ȘI HOȚUL ȚINE PAȘTELE

 

(Din amintirile unui copil contemplativ)

Era la opt-nouă ani după războiul cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde sonore din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului.

Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative. La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute mai multe pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul. Știam, de asemenea, de unde răzbate până sub clopotul de cer de peste ograda mea acel "Pu! Pu! Pu! Pu!"... ieșit din gură fără viață. Era vocea unei pive mecanice de postav de pe celălalt mal al Moldovei, de la Păstrăveni ori de la Davideni. Moș Cosache, vecinul, zicea că-i moară, dar eu îl credeam pe tata.

Nu era pe înțelesul meu, însă mă preocupa de zor de ce Bercu, câinele nostru, a confundat-o pe Olguța, cu mine. Oare să-i fi întunecat mintea furia de paznic ațâțat, de eu i-am devenit străin de ogradă, iar tovarășa mea de joacă, musafira, deveni gazda?! Desigur ar fi trebuit luat în seamă și un posibil fapt al confuziei, anume că și Olguța, și eu, deși nu se cuvenea asta pentru mine, aveam basmale pe cap. Mamele noastre încercaseră prin asta să se opună unui vânt obraznic, de primăvară, care ne biciuia obrăjorii fragezi. Mai precis, cineva, acel uneltitor al întâmplării, nu s-a îndurat să lase semnele rănilor pe chipul fetiței. La vremea potrivită, băiatului avea să-i crească păr pe față și să-i dosească urmele agresorului confuz. Pentru fată însă nu se prefigura un asemenea remediu.

Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira întrebându-se cum a putut crește copacul acela – cu scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub el "... e o bortă mare-mare!”.

Dar mirarea cea mai obsedantă a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Giță Pârlea era legată de neomenia unui... om. Cum a putut el să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, tocmai de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai degrabă spus: de lângă drum. Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase zămnicul - o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut - și meșterise deasupra lui șopronul menit să apere de intemperii, pe lânga pivniță, și cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar putea interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Doar să ceară, că vor primi”, zicea bunicul.

În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului - acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” - pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-'or dat hoții, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă”. Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea mama.

Cugetul neîmpăcat al mamei prevesti roadele cele otrăvite. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie – asta, anume la „Învierea a doua”: „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama jandarmului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut asta!”

Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește asta chiar de Învierea Domnului Iubirii. Ba că nicicând nu se cuvine să ne luăm după Legea cea veche: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!”.

Nu se știe dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era convinsă însă că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi dat părticelele, meridele de pe Sfântul Disc, în scopul crud la care a râvnit impulsiv bunica sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii.

Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta de cercevele a pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea spirituală.

Gheorghe Pârlea

Foto: Fiul pădurarului, Nicolae Tonitza

S-A CULCAT ÎN CARUL DIN OGRADĂ ȘI S-A TREZIT ÎN MEDEANUL DIN BURICUL SATULUI (Din mapa monografistului)

O glumă năstrușnică, născută din umorul matricial al consătenilor mei, îmi dă impulsul de a o considera demnă de un imaginar „premiu de popularitate”, rezultând din asta și condiția "mediatizării" ei. Am aflat-o în timpul implicării mele la scrierea monografiei satului de baștină*

Glumeții au vrut-o numaidecât victimă pe Marița lui Ioniță, o codană numai bună de măritat, cu pețitori de toată mâna dar respinși de fată pe rudă și pe sămânță.

În satul de la malul Moldovei, aflat în peisajul auroral atins de inegalabilul condei al marelui Sadoveanu, sătenii obișnuiau ca în nopțile verilor din urmă, mai călduroase ca acestea ale timpului nostru, să-și mute „dormitorul” în podul șurii, pe prispa casei sau în căruța din ogradă. Își încropeau saltea din paie sau își întindeau trupul direct pe brațul de fân care le adâncea somnul cu parfumul florilor retezate de coasă.

Marița cea fudulă ce-și aștepta prințul din altă lume, sau măcar din alt sat, nu făcea abatere de la obiceiurile văratice ale obștii. Ea prefera însă căruța din mijlocul ogrăzii și moliciunea fânului cu miros de sânzâiene. Cât despre prudența fetei asupra consecințelor rezultate din eventuala provocare a vreunui flăcău mai nestăpânit, nici vorbă.

Chiar dacă nu cu urmări agravante, ceva trebuia să i se-ntâmple odată și-odată și Mariței, fata care cam ațâța starea celor ce se împlineau încet-încet în ale bărbăției.

Cel ce hotărî să-i plătească într-un fel anume fetei pentru ostentativa ei stăpânire de sine nu era nici el un mormoloc. Năstrușnicul Vasile Toma abia aștepta momentul, iar asociații la pozna sa așteptau doar un fâșcâit ieșit din două degete împreunate pe limba întreprinzătorului.

În noaptea aceea fierbinte, cu destul timp înaintea ivirii zorilor, un pâlc de flăcăi trecu în taină la treabă. Fiecare isprăvnicel își suflecase mânicile cămășii și, tiptil, gloata deschise porțile cele mari ale ogrăzii gospodarului care îi era părinte frumoasei și ațâțătoarei Marița.

Luna lumina carul cu fata cea îmbătată de somnul adânc al nopții. Luminătorul cel cu două coarne le era complice băietanilor poznași, căci numai el, stăpânul nopții, vedea cu câtă caznă, metru cu metru, fără nicio zdruncinătură, flăcăii ajutau carul să-și urmeze făgașul, mai întâi ieșind pe poartă, apoi ținând drumul spre mijlocul satului. Unul repeta mătănii, îndepărtând pietrele din calea roților, ca nu cumva poticnirea să strice somnul adormitei din brațele vehiculului cu doi flăcăi la oiște și alți patru împingând pe lângă roțile cele care, încă din preistorie, au revoluționat raportul omului cu distanța și timpul.

În sfârșit, când carul ajunse în locul plănuit de șugubeți, ostenitorii se-mpânziră pe la casele lor, să prindă două-trei ceasuri de somn. Aveau să se întoarcă numaidecât în zori, spre a fi martori la revelația pe care i-au pregătit-o Mariței.

La prima geană a astrului zilei, băietanii erau la locul faptei. Somnoroasa din carul fantomatic nu dădea semne de deșteptare. Dacă s-ar fi întâmplat asta, satisfacția "scenariștilor" n-ar fi fost îndestulătoare. Abia când se lumină bine de ziuă și forfota prinse glas în buricul satului, în medeanul în care evreul locului își deschidea dugheana, sătenii își pironiră ochii a mirare asupra carului fără boi la oiște. Starea lor de nedumerire ajunse la apogeu când fata se ridică în coșul carului, în cămașa ei de cânepă ghilită și răsghilită de mâinile mumă-sii, își ridică brațele și-și arcui trupul amorțit, după cerințele anatomice la ridicarea din așternut. Asta, până ce ochii fetei, frecați insistent de cei doi pumnișori, zăriră în jur un alt peisaj decât cel din ograda gospodăriei sale. Zări și ceata de flăcăi, cu Vasile Toma în frunte, făptuitorii care dădeau frâu liber stării rezultate din izbânda tărășeniei lor. Era taman de-ajuns ca Mariț să înțeleagă ce i se întâmplă și ce are de făcut. Își aduse aminte în grabă de calea spre casă pe care o alese Nică a' lui Ștefan a Petrei de la Humulești, ca să-și ascundă goliciunea; goliciunea Mariței putea fi doar ghicită prin subțirimea cămășii.

A urmat apoi, chiar la fața locului, o gâlceavă pe cinste între tatăl fetei și autorul principal al poznei, ușor de dibuit după antecedente.

Văpaia tărăboiului fu stinsă îndată ce asistența ocazională la pozna flăcăiașilor încă nechemați la cătănie se risipi pe ulițele satului. Colbul verii secetoase începu să ia în stăpânire șleahul drumului, în huruitul carelor, vehicule care, spre deosebire de cel peste noapte, aveau la jug plăvanii, blândele necuvântătoare ce osteneau în solidar cu omul care le stăpânea.

Gheorghe Pârlea

(Foto: Fată șezând - pictură de N. Grigorescu)

______________________

* Monografia Comunei Miroslăvești – Despre oameni si locuri, coord. Ioan Pârlea, Ed. Emia Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ed. aII-a)