fum țesută de lumânările veacului (veacul cel în care măsurăm noi vârsta Bisericii parohiei) îmi lăsau impresia că revăd  filmul în care se năștea capodopera lui Michelangelo pe bolta Capelei Sixtine de la Vatican. 

Biserica de la baștina noastră, în care s-au închinat o vreme creștinii a două sate distincte (unul dintre ele, Năvrăpești, fiind astăzi înglobat în cel care e titularul lăcașului de închinare) se află de câțiva ani sub o complexă primenire. Fie ca această primenire majoră a materiei din microcentrul nostru universal cu cea mai înaltă încărcătură spirituală, să constituie și un semnal bun pentru primenirea noastră sufletească întru... "calea, adevărul și viața" din Cuvânt. 

Gheorghe Pârlea

LA TRECEREA STYXULUI

Pe puntea asta se trece Styxul.

Doar câte unul, în timpuri de pace.

La război, puntea e modulară, 

devine pod,

ca să încapă mai mulți - 

eroii nu-s  solitari,

ci sunt umăr la umăr.

Eu am ratat războiul,

trecut în contul tatei,

și al bunicului. 

Dar ei, la rându-le, au ratat podul

și au trecut puntea, 

unul câte unul.

Voi împărtăși oare soarta lor?

Căci războiul 

nu mă va mai găsi apt.

Ba, mai precis,, 

războiul nu mă va mai găsi deloc. 

Voi fi atunci pe celălalt mal, 

stând la coadă

la judecata cea de apoi.

Ce plictiseală va fi, 

căci eu n-am suferit nicicând cozile.

Dar, mai sigur, 

ce frică și ce regrete

îmi vor înghiți plictiseala!

Gheorghe Pârlea.

HOȚUL NU ȚINE PAȘTELE (Din amintirile unui copil contemplativ)

   Era la opt-nouă ani după războiul cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului. 

     Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative. La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute multe pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul.            Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira tare, întrebându-se cum a putut crește copacul acela – având scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub copac "... e o bortă mare-mare!” Știa desigur că rădăcinile copacilor sunt musai ascunse în țărnă. Așadar, se mira băiatul, frecându-și nedumerit ochii și rostind: "...unde-s rădăcinile, că sub tei îs putinile cu murături? 

      Dar mirarea cea mai neostoită a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Ghiță Pârlea era legată de neomenia unui... om, a unui om anume. Cum a putut el, omul acela rău, să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, chiar de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai altfel spus – de lângă drum. 

     Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase mai întâi zămnicul – o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut – și apoi meșterise, deasupra lui, și șopronul cel menit să apere de intemperii, pe lângă pivniță, cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar fi putut interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Aceștia doar să ceară, că vor primi”, gândea bunicul. 

    În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului – acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” – pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-or da hoții, că or fi având treabă la drumu’ mare, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă.” Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea în contră mama. 

       Cugetul neîmpăcat al mamei se dovedi prevestitor pentru roadele cele otrăvite din inima omului. Omul fiind aici…hoțul. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie – asta, anume la „Învierea a doua”. „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama jandarmului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut pozna asta!” Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește așa ceva de făcut chiar de Învierea Domnului Iubirii. Ba nicicând nu se cuvine să ne luăm după legea cea veche, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!” 

     Nu se știe precis dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era încredințată că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi dat părticelele, meridele de pe Sfântul Disc, în scopul crud la care a râvnit impulsiv bunica, sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii. 

    Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta ogrăzii pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea cea în duh. 

Gheorghe Pârlea 

Foto: „Fiul pădurarului”, Nicolae Tonitza

OFIȚERUL DE SERVICII SECRETE ZAHARIA HUSĂRESCU, “SCUTUL BASARABIEI” ÎN PRIMUL DECENIU DE DUPĂ UNIRE

NOTĂ: Acest eseu e contextualizat filiației eroului basarabean cu satul Boureni, județul Iași, parte a unei monografii în lucru.

***

Satul legendar Boureni, loc legat, prin cronicar, de legenda „Descălecatului” moldav, e un spațiu atins de destinul dramatic al unor persoane cu notorietate, personalități cu biografii de interes larg.

Între aceste persoane care ating în biografiile lor satul Boureni se află și un celebru ofițer al serviciilor secrete românești, un profesionist al artei informațiilor, scos târziu din întunericul specific acestui ocult sector administrativ al statului. Numele lui e Zaharia Husărescu, fost șef al Siguranţei Generale din Basarabia în perioada interbelică. Timp de un deceniu (1920-1930) a fost „scutul Basarabiei” împotriva asalturilor subversive bolșevice, instrumentate de serviciile secrete sovietice asupra abia înfiripatului stat național România (Mare).

Zaharia Ion Husărescu s-a născut la 6 iulie 1876 în comuna Kitai, județul Ismail (Basarabia de Sud), dar s-a format în școlile din dreapta Prutului, fiindcă familia sa, spre a rămâne sub administrația autohtonă după tratatul de la San Stefano (1878), s-a mutat repede la Tulcea, la doi ani după nașterea fiului.

Zenovie, cum îl numeau apropiații, a absolvit Facultatea de Drept a Universității din București, dar, nu știm prin ce împrejurări, s-a dedicat activității polițienești, trecând prin toate treptele ierarhice ale acestui domeniu militarizat. A deservit poliția orașelor Galaţi, Râmnicu Vâlcea, Sinaia, Alexandria, Corabia, Sulina, Roşiori de Vede, Buzău.

Fiind vorbitor de limba rusă, în perioada Primului Război Mondial Zaharia Husărescu, cu gradul de colonel, a fost delegat al Siguranţei Generale a Statului român pe lângă Armatele a IV-a şi a IX-a ruse şi a condus Biroul de contrainformaţii, cu centre în Bârlad, Roman și Fălticeni. Activitatea acestui serviciu consta în descoperirea spionilor din spatele frontului şi a propagandiştilor comunişti din rândul armatei ruse care făceau agitaţie printre militari, spre a dezorganiza armata și a-i converti pe combatanți în participanți la revoluția bolșevică. Din ordinul lui Husărescu, sute de spioni, agitatori şi propagandişti au fost arestați și predați armatei fidele lui Scerbacev, mulți dintre ei fiind condamnaţi la moarte de autorităţile militare țariste.

La sfârșitul anului 1918 Serviciul secret condus de Husărescu trebuia să intermedieze oprirea hoardelor de militari ruși de pe front, care se îndreptau spre Iași, unde se afla conducerea statului român sub un iminent asediu al grupărilor subversive bolșevice. Un episod al acestei misiuni la care a colaborat colonelul Husărescu s-a desfășurat în preajma localităților Soci și Boureni. La informația serviciului secret din zona Roman-Fălticeni, armata română reuși să preîntâmpine un plan de joncțiune a unor frânturi ale armatei ruse cu trupele Corpului 18 rus, care cobora spre sud, din Bucovina. Operațiunea a fost preluată de Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română), aflat pe poziții la Miroslovești. Maiorul C. Butnaru, comandantul Batalionului, urmat de un grup de camarazi, a încercat să parlamenteze/ negocieze dezarmarea rebelilor și predarea lor armatei generalului Scerbacev. Rebelii l-au împușcat (cu trei gloanțe) pe maiorul C. Butnaru, urmând o luptă crâncenă la baionete. Conflictul s-a amplificat, angajând infanteria și artileria combatanților timp de câteva zile. Rușii capturați au fost dezarmați și puși sub pază la Boureni, fiind apoi predați reprezentanților armatei țariste. Militarii rebelii s-au retras spre Cristești și Drăgușeni.

Probabil, în această perioada a războiului, colonelul Husărescu a cunoscut-o pe Elena Safta, fiica unui boiernaș din Fălticeni, cu care s-a căsătorit, mariaj din care a rezultat un copil, Constantin (Dinu). Cele cincizeci de hectare de teren arabil, de zestre, ale soției aveau să fie donate mai târziu, în împrejurări care vor fi explicate mai jos, Schitului Boureni.

După Unirea din 1918, Zaharia Husărescu a contribuit la organizarea poliției în Basarabia, abia alipita provincie a României Mari, în cadrul Prefecturii Poliției din Chișinău, a Subinspectoratului General al Siguranței din Basarabia (subunitate a Direcției Poliției și Siguranței Generale a Statului Român). Prefectul de poliție, respectiv inspectorul general de poliție Zaharia Husărescu a contribuit cu înalt profesionalism și succese pe măsură la combaterea acțiunilor subversive anitiromânești din Basarabia între anii 1920-1930.

Ieșit la pensie, a fost cooptat în cercul specialiștilor în misiuni siguranță desemnați să asigure protecția personală a demnitarilor vremii, fiind un apropiat al prim-ministrului Ionel Brătianu și al viitorului șef de Guvern, Gheorghe Tătărăscu (pe atunci secretar de stat în Ministerul de Interne). A îndeplinit asemenea misiuni de securitate personală și pentru demnitari străini.

A fost distins cu Ordinul Coroana României cu spade, în grad de Cavaler, Steaua României, medaliile Bărbăţie şi Credinţă şi Răsplata Muncii pentru Biserică, clasa I. A devenit Cavaler al Legiunii de Onoare franceze, Ofiţer al Academiei Franceze, a fost decorat cu Leul Alb în grad de Comandor (decoraţie cehoslovacă), Vulturul Alb în grad de Ofiţer (decoraţie poloneză), ordinul Sfântul Sava în grad de Comandor (decoraţie sârbă), ordinele Sf. Stanislav, clasa a III-a, şi Sf. Ana, clasa a II-a în grad de Comandor (decoraţii ruse, obținute probabil pentru misiunile sale din Primul Război Mondial).

În 1941, locotenentul de artilerie Constantin (Dinu) Husărescu, fiul înaltului ofițer, cade eroic pe Frontul de Est. Pierdererea unicului fiu determină părinților o durere sfâșietoare. Spre alinare, Zaharia Husărescu propune starețului Schitului Boureni o biserica nouă, de zid, finanțată de familia sa. O dedică memoriei fiului său, solicitând ca hramul bisericii să fie Sfinții Împărați Constantin și Elena.

Instalarea regimului comunist, ca urmare a deznodământului celui de-al Doilea Război Mondial, a dat destinului lui Zaharia Husărescu o turnură dramatică. Familia fruntașului serviciului de Intelligence se aștepta ca NKVD-ul sovietic să răzbune prodigioasa sa activitate din Basarabia împotriva misiunilor subversive ale acestui temut serviciu secret. Însuși „vânătorul de spioni bolșevici”, recte Z. Husărescu, afirmă că din miile de uneltitori asupra statului român deferiți, prin serviciile sale, justiției românești, circa 4000 au fost condamnați la moarte sau la închisoare. Temerea sa căpătă răspuns. Sub acuzația formală de „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării muncitoreşti” și „spionaj împotriva URSS”, a fost arestat în 1949, judecat și răsjudecat până în 1955, când a fost condamnat la 15 ani de închisoare.

Înainte de a fi arestat, Zaharia Husărescu reuși să preîntâmpine unele consecințe asupra situației soției sale, care avea să împărtășească, pauperic, soarta soțului său. Husărescu făcu o înțelegere cu starețul Schitului Boureni, ieromonahul Bartolomeu Bodoașcă, prin care donă cele cincizeci de hectare de teren arabil deținute de familia sa Schitului, în schimbul asigurării aprovizionării soției, la București, cu produse alimentare de subzistență. Nu știm exact cum a ajuns să aibă familia sa respectivul teren în apropierea Schitului (în Vatra Pașcani). E de presupus că va fi făcând un schimb cu boierul Dimitrie Mihail Sturza, moșier al locului și prieten cu Husărescu. Cert e că dintr-un articol al revistei "Natura" (nr. 10/ 1931), semnat de profesorul V. Ciurea din Falticeni, rezultă că în 1931 Husărescu avea terenul în preajma Schitului.

Zaharia Husărescu a fost arestat în 1949, iar clauza amintită a fost pusă în fapt, un timp, de către starețul Vartolomeu, prin călugărul Popuțanu (se pare, originar din Miroslovești), fost ceferist în viața civilă. Acesta călătorea periodic la București, în strada Lahovary, unde locuia Elena Husărescu, soția basarabeanului, spre a-i duce acesteia cele necesare traiului zilnic. Despre donarea moșiei de 50 ha Schitului și clauza aferentă se menționează în informarea din 13 martie 1950 a plutonierului de miliţie V.Tănăselea, de la Miliţia judeţului Baia, și în informarea aflată în arhiva Direcției a VII-a din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul “C”, 1953, sub semnătura colonelului de securitate V. Dinescu.

La arestare, Husărescu avea peste 70 de ani și a fost purtat prin închisorile comuniste de la Târgușor, Jilava, Făgăraș. Și-a găsit sfârșitul la 83 de ani (9 februarie 1959) în închisoarea de condiție medievală de la Făgăraș. Deși bătrân și bolnav, rezistase 13 din cei 15 ani de detenție la care a fost condamnat. Starețul Schitului de la Boureni a suportat și el, consecințele colaborării cu șeful spionilor din Basarabia, sfârșind în închisoarea de la Văcărești, după 5 ani de detenție, din cei 10 de condamnare.

________________

Surse:

-Pavel MORARU, Revista AXA

-V. Ciurea, Revista Natura, Nr. 10, 15 decembrie 1931

-Octavian Țîcu, Comunismul în oglindă.Tentative de comunizare a Basarabiei până la 28 iunie 1940 (IV): Organizarea acțiunii subversive sovietice

-Nicolae Balint, Anii 50. Cazul Zaharia Husărescu, fost inspector general al Siguranței din Basarabia

-Gheorghe Pârlea, "Satul Soci - La răscrucea orizontalei cu verticala", Ed. Tehnopress, Iași, 2018

UN GÂND CONEX UNUI DAR SPIRITUAL PRIMIT DE CRĂCIUN

De Sărbătoarea Nașterii Domnului care a premers anului în care abia am intrat, am primit în dar o carte. De data aceasta, o carte cu tematică religioasă („Învățătura de credință ortodoxă” *), oferită prin intermediar. Intermedierea a efectuat-o părintele paroh al Bisericii din Miroslovești la care fac închinare ca membru al obștii creștin-ortodoxe. Când am primit cartea, m-am gândit spontan la un privilegiu acordat mie de către părintele Liviu Siminciuc, generozitate pe care preacucernicia sa mi-a mai arătat-o și în alte împrejurări (de exemplu, Psaltirea, oferită la începutul Postului Paștelui, etc). Acum, conform tradiției, părintele Liviu mi-a binecuvântat casa, la rândul satului, prin vestirea Nașterii Domnului, prilej și pentru darul la care fac aici referire.

Contrariat de excesul său de generozitate (mă refer la cartea dăruită), am primit ca reacție de la părintele nostru următoarea explicație: „Nu e darul meu expres, e darul Mitropolitului nostru, oferit prin mâna preotului-paroh”. Și părintele a mai adăugat că va trebui să repete această misiune de vreo trei sute de ori, în echivalență cu numărul exemplarelor primite.

Așadar, reflectez eu după o cercetare sumară a cărții, iată o întâmpinare binevenită la zbuciumul creștinului zilelor noastre în a-și limpezi pâcla care stăruie – evident, mai densă acum – în mintea și sufletul acestuia. Însăși motivarea reeditării unui asemenea îndreptar necesar creștinului prezentului e formulată explicit în acest sens în cuvântul introductiv al Părintelui Mitropolit Teofan: „În acest carusel al schimbărilor cotidiene [economice, politice, militare,culturale, sufletești – menționate anterior citatului de către Înaltpreasfinția Sa în carte], oamenii, cel puțin o parte dintre ei, caută poli de stabilitate, elemente de continuitate, coloane de neclătinat într-o realitate guvernată de haos, derută și confuzie”.

Cartea, o reeditare (a apărut într-o altă perioadă de restriște, cea a anilor ’50-’60) este un excelent manual, adică un instrument cu o puternică valoare didactică. E un îndreptar accesibil celui mai simplu creștin, și totodată necesar creștinului cultivat care, de regulă, caută răspunsuri în locuri înțelenite, mult prea sofisticate, întârziindu-și astfel mersul pe calea cea dreaptă.

Strategia pedagogică a autorilor cărții e bazată pe metoda chestionarului. E invocată întrebarea (cu o intuiție demnă de ideea că arta formulării întrebărilor e cheia obținerii răspunsurilor juste), apoi urmând dezvoltarea răspunsului, cu o evidentă claritate sintetică.

Volumul cuprinde o tematică întinsă, atotcuprinzătoare în privința câmpului cunoașterii creștine, evident în spiritul ortodoxiei. Conține 254 de întrebări, cu răspunsurile aferente, întrebări și răspunsuri grupate pe 7 teme (cu 50 de subteme) distribuite pe patru părți ale lucrării, inclusiv introducerea.

Găsim așadar în paginile volumului numit Adevărul întru Hristos al Bisericii noastre, spre „a trăi autentic în acest duh”, și nu „în vârtejul confuziei din jur”, cum explicit ne atenționează același Părinte Mitropolit al nostru.

Ca simplu creștin, îmi exprim aici bucuria de a avea un asemenea îndreptar la îndemână și, implicit, recunoștința față de Dăruitor (care, desigur, îl însumează și pe intermediarul acestui dar spiritual).

Gheorghe Pârlea

_____________

*Învățătura de credință ortodoxă, Ed. Doxologia, Mitropolia Moldovei și Bucovinei