Publicaţia basarabeană LITERATURA ŞI ARTA, la zi aniversară

Aştept o joie viitoare

 (acrostih aniversar)

Lumina dimineţilor senine

Inundă inima-mi mereu flămândă,

Topind  tot întunericul din mine –     

E joi, şi razele abundă.

Râul cel trist îşi leapădă tulpanul

Adapă-n noi speranţa regăsirii,

Trec zilele şi se-mplineşte anul –  

Urc, joia, treptele-mplinirii.

Rotunde-s astăzi roadele frăţiei,

Albastrul slovelor inundă zarea

Şi cerul cheamă trilul ciocârliei –

Irumpe, joia, sărbătoarea.  

Aprinsă-i azi făclia deşteptării,

Răzbate românescul din ziare,

Turnat adânc în plumb, zidire Ţării –  

Aştept o joie viitoare.

                  

Notă:

Citesc frecvent (desigur, selectiv) de vreo 12-13 ani, “Literatura şi Arta”, săptămânalul Uniunii Scriitorilor (acum, al scriitorilor) din R. Moldova, al cărui redactor-şef este scriitorul-academician Nicolae Dabija. Publicaţia apare, de ani buni, şi online. În formatul pe hârtie mi-o aduce de câteva ori pe an dr. Vasile Şoimaru (care şi-a însuşit rolul lui Badea Cârţan: călătoreşte prin românimea de peste tot ducând cu el portbagajul automobilului său plin de cărţi şi reviste româneşti de la Chişinău, inclusiv pe cele zămislite de dumnealui). Printr-o conjunctură care mă onorează, sunt colaborator sporadic al celebrei publicaţii basarabene şi laureatul ei, pentru publicistică. Revista, percepută ca ziar, apare joia, în format clasic, pe patru file mari, respectiv 8 pagini. Pe lângă promovarea literaturii şi artei, săptămânalul este o veritabilă tribună a redeşteptării naţionale, a restabilirii adevărului istoric în Basarabia. Revista a avut, în perioada de vârf a marilor revendicări naţionale (revenirea la grafia latină, la limba română, ca limbă oficială…), şi 260 de mii de exemplare într-un singur tiraj (cel mai mare din Europa, pentru o revistă literară, cf. Le Figaro). Revista aniversează astăzi, joi, 60 de ani de la fondare.

La mulţi ani, Literatura şi Arta! Şi cât mai curând cuvântul tău cel viu, turnat în plumbul tipografic, să izbândească întru mult râvnita mare împlinire: UNIREA! 

La sediul Redacţiei revistei "Literatura şi Arta" (împreună cu primarul comunei mele, Ionuţ Gospodaru), în onoranta companie a domnului academician Nicolae Dabija, redactorul-şef  (in biroul său)

LA MULŢI ANI, BASARABIA, DE ZIUA INDEPENDENŢEI! DAR INDEPENDENŢA TA REALĂ E ÎN SÂNUL TĂRII-MAMĂ.

        

        Azi fraţii noştri, basarabenii, încă despărţiti de Neam, serbează Independenţa lor faţă de Uniunea Sovietică, obţinută în 1991. O independenţă relativă, căci Rusia, moştenitoarea imperiului bolşevic,  se spune – şi se şi vede –, nu şi-a luat pe deplin cizma de pe cel de-al doilea stat românesc. 

        Dacă R. Moldova era pe deplin independentă, acum ea nu ar mai fi existat ca stat. Ar fi fost acolo unde e natura ei: în hotarele României.

Desigur, o parte dintre cei care au conceput Independenţa şi au semnat Declaraţia care a consfinţit-o, au făcut-o cu scopul de a facilita aducerea Basarabiei Acasă. Asta însă, fireşte, nu se putea face spontan, fără o pregătire a populaţiei din stânga Prutului, aproape deznaţionalizată,  ignorând  situaţia unei Transnistrii dominate, demografic, de ruşi şi ucraineni, potrivnici Unirii, şi, mai ales, existenţa Armatei a 14-a a Rusiei, care ar fi fost gata să declanşeze (ceea ce s-a şi demonstrat, cu jumatate de an după Independenţă) un conflict militar major, pentru a apăra interesele care justificau prezenţa ei acolo.

        România, de asemeni, era complet nepregătită pentru o Unire imediată, împotriva a ceea ce afirmă unii, invocând similitudinea cu Germania. Ei nu ţin cont de  diferenţele specifice. Chiar dacă graniţa de pe Prut avea aceeaşi semnificaţie cu Zidul Berlinului, eliminarea acestor hotare artificiale, abuziv stabilite, nu ar fi determinat şi consecinţe similare.

        Dar, mereu exista un “dar”, în cel aproape un sfert de veac de la Independenţa R. Moldova, nu s-a făcut ceea ce se putea face pentru Unirea cea absolut justificat aşteptată. Pe ambele maluri ale Prutului s-a temporizat, fie din nevrednicie politico-diplomatică (se spune că pentru momentele politice mari e nevoie de oameni politici mari), fie cu intenţie manevrată de Rusia, prin cozile de topor aciuate în politica post-Independenţă a R. Moldova. Asta s-a văzut şi în destrămarea şi vicierea idealului Frontului Popular, mişcarea politică remarcabilă care a realizat Independenţa.

        Am relaţii de amiciţie, onorant pentru mine, cu un deputat care a semnat Declaraţia de Independenţă. Acesta e profund marcat de deturnarea proiectului politic legat de Unirie, care avea Independenţa ca primă etapa – cea mai importantă. Dezamagirea lui nu e deloc mimată, cum se întâmplă cu mulţi dintre ceilalţi semnatari. El a refuzat repetat ordinele şi titlurile acordate semnatarilor actului de Independenţă, între acestea fiind şi Ordinul Republicii, cea mai înaltă recunoaştere de stat. A considerat că nu e de demnitatea sa să accepte o recunoaştere pentru ceea ce nu s-a împlinit, în idealul major al proiectului. Şi, mai ales, că înaltul titlu de stat e dat, de-a valma, şi celor care au deturnat idealul actului de la 27 august 1991.

        Dar impresia mea, a omului din Cetate, e că şi în România s-a făcut mult prea puţin, chiar mai puţin decât în R. Moldova, pentru repararea unei nedreptăţi istorice care i s-a facut statului român în primul rând. Şi politic, şi civic s-a dat dovadă de o nefirească apatie. Politic, s-a bătut mereu monedă electorală pe pârghia U.E. În privinţa mişcării civice, e de observat o lentoare impardonabilă. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui să existe şi în dreapta Prutului o mişcare pro Unire de anvergura Forului Democrat al Românilor din R . Moldova şi un lider de notorietatea tribunului Nicolae Dabija.

        În România, doar publicistica mai repară câte ceva, căci în presă adevărul crud nu e ocolit. Desigur, adesea, şi cu accente de subiectivism, sau chiar cu diversiuni dintre cele mai absurde. Cel puţin aşa receptez eu, anodinul cititor de presă. Şi, pe ici colo, insignifiant opinent virtual, pornit în a semnala (cruntă amăgire că mi se va şi auzi semnalul!) că… sunt şi eu în Cetate (cu tot cu Basarabia în ea).

       

        Cale liberă şi scurtă, fraţi basarabeni, spre împlinirea idealului intermediat de Independenţa de la 27 august 1991!

P.S. Dedic acest modest semnal al meu, din dreata Prutului,  distinsului fost deputat în Parlamentul care a realizat Independenţa Republicii Moldova, universitarului (fondator de şcoală academică), promotorului românismului,  prin truda neverosimilă de călător perpetuu pe tărâmurile istorice ale românilor din jurul României, profesorului dr. Vasile Şoimaru, care merita pe deplin Ordinul Republicii – şi prin ceea ce crede el ca n-a împlinit, dar mai ales pentru ce cred mulţi că a împlinit cu vârf şi îndesat pentru redeşteptarea Neamului.

DE LA ASCULTĂTOR, OMAGIU! (REGELUI NAIULUI DIN BASARABIA CEA ÎNCĂ ÎNSTRĂINATĂ)

Urzind în cântec România Mare

Vuiet de codru-aduce suflul său de nai,

Adâncul mării-n cântec de sirenă,

Sfinţite armonii ce urcă pân’ la Rai

Irump din lemnul ce îi creşte-n venă.

Lui nu i se mai zvântă  lacrima din cântec

E naiul său suspin şi fătului din pântec.  

* 

Imn românesc revarsă-nspre Carpaţi,

Oricât i-ar sta hain un Prut în cale,

Vibrează inima-i a dor nestins de fraţi,

Urzind în cântec România Mare.

De ziua Domniei Voastre, Maestre Vasile Iovu, primarul comunei Miroslovesti, dl Ionuţ Gospodaru, şi noi, mirosloveştenii atinşi de harul îngeresc ce vă particularizează între virtuoşii care dezleagă vraja lemnului, vă îmbrăţişăm cu drag, ştiind că (raportat la condiţia noastră) – deşi atât de sus, deşi atât de departe – ne sunteţi atât de aproape!

LA MULŢI ANI, CU SĂNĂTATE!

ŞI…

Vă aşteptăm din nou la noi în sat,

Cu naiul Dumneavoastră fermecat,

Să sloboziţi din el magia ciocârliei

Şi şoapta din izvorul veşniciei.

Vasile Iovu s-a născut la 24 iulie 1950 la Bardar, în familia Mariei si a lui Gavril Iovu. La vîrsta de 10 ani, Vasile studiază flautul la liceul "Ciprian Porumbescu", iar intre anii 1967-1971 e student la Academia de muzica "Gavriil Musicescu" din Chișinău, clasa de flaut si dirijat de orchestră.

Naiul îl ia in mâini din îndemnul inimii. Decisivă pentru adevărata carieră artistică a fost întîlnirea sa cu Gheorghe Zamfir (Vilnius, 1971), care l-a indrumat și l-a binecuvîntat întru cucerirea inălțimilor muzicii românesti.

Astfel, Vasile Iovu devine primul naist profesionist din stînga Nistrului si primul profesor in clasa de nai a Academiei de muzică, autorul primei "Metode de nai" destinate invațamîntului muzical mediu si universitar. Astăzi aria preocupărilor repertoriale, stilistice si de gen ale interpretului este foarte extinsă: muzica populară, simfonica, de cameră, ușoara.

Beneficiind de inalta considerație a melomanilor, Vasile Iovu a concertat, in diverse componente, pe toate continentele, fiind aplaudat in SUA, Anglia, Elvetia, Franța,India, Australia, Japonia, Germania, China si multe alte țări. Acasă meritele legendei naiului basarabean Vasile Iovu sunt apreciate cu titlul de Artist al Poporului, Profesor Universitar, Premiul National si cea mai înalt distincție de stat " Ordinul Republicii". Înzestrat cu o sensibilitate deosebită, avînd alese studii muzicale, artistul și-a insușit o tehnică uimitoare, care-i permite să scoată in evidență intreaga gamă de sonoritați ale acestui străvechi instrument.

Sursa: Wikipedia.

Omagiatul de azi din inima mea

          Nu pot trece fără reacţie peste faptul că – azi – o personalitate care m-a cucerit prin ceea ce percep eu că reprezintă ea între semenii Neamului nostru, cei aparţinând prezentului, îşi aniverseaza a 66-a zi de naştere. Cifrele evenimentului nu definesc un jubileu, dar eu cred că orice zi din viaţa celui la care mă refer e un motiv de sărbătoare. De ce? Fiindcă fiecare zi din viaţa Domniei Sale echivalează,  prin distincta şi distinsa personalitate pe care o reprezintă, cu adevărul întru  românism, cu înalţimea curajului şi a demnităţii civice, cu puterea vindecătoare a dăruirii de sine. Toate acestea având ca vehicul de exprimare – Cuvântul. Desigur e vorba de cuvântul omului, al Omului însă aflat în graţiile Domnului, căci puţini sunt cei care pot face cu verbul ceea ce face poetul, prozatorul, eseistul, publicistul, oratorul, gânditorul care, repet, azi îşi adaugă încă o filă anuală la Cartea propriei vieţi. 

          Ceea ce reprezintă pentru mine personalitatea la care mă refer – în înţelesul meu mult limitat de modesta-mi alcătuire socio-culturală – e, fireşte, rezultatul receptării mele subiective, înţelegere intermediată doar de câteva dintre cărţile pe care le semnează şi de revista cu opt pagini de ziar în format clasic pe care o conduce de de aproape un sfert de veac (şi pe care o primesc, ca atare, de mai bine de un deceniu, de câteva ori pe an la Mirosloveşti, printr-un  onorant mesager, dar pe care o citesc săptămânal, de câţiva ani, în format electronic). În plus, mi-am conturat ideea de frumuseţe umană asupra celui pe care îndrăznesc (cu sfială) să vi-l dezvălui aici, nepermis de sumar, şi prin intermedierea câtorva întâlniri directe cu Domnia Sa, privilegiu care mi-a relevat şi omul spontan – nu omul elaborat sever, precum alter ego-ul său din laboratorul scriitorului, savantului, ci pe omul dintre noi, omul întreg, cu trup şi cu fulguieli (echivalentul minutelor hărăzite mie pentru asta)  din ceea ce-l defineşte pe om ca zestre a sipetului purtat cu el la vedere.

          Sunt încă sub efectul binefăcător al recentei întâlniri, la Chişinău, cu Omagiatul de azi din inima mea, întâlnire prilejuită de lansarea albumului etnofotografic “Românii din jurul României” al profesorului universitar Vasile Şoimaru. Sărbătoarea  de la Academia de Studii Economice din 16 mai a.c. nu ar fi avut anvergura binemeritată, dacă nu ne-ar fi dezvăluit asta, acolo, cel care mereu pătrunde dincolo de ceea ce vede ochiul comun. Cum să nu fie aşa?, căci dânsul e dăruit cu “Cel de-al treilea ochi”, că are orizont larg spre zările înţelegerii, fiind mereu “Paznic pe culmi”, că dânsul îşi are mereu efectuată “Tema pentru acasa”.

          Dar să vă dezvălui acum (dacă nu veţi fi dedus asta din cele câteva indicii deja prezente aici) numele Omagiatului de azi din inima mea. Am s-o fac, într-un sfârşit mult prea grăbit, dar nu inserând lapidar cele două Cuvinte care, pe rând sau însumat, sunt adesea precedate sau urmate de altele care îi consacră statura, cum ar fi: academician, poet, scriitor, publicist, redactor-şef, tribun ş.a. Eu am să vi-l dezvălui, ca într-o şaradă, prin intermediul câtorva cuvinte grele ale limbii române, cuvinte care chiar ni-l relevă nouă, cititorilor săi, pe cel căruia îi dedic aici modestul meu omagiu:

Neam, Inimă, Carte, Ochi, Limbă, Adevăr, Eminescu;

Dumnezeu, Artă, Basarabia, Imn, Jertfă, Acasă  

La mulţi ani, distinsului Omagiat de azi din inima mea! 
(Şi iertare, că îndrăznesc!)

 Gheorghe Pârlea

 15 iulie 2014, Mirosloveşti

P.S. 
Mi se asociază, în demersul meu aniversar, primarul comunei mele, dl Ionuţ Gospodaru, care tocmai a semnat adresa de  aducere la cunoştinţă a Hotărârii Consililui Local prin care, ca un omagiu prilejuit de aniversarea zilei de naştere, i se conferă distinsului Om de Cultură de la Chişinău titlul de Cetăţean de Onoare al comunei Mirosloveşti, judeţul Iaşi.

De la un suflet-movilă, la un suflet-Everest

       În mijlocul lui Cireşar îşi aniversează Ziua de Naştere mult-preţuita Doamnă Ninela Caranfil, actriţă la Teatrul Naţional "M. Eminescu" de la Chişinău, Artistă a Poporului.

       N-aş putea s-o dezamăgesc azi pe aleasa Actriţă, prelungindu-mi “tăcerea dinainte de cuvânt”, căci Domnia Sa a întrezărit înlăuntrul sipetului  sărăcuţ şi ponosit al fiinţei mele un “munte de suflet” (stă mărturie o misivă-document).

       Probabil că măcar o măgură de deal, o obcină bucovineană voi fi purtând eu în mine, de a putut să-mi aproximeze averea cu atâta mărinimie generoasa Doamnă a Scenei chişinăuiene. Chiar deal să fie, tot grav disproporţionată ar fi această entitate sufletească ce mă reprezintă, în raport cu Everestul de zestre fiinţială pe care îl are neasemuita (în toate cele omeneşti) Doamnă Ninela Caranfil. Dar “movila adesea se crede munte”, aşa că disproporţia semnalată nu e o stavilă nici pentru mine, spre a mă închipui la anumite zile, precum cea de azi, un Făt-Frumos, călare pe un cal alb ca spuma mării,  gonind printre colinele basarabene, înmiresmate de florile fâneţelor, în întâmpinarea unei Ilenei Cosânzene… 

       Desigur, nu mă îndoiesc că generoasa Doamnă Ninela Caranfil va înţelege că închipuirea mea îndrăzneaţă de aici e un modest omagiu aniversar, încropit de sfiosu-mi condeiaş, anume pentru Domnia Sa.  

       Aşadar, descălecând acum calul-fantasmă, deci revenind cu picioarele pe pamânt, mă înclin reverenţios în faţa distinsei Sărbătorite de la Chişinău şi-i urez respectuos, din toată movila mea de inimă,

La mulţi ani, cu sănătate şi cu aceeaşi speranţă vie în apropiata reîntoarcere a Basarabiei la Patria-mamă! 

                                            

                                           Cu adâncă recunoştinţă,

                                           Îi  sărută mâna Distinsei Sărbătorite cel care va lăsa moştenire copiilor lui privilegiul oferit de o mare Actriţă, coborâtă pentru o clipă din universul nemuritorului Will, spre a-l înnobila pe el, stihuitorul de ocazie, cu acea clipă de Rostire a versului anonim, cu acea clipă de nemurire oferită muritorului.   

Gheorghe Pârlea

Poetul basarabean IONEL CĂPIŢĂ, la a 65-a aniversare a zilei de nastere.

       

Prin intermedierea d-lui dr. Vasile Şoimaru, am avut onoarea şi bucuria să-l cunosc pe distinsul poet Ionel Căpiţă. Desigur, verbul "a cunoaşte" nu e folosit aici în profunzimea valorii lui lexicale. E greu să-l cuprinzi pe omul, inclusiv poetul, Ionel Căpiţă, citindu-i selectiv 3-4 volume şi schimbând cu Domnia Sa câteva vorbe, în trei întâlniri fugare şi întâmplătoare. Ceea ce poţi să spui însă sigur, după această episodică intersectare, e că poetul Ionel Căpiţă are un senzor special prin care receptează şi trăieşte suprem românismul. În urma smulgerii baştinii sale, cu tot cu el şi cu ai lui, din glia Neamului, "organul" respectiv - în fond, parte anatomică a matricii sale etnogenetice - putea să-şi piardă funcţia sau măcar să şi-o slăbească. Dar nu s-a întâmplat aşa, ca, din păcate, în cazul multor români basarabeni, care şi-au pierdut de tot plămada strămoşească. Rădăcinile poetului Ionel Căpiţă, pesemne, trecând clandestin pe sub albia Prutului, l-au hrănit pe acest prizonier neîngenunchiat, în fiecare zi de prizonierat, cu seva proteică a Neamului rămas în Vatra Ţării. De aceea DRAGOSTEA - de neam, de ţară şi de tot ce ţine de acestea - e excedentul însuşirilor poetului de la Chişinău care adună azi zestrea celor 65 de ani de viaţă.
        Nu te mira deci, dragă cititorule, de vei întâlni prin buricul Chişinăului, un bărbat zdravăn la trup, cu podoaba capilară grizonată, neştirbită în bogăţie,  şi  cu ochii ca două pietre de safir, tunând şi fulgerând în stânga şi-n dreapta cu vorbele: "Lăsaţi-mi dragostea.../ să am ce vă da."
        Desigur, imaginea aceasta e, în reprezentarea mea, proiecţia simetrică a poetului, prin prisma poemului şi întregului său volum cu titlul "Lăsaţi-mi dragostea". Şi a mai contribuit la această fantasmă a mea şi faptul că prima dată când i-am văzut chipul poetului, în centrul Chişinăului s-a întâmplat să fie. Atunci, din dragoste pentru românaşul de vreo şaizeci de kilograme, venit de pe malul drept al Prutului, m-a îmbrăţişat  cu atâta dragoste românească, încât era cât pe ce să dau ortul popii.
    La dragoste, se răspunde cu dragoste, Domnule IONEL CĂPIŢĂ, distins şi drag frate al nostru de peste Prut. 
    Aşadar, cu toată dragostea mea, ce-i drept, mai pipernicită (după trup şi după cuvânt), dar în măsura puterii mele maxime, 

LA MULŢI ANI, în deplină sănătate!
Şi, până veţi ajunge la vreo sută de ani, aşteptăm să răzbată mereu până la noi, pe malul Moldovei, la Hanul Ancuţei, dangătul de dor din inima "ursului carpatin" coborât, prin strămoşii săi., în colinele basarabe!
            
P. S.   Fiindcă declaraţia mea de preţuire e azi, în mod expres, şi pe buzele celor doi edili mirosloveşteni, primarul Ionuţ Gospodaru şi viceprimarul Liviu Aioanei, onorarţi şi ei să vă fi cunoscut, mi se alătură cu sinceritate.

https://www.youtube.com/watch?v=MxXXFWLE80I

Generalul şi scriitorul Radu Theodoru, un model uman nealterat de timp şi de timpuri

O întâlnire sui-géneris, la Chişinău

          Cu câteva zile în urmă am trecut din nou Prutul. Desigur, nu la vreun ordin militar şi nu cu zăngănit de arme… Iată, mă urmăreşte celebra formulă ostăşească, imperativă,  la care a răspuns, în iunie 1941, tatăl meu.

          Eu am trecut pentru a treia oară râul cel care încă ne mai desparte Neamul şi am făcut-o, ca de fiecare dată, la “ordinul” d-lui conf. univ. dr. Vasile Şoimaru – acum, ca să particip la lansarea monografiei sale etnofotografice “Românii din jurul României”[1], volumul al doilea, o capodoperă între lucrările de acest gen.

          Cu acest prilej, la Biblioteca Academiei de Studii Economice din Chişinău, unde a avut loc evenimentul, l-am cunoscut pe generalul de aviaţie  (şi notoriu scriitor) Radu Theodoru, un exemplu relevant (pentru mine, chiar revelator) în a exprima vivacitatea fizică şi mental-spirituală la vârsta senectuţii. Domnia Sa, ignorându-şi cei aproape 91 de ani, vârsta calendaristică, venise cu trenul de la Bucureşti ca să cinstească, prin prezenţă, fapta măreaţă (şi încă nu am folosit adjectivul cel mai relevant) a intelectualului chişinăuian, pe care generalul-scriitor îl întâlnise o singură dată. Profesorul basarabean îi adusese la Bucureşti, cu un an în urmă, un volum omagial [2], al cărui iniţiator şi coordonator este, dedicat românilor jertfiţi la Cotul Donului în războiului care trebuia să readucă Acasă  teritoriile româneşti, smulse din trupul ţării de tiranul de la Răsărit. Generalul nonagenar a privit fapta profesorului şi publicistului Vasile Şoimaru ca pe un gest de demnitate personală ce suplinea indiferenţa crasă a statului român, la 70 de ani de la tragedia Armatei noastre, însemnând asta 150 de mii de victime, în câteva zile. Nicio urmă de respect oficial nu se arătase atunci pentru memoria acestor  ostaşi ai Armatei Române, care au consacrat, în noiembrie 1942, cel mai tragic exemplu de jertfă supremă pentru Patrie. Şi scriitorul cu grad de general remarcase asta, dedicându-i basarabeanului care spăla ruşinea instituţională un articol de preţuire [3]. Venerabilul Radu Teodoru, participant la război (pe Frontul de Vest), avea dimensiunea acelui măcel şi a dedesubturilor strategico-politice care au accentuat masacrul. Şi mai ştia acest înţelept om de arme şi profund cunoscător al istoriei că ostaşul oricărei armate din lume e absolvit de orice eroare politică săvârşită de cei ce l-au trimis în tranşee. La noi, pesemne că nu se ştie (încă!) asta.

          Generalul, Omul cel trecut prin experienţa umană a unui veac, a fost, la evenimentul cultural de la Chişinău, cel mai aplicat şi mai plastic comentator al monumentalei lucrări editoriale lansate în prezenţa unui impresionant corp de erudiţi, parte considerabilă a elitei  intelectuale basarabene. Printr-un autocontrol lucid, dându-şi seama de o oarecare nuanţă militărească a discursului său (contextualizat şi evenimentelor cotidiene provocate de Rusia, cu impact şi asupra R. Moldova), şi-a explicitat, cu fler, caracteristica disertaţiei sale, arătând că fiecare român trebuie să presteze cu “armele” aflate în dotare; şi i-a îndemnat pe intelectualii prezenţi să uzeze şi ei de arma lor specifică – cuvântul scris –, spre a promova adevărul despre istoria naţiunii noastre, atât de denaturată, în Basarabia, de către fel de fel de prestatori oculţi. Totodată , acest centru de interes al meu, un  fenomen uman identic cu percepţia asupra celebrului actor Radu Beligan, s-a manifestat şi ca un  receptor de mare fineţe al discursurilor dedicate evenimentului prilejuit de originalul şi neobositul basarabean Vasile Şoimaru. M-a onorat şi pe mine (solicitat spontan fiind să rostesc şi eu câteva vorbe despre isprava editorială a profesorului Vasile Şoimaru) cu o schiţă de portret măgulitoare, inserată ca dedicaţie pe pagina de titlu a recentului său roman istoric, “Calea Robilor –  Basarabia în flăcări” [4], lansat la sfârşitul anului trecut şi  scris (şi) ca o replică la romanul lui Mihail Sadoveanu “Zodia Cancerului sau Vremea Ducăi Vodă”.  Iată, mai găsiţi-mi un scriitor care a putut zămisli un roman – carte cu o profundă încărcătură ştiinţifică şi o relevantă tuşă stilistică – la vârsta de nouăzeci de ani.         

          În sfârşit, ca să mă eliberez de starea de entuziasm pe care mi-a indus-o întâlnirea cu acest model, nealterat de timp şi de timpuri, al coroanei creaţiei lui Dumnezeu, săvârşesc aici o impoliteţe faţă de dl. conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, românul basarabean de o remarcabilă calitate civică, dedicat trup şi suflet românismului, stare de spirit de la care era cât pe ce să fie deconectat de nedreptatea istoriei. Se cuvenea ca lui să-i dedic, în mod expres, manifestarea mea efervescentă, expresie a cuvantului scris, căci el mi-a prilejuit prezenţa la Chişinău şi bucuriile colaterale evenimentului pe care l-a creat la ASEM, instituţia academică al carei fondator este. Dar sunt sigur că distinsul meu Prieten mă va ierta, căci aceeaşi stare de spirit i-a produs şi dumnealui oaspetele său special de la Bucureşti, căruia i-a intermediat, ca un veritabil promotor,  emisiuni radiofonice si televizate în mass-media chişinăuiană, l-a trecut Nistrul, simbolic, şi a făcut, operativ, diligenţele necesare pentru vizita generalului la celebra Cramă de la Cricova. Şi mai ştiu (mai precis, presupun ) că universitarul de la ASEM, când a “conspirat” la aducerea generalului la Chişinău, m-a inclus şi pe mine în grupul-ţintă căruia i-a dedicat surpriza sa specială. Altfel n-ar fi sorbit empatic, din umbră, entuziasmul meu, ca efect al acestei întâlniri sui-géneris, în momentele mele de graţie, când generalul îmi era distins interlocutor. Îi mulţumesc adânc – şi pentru asta!

_______________________________

1.Românii din jurul României: monografie etnofotografică (vol.II), Vasile Şoimaru, Editura SEREBIA, Chişinău; Ed. MAGIC PRINT, Oneşti, SEREBIA, Chişinău, 2014 

2. Cotul Donului, 1942, coord. Vasile Şoimaru, Ed. SEREBIA, Chişinău, 2012

3. Un gest pentru istorie, Radu Theodoru, Revista RAPSODIA, Sibiu, ianuarie 2014

4. Calea Robilor. Basarabia în flăcări, Radu Theodoru, Ed. PACO, Bucureşti, 2013

El, conf. univ. dr. VASILE ŞOIMARU de la Chişinău, ne-a redeşteptat memoria legată de Basarabia şi ne-a relevat frumuseţea românismului fraţilor de Neam de la Răsărit, în tot dramatismul zbaterii întru rezistenţă

Conf. univ. Dr. Vasile Şoimaru de la Academia de Studii Economice din Chişinău (co-fondator al acestei instituţii universitare), fost deputat în Parlamentul R. Moldova, în două mandate, scriitor (publicist, monografist) cercetător al românităţii din afara României (implicit, călator notoriu şi maestru fotograf), autor si coordonator de proiecte editoriale este un intelectual de un activism neverosimil, dedicat plenar românismului, re-Unirii Basarabiei cu România.

Dr.Vasile Şoimaru însumează, pe 30 aprilie, 65 de ani de viaţă demnă şi rodnică în fapte dedicate Cetăţii şi Neamului moşilor şi strămoşilor săi.

Domnia Sa este Cetăţean de Onoare al comunităţii mele rurale şi onorant prieten personal. 

http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/dr-vasile-soimaru/

OMAGIU

(Unui onorant şi drag prieten basarabean)

Şoimul cu glia-i scumpă peste Prut –     

Orheiul îl cunoaşte de demult –   

Iubirea-şi cântăreşte azi în sine,

Măsură dând averii strânse-n zile.

Adună azi din drumuri răscolite

Rodirile-i, cu osteneală rânduite,  

Urzind însă avid la altă împlinire.  

Vlăstar de viţă bravă, strămoşească,

Ales din codrii vajnici de goruni,

Stejar crescut în seva-ţi românească,

Inelele  mereu să ţi le-aduni,

Lăsând  în trunchiul Neamului străbun

Eterna lui plămadă de Român!

LA MULTI ANI, DRAG PRIETEN BASARABEAN!

(Mesajul meu aniversar însumează şi vocile transfigurate ale altor mirosloveşteni, în frunte cu primarul nostru, dl Ionuţ Gospodaru.) 

Stejarul lui Andriuţă, arbore secular, pe valea Moldovei, la Mirosloveşti 

                              

La stejarul secular de la a Mirosloveşti, ocrotit o vreme de strămoşii săi - Năvrăpescu (unul dintre ei, Andrieş), proprietarii moşiei pe care se afla acest  martor vegetal al traiului uman. A fost doborât, după şase secole de vieţuire (vârsta a fost identificată ştiinţific), de o furtună.

Dr. Vasile Şoimaru, plantând (împreună cu primarul), în locul bătrânului arbore devenit fosilă, un puiet de stejar adus din Basarabia, înnodând astfel firul istoriei străbunilor săi pe meleagurile mirosloveştene, lăsând şi urmele trecerii noastre prin viaţă. 

                           

UITE COLO... ASFINŢITUL

Măsor drumul ca să ştiu

Cât am mers – de unde viu –

Şi scrutez cât drum mai este

Pân’ la capăt de poveste.

Hăt departe-i răsăritul,

Uite colo asfinţitul…

Ce să preţuiesc mai mult?

Drumul lung, sau drumul scurt?

Am s-aleg, din ce a fost,

Doar ce n-am făcut cu rost.

Şi-am să schimb toate aceste

În finalul de poveste.

O poveste-n care eu

N-am fost prinţ, cât fost-am zmeu.

Dar mai trist decât atât

E că eu mi-am fost cuvânt.

Că puteam, dintr-un condei,

Să-mi pun vieţii alt temei,

Iar acum, la asfinţit,

Să privesc… un răsărit.