Când satele erau bântuite de tătari

 

Miroslav, străjerul satului

Din satul de la poalele pădurii, Miroslav, feciorul Sofiei din Năvrăpești, scruta zarea spre munții înecați în ceață. Pâcla depărtării nu ascundea însă de-a binelea și pereții albicioși ai stâncilor.

Privind spre țancurile ce răzbăteau până sub privirile flăcăului de la malul Moldovei, Miroslav își trezi crâmpeie din poveștile petrecute, după spusele bunicului său, înspre acele locuri. Își aminti că anume în acea parte a depărtării bătrânul pomenea mereu muntele cu numele Ceahlău. Că pereții aceia de piatră, care închipuiesc prăpăstii adânci, sunt marginile muntelui sfânt al dacilor de la răsărit. Și că toate satele de la malurile Moldovei au oameni care știu ascunzișurile acelui munte. Că de când au ajuns pe la noi hoardele Răsăritului, băștinașii au găsit mereu scăpare vremelnică în hrubele săpate de timp în carnea Ceahlăului. Unii povestesc că au găsit și drumul scobit în trupul muntelui semeț de apele peșterilor și de uneltele dacilor, vitejii cei care-l slujeau pe povățuitorul spiritual al nemuritorilor cu săbii încovoiate, pe preotul cel mare al acestui neam vechi din care se trag românii. Fugarii din calea năvălitorilor nu au găsit însă și altarul anahoretului antic, despre care se zice că ar fi săpat adânc în pântecele Ceahlăului.

Și năvrăpeșteanul cel aproape împlinit în bărbat vrednic de a ține măciuca țintuită în mână, ori furca cea cu două coarne, unealtă folosită și ca armă, părea că uitase de ce se află taman la marginea pădurii. Îl trezi din amorțirea asta contemplativă un drumeț bătrân la chip, dar încă zdravăn la trup, dintr-un sat de la malul Siretului, care apăru ca din senin, coborând pe drumeagul de pădure.

Cei doi își dădură binețe, apoi curiozitatea îl ispiti pe tânăr la vorbă:

- Cu ce treburi pe la noi, bădie? Că nu pari de la Năvrăpești. Și nici de la Miroslăvești.

- Cam așa-i, băiete. Nu-s nici de la, nici de la, precum zici. Dar încetul cu-ncetul o s-ajungi să mă știi ca pe unul de la baștina ta.

- Bucuros voi fi să aflu cum se va întâmpla asta, înnoadă vorba flăcăul.

Și bărbatul cel trecut de vârsta maturității depline coborî de pe umeri traista învrâstată cu tot cu toiagul în care o agățase. Răspunde apoi la ce ar fi vrut să afle tânărul cel curios:

- Iată ce fac pe aici: aduc fetei, pe care abia am măritat-o la Miroslovești, câteva lucruri rămase de adăugat la zestrea pe care o primit-o la nuntă.

- A, iată că prind a înțelege cimilitura dumitale de mai devreme: ești socrul unui mirosloveștean de-al nostru, și o s-ajungem să ne știm de-a binelea, cum ziceai mai devreme.

Și drumețul păru că și el a înțeles ceva încă nelămurit:

- Așadar, pricep eu, ești din Miroslăvești, băiete…

- Ba îs din Năvrăpești, dar nu fac osebire între cele două sate că, iată, nu știi unde se termină unul și de unde începe celălalt. Satele acestea îs ca unul singur, deși fiecare cu vătaful lui, cu biserica lui.

Socrul cel cu ginere de partea astălaltă a dealului ce desparte Siretul de Moldova o întoarce și el pe întrebări:

- Dar tu, încotro?... Că nu-mi dau seama dacă urci sau cobori dealul.

- Îl urc, bădie. Uite, vezi stejarul acela aproape de coama dealului?

- Nu numai că-l văd, dar îl și știu. Îi stejar bătrân de pe timpul lui Ștefan-voievod. Poate, și mai vechi. Pesemne o fi fost scutit de secure când oamenii locului au tăiat pădurea împrejurul lui, ca să aibă satul pământ de arătură. Îi zice Stejarul lu' Andriuță, ca să nu se uite numele moșierului care va fi poruncit cam așa: „Să nu cumva să-l atingă tăișul vreunui topor! Las porunca asta urmașilor urmașilor mei năvrăpeșteni.”

Și năvrăpeșteanul de peste timp adaugă:

- Noi, sătenii, știm și de ce a fost iertat de gâdele cel cu topor ascuțit. Stejarul e numai bine statornicit acolo, ca să poți observa din vârful lui valea Siretului, de unde dau buzna păgânii cei care vin în hoardă. Fără însă ca săgeata de dincolo de deal să dibuiască străjerul. Eu îs unul din străjerii satului, bădie. Mă aburc în el și scrutez zarea. Iar dacă văd șfări de fum la răsărit sau la vale, pe Siret, dau veste vătafului de primejdie. Iar el știe ce-i de făcut.

- Să-nțeleg că acum mergi la locul de strajă, flăcăule?

- Întocmai, bădie! Se zvonește în sat că au trecut tătarii, în puhoi mare, cu vreo două săptămâni în urmă, spre miazănoapte. De data asta, cică cuminți, parcă uitând de obiceiurile lor sălbatice, de pe când tăiau sau săgetau românul fără alegere și ardeau casele și acareturile gospodăriilor. Au a pedepsi pe ungurii de peste munți pentru jefuirea unei părți din țară. Dinte pentru dinte, cum era odată, după cartea sfântă.  

Bărbatul de la Siret, nu se miră de cele aflate de la Miroslav, căci știa despre acestea mai bine decât tânărul abia copt la trup și minte. Și îi dădu acestuia sfat chibzuit, cu mintea lui peste măsură de matură, trecută prin zbuciumul înfruntării cu vijeliile timpului său.

- Ce nume porți de la botez, voinice?

- Miroslav, bădie.

- Frumos nume! Dar parcă nu prea e de-al nostru. Mă rog, nu asta e nadă de vorbă-ntre noi acum, ci tătarii despre care zici că vorbește satul. Și la noi se știe de oastea tătărească mărșăluindă în susul țării, cu cine știe ce rost. Straja ta, străjere Miroslav, bănuiesc că nu-i îndreptată acum spre zarea Siretului, ci spre cea a munților.

Și Miroslav îi vine în întâmpinare:

- Ai dreptate, bade! Că orice dus are și-ntors. Iar înapoi, sălbaticii precis vor fi scăpați din frâul în care au fost ținuți, la dus, de învoiala cu vodă al nostru.

-Da, da. Și musai că se vor deda la obiceiurile lor barbare, îi întărește bărbatul de la Siret judecata.

Drumețul cel de peste deal îl îndemnă pe străjer să fie cu ochii în patru, iar el porni mai departe, la treburile lui.  

Furca lui Miroslav închipuie tridentul de gladiator în lupta cu un tătar                                                                                                                      

Zile frumoase de toamnă treceau peste satele de la malul Moldovei, foste moșii ale lui Miroslav cel bătrân, despre care moșnegii țin minte de la părinții lor că era un om pe cât de voinic, pe atât de blajin. Era bălai la chip, ca toți cei din cinul casei lui. Cei care-l slujeau bănuiau că stăpânul lor va fi fiind din nația slavilor, deși la vorbă nu se deosebea cu nimic de oamenii locului. Mai erau în satele de pe valea Moldovei oameni ca acel Miroslav din neamul cel oploșit, cu veacuri în urmă, pe meleagurile românilor, ca să lucreze pământul și să crească vite împreună cu băștinașii. Acum nu-i mai deosebești decât prin ochii lor albaștri și părul de culoarea paiului de grâu copt.

Peste pacea satului, prins în treburile anotimpului cel roditor, se abătu starea de primejdie. Miroslav cel tânăr zări focuri fumegânde înspre satele Drăgușeni și Bogdănești, obștile și moșiile din susul Moldovei. De la stejarul cel de folos străjerului, tânărul coborî în fugă dealul Rediului, ca să dea vestea cea rea satului.

Vătaful se sfătui cu preotul și hotârâră amândoi că e nevoie de sfatul bătrânilor cei înțelepți.

Satul Năvrăpești nu mai fusese călcat de tătari de pe vremea năvălirii celei mari, când oamenii cei cu ochii alungiți au pus stăpânire pe țară timp de peste un veac. Sfatul fruntașilor hotărî că trebuie purces de îndată la adăpostirea bucatelor în gropi săpate în grabă și camuflate cu paie ori crengi de pădure, care întruchipează hrana sobelor pe timp de iarnă. Femeile și copiii, e musai să fugă cât mai adânc în pădure. Să coboare la Groapa urieșilor, că pe-acolo nu-i vad de trecere. Și se pot adăpa de la Fântâna Doamnei, că e pe-aproape. Iar bărbații, cei în stare să folosească furca și securea cu celălalt folos al acestor unelte, să se ascundă câte patru-cinci împreună, cât mai aproape de sat. Dacă o nimeri și pe la noi vreo ciotcă de tătari să le dovedim că satul nu-i pustiu, deși o să pară că e așa.

De îndată, toboșarii au început a slobozi glasul pielii de vițel, iar câțiva călăreți să galopeze pe ulițele satului spre înștiințarea sătenilor despre cele hotărâte întru scăparea de primejdie.

A doua zi, sub pânda bărbaților locului, urcau Holmul, pe cai mici și grași, vreo cincizeci de tătari. Se desprinseră dintr-o trupă mare de purtători de cușme străine, care înainta spre Roman, pe Drumul Băii.

Bărbatul venit din satul de la Siret să-și vadă fiica – Manole, pe numele lui de botez – se puse și el pavăză satului, alături de ginerele mirosloveștean. Hotărî să amâne întoarcerea, ca să dea o mână de ajutor sătenilor aflați în nevoie. Socrul află de la ginere că Miroslav, flăcăul străjer, era fiul vătafului din Năvrăpești și că are har de cântăreț la bisericuța satului. De asemenea, că acesta e pe cale să se însoare cu Florica, fata popii. Acum, la primejdia asta, Florica și câteva femei mai credincioase n-au vrut să fugă în pădure, alegând ocrotirea Domnului în bisericuța satului. Femeile acestea au tras zăvorul pe dinăuntru și așteaptă să treacă urgia.

- Ce spui tu, Gheorghiță?! Femeile acelea cred că încăperea bisericii le poate fi adăpost împotriva tătarilor? Păgânii ăștia au întâiul lor loc de pradă tocmai biserica, umblând după argintării. Și după ce o jecmănesc, îi dau foc. Hai să căutăm o ascunzătoare mai aproape de biserică, ca la nevoie să sărim în ajutor bietelor femei.

Ceata lui Manole ieși din tainița ei de ocazie și se apropie tiptil de casa fumegândă de la marginea de apus a satului. Apăru lângă ei, ca din senin, și Miroslav. Mai încolo se vedeau ridicându-se alte două vâlvătăi. Focul începu a cuprinde și casele alăturate. Fumul însă le era de ajutor băștinașilor, căci acesta camufla grupul de săteni care se îndrepta spre biserică.

Era de înțeles că tătarii se împrăștiaseră și ei spre a prăda pe cont propriu. Puteau fi zăriți prin pânza de fum câte doi-trei intrând și ieșind din case. Erau înfometați, căci  umblau după mâncare. La ieșire, puneau foc, după meteahna lor cunoscută.

Trei dintre furii aceștia ai pustiului fură surprinși de ceata lui Manole. N-apucară tătarii a scoate săgețile din tolbă, ori să-și ridice iataganele de la brâu, că furcile a tot atâția săteni li se înfipseră în coaste. Unul dintre tătari, al patrulea, ieșise din casă cu întârziere și-avu timp să se pună în gardă. Scoase sabia lui scurtă și se repezi cu sălbăticie asupra lui Miroslav, care abia se zărea dintr-un nor de fum. Acesta îi pară lovitura cu furca lui cu două coarne, ce închipuia tridentul unui gladiator. Când auzi țipătul fierului între coarnele furcii, mânuitorul ei răsuci unealta spre dreapta, și sabia tătarului zbură din mâna care o ținea. Tânărul îi înfipse apoi furca în pântece și-l lăsă de lehamite, spre a se repezi în grabă către biserică.

Pe ulițele satului înecat în fumul pârjolului, ceata lui Manole, întărită cu vreo cinci-șase flăcăi ieșiți din râpa de la Budăie, întâlni alți tătari răzleți care umblau după pradă. Câțiva n-apucară a-și împlini poftele. Prădătorii aceștia, renumiți pentru sălbăticia în luptă, cădeau acum, cu umilință, sub loviturile unor unelte de muncă devenite arme. 

 

Miroslav izbăvește câteva femei de focul pus de tătari 

 

Bisericuța satului ardea cu pală mare, ce tindea tot mai sus spre cer. Nereușind, cu securile lor, să spargă ușa de stejar a lăcașului, tătarii dădură foc bisericii, presupunând că în spuza jariștei vor găsi argintul potirelor, crucilor liturgice și icoanelor îmbrăcate în veșmânt argintat. Dar Dumnezeul creștinilor nu îngădui asta, căci o căpetenie tătărească i-a grăbit pe piromanii stepei să se adune și să plece către miazăzi. Graba asta venea de la știrea că mârzacul lor mai mare a fost ucis de o poteră a lui vodă, venită în ajutorul sătenilor. Căpetenia porunci întoarcerea grăbită în Buceag, sălașul vremelnic al hoardei tătarilor nogai.

Dinspre biserica satului se deslușeau voci bărbătești:

- Săriți, oameni buni! Apă, aduceți apă, că arde biserica!

Preotul satului, ieșit din ascunzătoare, se ruga cu lacrimi șiroinde Domnului, pentru izbăvire de pojarul cel care mistuia biserica. Mai ales că Florica, neprețuitul lui vlăstar, era ferecată pe dinăuntru în lăcașul care devenise cuptor pentru acele credincioase ce puseseră nădejdea în Hristos mai presus de orice pavăză omenească.

Miroslav ajunse printre primii la locul ce putea să le fie rug femeilor dinăuntru. Grija lui cea mai mare era Florica, care urma să-i fie mireasă la timpul potrivit unei astfel de însoțire.

Trosnetele ieșite din îngemănarea focului cu lemnul bârnelor bisericuței și strigătele de panică ale nefericitelor aflate înăuntru împiedicau deslușirea vocii săteanului lor, care le striga din toată puterea trupului său:

-Deszăvorâți ușa, că ardeți de vii. Sunt eu, Miroslav! Tătarii s-au dus în iadul lor!… 

Degeaba. Flăcăul  a trebuit să smulgă grilajul de la o ferestruică, să spargă pielea de burduf de vită care încropea geamul ferestrei, ca femeile să-l audă pe înțelesul limbii lor:

-Trageți repede zăvorul și ieșiți! Sunt eu, Miroslav!...

Doar una dintre ele a mai avut putere să tragă zăvorul. Celelalte au fost scoase în brațe de Miroslav și alți câțiva bărbați care ajunseră printre primii la biserica aflată în flăcări. Fumul le-a înecat pe femei, dar nu îndeajuns cât să le omoare pe toate. Doar cele mai bătrâne și-au urcat sufletul la Domnul. Și odată cu ele, în afara bisericii, și vreo câțiva bărbați viteji, ale căror furci n-au putut întrece iuțeala săgeților pornite din arcurile sălbaticilor stepei.

Gheorghe Pârlea

Addenda

În această povestire sunt împletite imaginația și faptul real.

Memoria orală ne transmite că bisericuța satului Năvrăpești (acum, contopit cu satul Miroslăvești) a fost mistuită de foc la o invazie a tătarilor sau turcilor. Temelia lăcașului de închinare e localizată, prin resturile de piatră, în arealul identificat cu toponimul Siliște. De asemenea, Stejarul lui Andriuță (în trecut, Andrieș) a dăinuit puțin peste 600 de ani, vârstă stabilită de ing. dr. Ionel Lupu, la Grădina Botanică din Iași.

Istoricii ne dau de înțeles că nu turcii, ci tătarii săvârșeau asemenea acte asupra bisericilor creștine. Rămâne de identificat când se va fi întâmplat asta. La invazia mongolo-tătară de la 1241 e puțin probabil ca satul (nemenționat documentar la acea perioadă) să fi avut biserică. Celelalte invazii ale tătarilor atingeau, de regulă, spre vest, râul Prut. Doar toamna anului 1717, poate fi contextualizată incendierii bisericii din Năvrăpești, aflat în arealul cursului inferior al râului Moldova. Atunci, o oaste de vreo zece mii de tătari, tocmită de domnitorul Mihai Racoviță, a fost alăturată oastei moldovenești într-o expediție de răzbunare împotriva ungurilor. Căci o oștire a regelui maghiar, pornită din Maramureș, prădase târgurile și satele de la răsărit de Carpați cu câteva luni înainte. Puhoiul de tătari nogai, pornit din Bugeac, străbătuse Moldova de-a curmezișul, îndreptându-se spre trecătorile de sus ale Carpaților Răsăriteni. La dus, tătarii păreau bine struniți de domnul Moldovei, ceea ce nu era însă o garanție și pentru drumul de întors.

Marele artist Constantin Brâncuși și... un mit cu cântec

 

Pe lângă omagiul pe care îl merită astăzi artistul asociat cel mai frecvent în limbile Terrei cu etnonimul "român", îmi zic, precis va recidiva și înscenarea aceea legată de chilipirul pe care artistul l-ar fi oferit poporului român, dar respins cu ignoranță brutală de mai marii culturii aservite regimului comunist, între ei fiind incriminați M. Sadoveanu și G. Călinescu.

Eu mă număr printre cei "din popor" care n-au crezut în asta, ceea ce mi-a și dat impulsul în a mă informa asupra mult disputatei povești.

Decid așadar să repostez ceea ce a rezultat din modestele mele constatări în chestiunea invocată, ca, pe lângă frumoasa noastră aducere aminte despre marele artist român, să avem însă și o poziție onestă asupra mitului privind intenția marelui artist de a-și dona opera sa statului român.

În context, știm că e invocată ca probă o ședință a Secțiunii pentru Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române, ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, secretarul Secțiunii. Mitul, se crede, a fost lansat în media de activiștii political correctness, ca să-i discrediteze pe exponenții culturii române care au colaborat cu regimul comunist, cu predilecție pe George Călinescu și Mihail Sadoveanu.

Wikipedia precizează, cu rezerva care se impune, că e vorba doar de o presupunere, o speculație. Și argumentul vine prin opinia celui mai inițiat specialist în arta lui Brâncuși, dr. Doina Lemny, biograf al artistului, muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din Paris, curator al celor, şapte expoziţii tematice la Atelierul Brâncuşi în perioada 1998 - 2002. Distinsa cercetătoare susține că nu există nici un act, sau vreo altă dovadă de intenție privind donația lui C. Brâncuși către statul român.

Ședința invocată de colportori (din 7 martie 1951) e de presupus că punea în discuție nu așa-zisa donație, ci o eventuală expoziție Brâncuși la Palatul R.P.R. În privința implicării lui M. Sadoveanu, acesta îndeplinea doar formalitatea de secretar de ședință (așa apare în așa-zisa "dovadă" de pe Internet).

Dar să îl credităm cu verosimilitate și pe Valeriu Butulescu, autorul dramei "Infinitul Brâncuși" (2005), premiată de Uniunea Scriitorilor.

Săptămânalul „Jurnal israelian” publică în ediția nr 36/ 2021 interviul luat de Tiberiu Vintan autorului numitei opere, care, ca orice biograf ce se respectă, s-a documentat în amănunt despre viața și opera marelui sculptor. Concluzia sa e că nu există nici o urmă a intenției lui Brâncuși de a-și dona 230 lucrări, 43 de desene și 1600 de fotografii (cum s-a vehiculat, ca informație). Acest inventar înseamnă patrimoniul său artistic parizian de azi, lăsat Franței prin testamentul întocmit la 5 ani după acea mult invocată ședință a Academiei legată de discutabila intenție de donație făcută Muzeului de Artă al RPR.

Valeriu Butulescu consideră că un asemenea transfer de patrimoniu artistic, chiar și la nivel de intenție, de zvon, ar fi „dinamitat presa”, ar fi stârnit ample discuţii, care însă lipsesc cu desăvârșire în presa vremii, cea a Occidentului, în cercurile intelectualilor. De asemenea, opinează Valeriu Butulescu, intenția de transfer a acestui tezaur artistic – din Franța, către București – ar fi presupus în prealabil demersuri oficiale, discuții, scrisori de intenție. Or acestea nu există.

Și mai are Valeriu Butulescu și alte argumente împotriva veridicității disputatului zvon. De exemplu, logica contextului, corelată cu pragmatismul lui Brâncuși. Cum să recurgă autorul tezaurului artistic la îngroparea în anonimat a operei sale, operă care, prin „modernismul copleșitor avea vizibilitate și relevanță” doar în Occident. Or o țară comunistă ca România era aflată în izolare completă față de lumea liberă, de „lumina reflectoarelor mondiale”.

Apoi, ne dă de înțeles Valeriu Butulescu, se știe că vasta reconstituire biografică a lui Brâncuși este întrecută în consistență/ volum și detalii doar de cea a lui Eminescu. Așa că dacă lipsește din ea ceea ce ar fi putut fi un adevărat eveniment internațional, un potențial transfer artistic epocal, atunci nu încape îndoială că o asemenea intenție a fost o prefabricare. În ce scop? E deductibil… Toate tunurile, pe bubele comunismului! Și cum arsenalul postdecembrist de acest tip s-a dovedit a fi excedentar, s-a impus într-un asemenea torent vijelios și inventarea unor noi... "bube, mucegaiuri și noroi", ca să-l implicăm colateral și pe Arghezi.

Gheorghe Pârlea

Când se despart... tizii (În loc de necrolog)

În una dintre zilele acestea de aleasă Sărbătoare creștină a plecat la Domnul o persoană pe care o prețuiam. A părăsit viața în urma unei grele suferințe, mai devreme decât ne-am obișnuit noi să consacrăm lumește unitatea de timp pentru acest gen de metamorfoză umană. Raportul meu cu persoana respectivă nu era de natura relației care califică în substanța ei definitorie prietenia, dar gravita în jurul ei sub titulatura amiciției.

Cel căruia îi dedic acest exercițiu de activare a memoriei e Gheorghe Pârlea, dascălul bisericesc al comunității creștin-ortodoxe din satului meu de baștină și de domiciliu. În contextul acesta al apartenenței sale la angrenajul socio-spiritual al obștii mele, persoana care a făcut trecerea din prezent în trecut, devenind acum doar memorie, îi era familiară întregii comunități sătești. Eu însă mă raportam la cel rămas acum fără viață cu un plus de atribute care îmi accentuau raportul afectiv cu el.

Printr-o coincidență, purta același nume și prenume cu mine, omonimie care uneori, în urma unor confuzii administrative (facturi, colete poștale, scrisori etc.) mă punea în relație directă cu el, pentru dregerea măruntelor incidente. Apoi, anii diferiți ai nașterii noastre deveniră coduri de identificare inversate pentru cardurile proprii de sănătate. Ne amuzam cu identitățile noastre formale de pe acest palier, eu considerându-mă cel privilegiat, căci acest indicator îmi inducea că-s cu doisprezece ani mai tânăr decât sunt în realitate. Iată, prin confuzia care, în cazul meu, rămâne funcțională (codul de acces al cardului de sănătate) până voi pleca și eu în marea călătorie, voi perpetua legătura aceasta conjuncturală cu răposatul, ignorând chiar și hotarul care desparte pământescul de ceresc.

Dar ceea ce mă lega cel mai strâns sufletește de dascălul bisericesc Gheorghe Pârlea era filiația lui cu tatăl meu, anume mijlocirea prin care el, un copil dintr-o familie numeroasă, fără perspectivă spre o meserie pe cale instituțională, a urmat să îmbrățișeze această ocupație profesional-spirituală de cântăreț bisericesc.

Tata, om simplu dar cu deschidere spre spiritualitate și faptele cele ce definesc în termenii populari omenia, se atașase de slujitorul Bisericii din Ciohorăni (pe atunci, sat în componența comunei mele), părintele Gheorghe Dumitriu, preot dedicat osârdiei creștine în Oastea Domnului, o mișcare evlavioasă din sânul Bisericii Ortodoxe. Atunci a cunoscut tata, prin acest paroh al satului, familia dascălului bisericesc abia plecat la Cer. O intuiție care se va fi bazat cumva pe argumente l-a îndemnat pe părintele meu trupesc să propună familiei tânărului Gheorghiță înscrierea băiatului la școala de cântăreți bisericești de pe lângă Seminarul de la Neamț. Fiind consilier al Parohiei Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești, tata avea vad în a se sfătui cu părintele Constantin Movileanu, parohul Bisericii noastre de atunci, spre a-i sprijini propunerea, căci dascălul cel bătrân era menținut activ doar din necesitate, negăsindu-se un dascăl înlocuitor. Și, pe drumul acesta croit și cu aportul tatei, tânărul devenit cântăreț bisericesc cu patalama la mână, se însură cu o tânără din Miroslovești și își orândui viața la baștina soției. Împlinindu-și frumosul spirit al omului plăcut lui Dumnezeu, alături de părintele paroh Liviu Siminciuc, ajunge să fie îndrăgit de toată comunitatea creștină a satului în care s-a integrat.

Din păcate însă, dascălul Gheorghiță Pârlea (diminutivul de alint, folosit frecvent asupra persoanei sale, spune și el ceva frumos) n-a apucat să guste și din bătrânețea propriu-zisă, căci la șaizeci și cinci de ani omul încă mai are planuri de viață. Dar măcar a apucat a-i încolți în inima-i generoasă bucuria de a fi bunic, căci mi-a împărtășit într-o împrejurare această stare a sa fericită, o împlinire mult râvnită de oricare trăitor cu rădăcini în vatra neamului românesc, atunci când acesta are a-și încheia stagiul cel pământesc.

Așadar, dascălul bisericesc Gheorghe Pârlea, unul dintre cei doi mirosloveșteni omonimi a trecut la cele veșnice. Iar celălalt, dascălul de școală, care încă mai conjugă verbele la timpul prezent, persoana I, hărțuit de agenții bătrâneții, reflectează cu tristețe și cu accentuată neliniște interioară la pățania tizului său, șoptind repetat invocarea aceea pe care o rostește în aceste zile un sat întreg, anume „Dumnezeu să-l ierte!”

(…celălalt Gheorghe Pârlea)

Satul legendar Boureni – obște formată în jurul unui cin monahal

Satul Boureni de pe valea râului Moldova poartă, chiar și toponimic, rezonanța legendei istorice a Descălecatului moldav. Descălecatul, aici, e vocabula folosită de cronicarii evului mediu românesc pentru a desemna întemeierea primelor formațiuni statale ale românilor. Conform legendei care îl are ca izvor pe cronicarul Grigore Ureche, în arealul acestui sat, voievodul maramureșean Dragoș, fondatorul statului feudal Moldova, acompaniat de tovarășa lui din lumea canină, pe nume Molda, se afla la o vânătoare. Nobilul vânător avea ca țintă un bour fioros, sau poate chiar bourul alb, cu sălașul în muntele Ceahlău, animal mitic care li se arăta doar bărbaților inițiați, celor predestinați faptelor mari.

Nu-i exclusă ipoteza că satul Boureni va fi avut ca embrion o restrânsă comunitate monahală, respectiv componenții schitului cel care dăinuie până în zilele noastre. Conform unei variante a legendei, vânătorul întemeietor de țară primise indicii despre bour de la un sihastru pe nume Ioan.

Iată ce spune legenda, legat de nașterea schitului, implicit a satului.

Dragoș, voievodul cel de la început, cu ceata lui din Maramureș, aflat la vânătoare de bouri, a găsit sălașul acestor cornute sălbatice într-un loc în care trăia un pustnic. Dar să aflăm o parte din legendă după cum ni-i transmisă în versurile poetei locului, respectiv Valeria (Micle) Sturza, fiica cea mare a Veronicăi Micle, muza lui Eminescu:

Zice, c-a venit odată-n aste locuri neumblate,

Chiar de pământenii țării foarte-arareori călcate,

Pripășit din largul lumii, fără țintă, un drumeț

Ce părea că pentru oameni poartă ură și dispreț.

Cine-a fost necunoscutul n-a știut nimeni pe lume,

Căci pe urma lui neștearsă n-a rămas nici fel de nume.

Fost-a el domn fără scaun, izgonit de-al său popor,

Ori îl chinuia în suflet un cumplit și mare dor,

Ori urma să ispășească grozăvia unei crime,

Prin eternă pustnicie, remușcarea să-și exprime?

Zilnic îndrepta la ceruri rugăciunile-i umile

Si cerea ca să-i scurteze ale sale triste zile.

Nimic alta nu se știe, dar legenda ne mai spune

Că sihastrului, odată, s-arătă mare minune:

O bătaie ca de toacă îl trezi în miez de noapte.

Tresări, făcu o cruce și-auzi vorbind în șoapte:

– Scoală, vină după mine, multe zile ai s-alergi,

Lacrimile tale toate vei putea să ți le ștergi…

(„Legenda Schitului”)

Și vocea duhului care-l trezi pe pustnic în miezul nopții (promotorii legendei au și un nume pentru pustnic) îl călăuzi pe Atanasie într-un loc în care îi cere să ridice o bisericuță închinată Maicii Domnului, anume ei, căci poporul serba Nașterea Născătoarei de Dumnezeu chiar în ziua acelei revelații. Îl duse lângă o culme de deal, căci sălașul pustniciei lui era mai în vale, pe malul râului Moldova, și-i arătă locul în care avea să ridice ofranda lui adusă Cerului.

Fiindcă monahii au păstrat și adus aproape de timpul nostru un clopoțel pe care a putut fi identificat anul 1372, se crede că acest artefact (ridicat de „… un domn colonel, pe nume Nădejde, delegat al Comisiei Monumentelor Istorice de la Iași”, spun localnicii) induce și vechimea schitului, chiar de la întemeierea statului medieval Moldova. Ca în multe cazuri, în jurul schitului, în timp, se va fi format și obștea sătească Boureni. Căci iată cum ne sugerează asta poeta deja enunțată:

„…Și-a ieșit din a sa mână mănăstirea cu chilii,

Toate bine rânduite pentru morți și pentru vii,

Și-n curând se duce vestea printre oamenii cei buni

Că la schit este-o icoană făcătoare de minuni,

Ce-a adus răzeși din vale și în urmă alți mireni,

De-au alcătuit aice satul nostru, Boureni.”

Se știe din documente că Schitul apare menționat documentar la 1657. În 1716 schitul a fost incendiat din neglijența unui preot de mir pe nume Isachis, fapt ce a dus la desființarea schitului pe o perioadă de câteva decenii. Reapare în documente la 1764, avându-l ca proprietar și ctitor pe domnitorul Moldovei Grigore Ghica vodă.

Din 1775 moșia Boureni, inclusiv Schitul, este dăruită de domnitor sultanului și cumpărată la mezat în 1824 de domnitorul Ioniță Sandu Sturza. Acesta preia întreținerea schitului, iar de la el încolo, până la instaurarea regimului comunist, de către urmașii Sturzești, ultimii fiind frații Dimitrie Mihai Sturza și Constantin Sturza, cu moșii (și) la Boureni, respectiv la Cristești, sat aflat în proximitatea Boureniului.

Între bunurile cu valoare istorică ale Bisericii Schitului e de remarcat o carte veche din 1731, o cruce mică având încrustat anul 1796, iar din 1873 lăcașul are spre închinare o Icoană a Maicii Domnului cu Pruncul, dăruită de prințesa monahă Raruca Sturza (Turculeț).

În 1903 s-a pus temelie unei noi biserici a schitului, lângă cea veche, biserică târnosită târziu, la 8 septembrie 1939, sub binecuvântarea arhiereului Valerie Moglan. Biserica avea ca hram Nașterea Maicii Domnului, probabil în strânsă legătură cu începutul legendar al așezământului monahal.

Dar veni războiul cel din urmă, care a dus la devastarea satului ocupat de sovietici. Biserica a suferit și ea urmările bombardamentului executat luni la rând (din aprilie 1944 până la 23 august) de către bateriile de artilerie amplasate în Miroslovești și de către avioanele germane. Singurul călugăr rămas la schit pe timpul luptelor a fost găsit fără viață în beciul schitului, se pare unul dintre cei doi călugări basarabeni, Iacob Breahnă și Serapion Ionescu (ambii având stagiu de nevoință la Muntele Athos, conform înscrisului de pe o fotografie care îi înfățișa în 1939).

Imediat după încheierea războiului, se găsi un generos ctitor pentru o nouă biserică, din zid, cea care dăinuie și astăzi. Ofertantul, cu origini basarabene își pierduse singurul său fiu în luptele pentru redobândirea Basarabiei în al Doilea Război Mondial. Ctitorul, celebrul ofițer de servicii secrete Zaharia Husărescu (prieten cu boierul locului, Mihai Dimitrie Sturza), ceru să se modifice hramul bisericii, anume să fie dedicat Sfinților Împărați Constantin și Elena, ca o legătură, spre mângâiere, și cu numele fiului său căzut pe front, pe care îl chema Constantin, în familie – Dinu.

În 1947 Schitul primește o donație de 25ha de pădure de la Constantin Sturza, gest contextualizat perspectivei de dezintegrare a marilor proprietăți funciare de către comuniști. Schitul este desființat în 1959 prin Decretul 410 și reînființat în 1991, acum ca parte a Mănăstirii Sihăstria (înainte de război, ținea de M-rea Neamț).

E de consemnat aici că între călugării schitului s-au aflat și rugători care și-au depășit condiția de simpli monahi. Fratele Gherasim Cucoșel, ucenic (de copil) la Schit, a urcat în ierarhia monahală până la treapta de arhiereu (Episcopul Gherasim Pruteanu, vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților). Ierodiaconul Vartolomeu Dolhan ajunge preot la Biserica „Trei Ierarhi” și apoi la Catedrala Mitropolitană din Iași. Acesta urmează și cursurile Academiei de arte Frumoase din Iași și devine pictor de biserici. Împărtășește cu Vartolomeu Bodoașcă, starețul schitului (în perioade diferite), dramatica experiență de victime ale închisorilor comuniste – părintele Dolhan, ca implicat în mișcarea „Rugul Aprins”, iar părintele monah Vartolomeu, acuzat de colaborarea cu exponenți ai rezistenței anticomuniste.

Gheorghe Pârlea

Lupte colaterale Războiului Întregirii Neamului, pe meleagurile baștinei mele

Meleagul comunei mele a fost mereu în calea vânturilor istoriei, cele aducătoare de furtuni. Așa se face că glia comunității mirosloveștene a fost stropită de sângele ostașilor români atât în Primul, cât și în al Doilea Război Mondial. 

În toamna anului 1917, teritoriul liber al României era redus doar la spaţiul dintre Prut şi Carpaţii Orientali. Toată armata română, câtă mai supravieţuise campaniei eşuate în încercarea de a elibera Transilvania și după eroicele lupte de la Mărăști, Mărășești și Oituz, era masată în Moldova. Aici, armata noastră urmărea refacerea şi nutrea speranţa unor noi victorii.

Pe măsură ce trupele româneşti, decimate şi dezorganizate, soseau aici dinspre sud, trupele ruseşti intrau în Moldova dinspre est, ca să întărească frontul ce încingea acest rest din România la sud şi la vest. Ostaşii români, istoviţi şi înfometaţi, găseau locurile de adăpost ocupate și proviziile de hrană monopolizate de către aliaţii lor din Răsărit, care însumau în jur de un milion de oameni. În acelaşi timp, convoaie nesfârșite de refugiați din Muntenia, măcinate de gerurile unei ierni cumplite, cu temperaturi de 20-25 de grade sub zero, și de tifosul exantematic, epidemie ce a făcut să piară întreaga populație a unor sate moldovenești, se deplasau într-un marș al morții spre nord. Armata română a fost decimată şi ea de acest flagel apocaliptic, cu toată cruciada sanitară a medicilor francezi și englezi. În Divizia a 4-a română, spre exemplu, încartiruită în jurul Iaşiului, mureau câte 50 de oameni pe zi. Au murit atunci soldaţi şi ofiţeri cât în zece bătălii, inclusiv 10 % din medici şi în jur de 1000 de sanitari.

Nici satele noastre n-au fost scutite de această plagă „colaterală” a războiului [1]. În 1917, mortalitatea în rândul civililor din Mirosloveşti, spre exemplu, a atins apogeul ultimului secol si jumătate. Au murit în acel an 118 persoane, din care 45 de tifos. Dintre cele 45 de victime ale tifosului, 32 de persoane aveau vârste cuprinse între 18 si 55 de ani [2]. 

Bătăliile câştigate pe frontul de sud al Moldovei, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz ar fi trebuit să reîncarce cu optimism aspiraţiile României spre un deznodământ fericit. N-a fost însă să fie aşa. Evenimentele din Rusia au dat războiului o nouă perspectivă, cu totul nefavorabilă ţării noastre [3] . Revoluţia bolşevică din toamna lui 1917 a generat anarhie în rândul soldaţilor ruşi. (Lenin a anunţat imediat după luarea puterii iminenţa încheierii păcii.) [3]. Au început manifestările naţionaliste (promovate de revoluţie) în sânul armatei multietnice a fostului imperiu ţarist şi, mai ales, bolşevizarea armatei ruse. Soldaţii ruşi dezertau în masă, asasinându-şi cu sânge rece propriii comandanţi care se opuneau anarhiei.

Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse, a cerut protecţie şi sprijin direct trupelor române, ca să-şi poată menţine autoritatea asupra comandamentelor sale din Moldova şi să împiedice dezagregarea armatei ruse. Conştienţi de gravitatea situaţiei, miniştrii Antantei i-au cerut şi ei prim-ministrului Ionel Brătianu să-l sprijine pe generalul rus în intenţiile sale. Românii erau cei mai interesaţi în a-i menţine pe ruşi pe frontul de vest al Moldovei şi, în cel mai rău caz, să dirijeze retragerea anarhiştilor ruşi prin nordul Basarabiei şi nu prin zona oraşului Iaşi, capitala provizorie a României, pe unde intenţionau cohortele rebele. Trebuie precizat că la Socola (cartier al oraşului Iaşi) exista un adevărat „stat major” al comisarilor bolşevici (sosiţi dinspre Odessa), întărit de vreo 3000 de soldaţi. Aici se punea la cale înlăturarea monarhiei române şi instaurarea regimului bolşevic în România. În asemenea condiţii, aliaţii armatei române deveniseră un inamic activ (cu adversarii de drept încheiasem de curând un armistiţiu militar) [4], care ridica probleme cu totul neconvenţionale ostaşilor noştri. Toate drumurile Moldovei erau în iarna din 1917-1918 pline de cete de ruşi fugari, frânturi de unităţi fără şefi sau cu şefi din rândul anarhiştilor cu grade inferioare. Rebelii ruşi jefuiau satele şi batjocoreau copilele şi femeile întâlnite în cale.   Această nouă calamitate, a retragerii destrăbălate, cât şi perspectiva spargerii frontului de pe linia Siretului erau pericole care trebuiau anihilate cu orice preţ. Armata română, tolerantă până atunci cu cei ce se credeau mai degrabă protectori ai României decât aliaţi, era silită acum să-i privească pe ruşi cu circumspecție, ca pe un potențial duşman.

La 25 ianuarie 1918, Batalionului 2 al Regimentului 16 Suceava (din Divizia a 7-a română) se afla pe poziții la Miroslovești, cu patru baterii de tunuri de câmp (16 tunuri) între alte piese de luptă. Maiorul Butnaru, comandantul batalionului, primise ordin să negocieze retragerea hoardelor rusești, dezmembrate din Armata a 4-a țaristă și dedate anarhiei, urmare a Revoluției bolșevice. Misiunea pacifistă a maiorului era să-i convingă pe comandanții unor fracțiuni aparținătoare Corpului 2 rus, respectiv Diviziile 26 și 84, să se retragă peste Prut prin nordul Moldovei. Se urmărea împiedicarea îndreptării acestora spre Iași, unde bolșevicii ruși, cu o lună în urmă, puseseră la cale un „puci” asupra Guvernului României, care se afla refugiat, împreună cu regele, în fosta capitală moldavă. Misiunea maiorului Butnaru trebuia numaidecât să zădărnicească joncțiunea acestor rebeli cu trupele Corpului 18 rus, care cobora spre sud din Bucovina. Foștii aliați, deveniți intempestiv inamici, l-au împușcat pe ofițerul negociator Butnaru, care le ieșise în întâmpinare pe segmentul de șosea Soci-Boureni, obligând Batalionul 2 român, întărit cu o companie a Batalionului 1, să declanșeze o înfruntare dramatică pe meleagurile noastre. Trupele ruse, cu bateriile amplasate la sud-est de Soci, sunt puse pe fugă în debandadă spre Boureni și Cristești. Intră în luptă și Batalionul 3 împotriva rușilor care atacau dinspre Sodomeni, silindu-i să capituleze. Regimentul 16 infanterie al Batalionului 2 înconjoară satul Soci, capturând o coloană de ruși. Rușii capturați sunt dezarmați și puși sub pază la Boureni, urmând a fi predați reprezentanților armatei țariste. Rebelii aflați sub tirurile exacte ale artileriei și infanteriei române se retrag în dezordine spre Cristești și Drăgușeni.  

În urma acestei victorii românești, încep să se prezinte, pentru a fi dezarmate, unități complete precum Regimentul 104 rus, cu 5 mitraliere, Regimentele 335 și 336. Componenții Diviziei 26 rusă trimit o delegație la Timișești pentru a depune armele și a fi lăsați să plece în Rusia. Niciunul dintre parlamentarii/ negociatorii ruși nu a fost maltratat, deși ei, împotriva normelor etice ale razboiului, au ucis solul român, respectiv pe maiorul Butnaru. Au fost doar dezarmați și îndrumați pe traseul stabilit, înspre nordul Basarabiei [5].   Prin recenta restaurare a Cimitirul Ostașilor Români căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial din satul Soci, sat component al comunei Miroslovești, județul Iași, memoria istoriei a fost reabilitată în acest spațiu de jertfă adusă Patriei. Vor trebui însă adăugate aici și elementele simbolice legate de episodul Războiul Întregirii Neamului petrecut pe meleagul baștinei noastre. Poate, pe viitor, și o placă memorială pentru maiorului C. Butnaru, unul dintre ultimii ofițeri români căzuți întru împlinirea Marii Uniri de la 1918.

Gheorghe Pârlea

____________________ 

[1] Florin Constantiniu, „O istorie sinceră a poporului român”, Ed. „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 1998, pag.285   [2] Arhiva Parohiei Sf. Parascheva Mirosloveşti—Registru de înregistrare a născuţilor, căsătoriţilor şi a morţilor, 1913-1925.   [3] Florin Constantiniu,op. cit., pag.284, 285, 286.   [4] Idem   [5] Relatarea episodului de luptă petrecut pe meleagurile noastre şi (în cea mai mare parte) a contextului mai larg în care acesta a fost inclus au ca suport informativ o carte scrisă la câţiva ani după primul război mondial. Din păcate, acestui volum nu-i putem identifica nici titlul, nici autorul (probabil un istoric militar), lipsindu-i copertele şi câteva din primele pagini. Pentru autenticitatea informaţiei, precizăm că deţinătorul acestui volum era la data documentarii pensionarul Manole C. Gospodaru, mirosloveștean (fost lucrător în domeniul cadastral), iar cel care a intermediat obţinerea volumului a fost prof. Ioan Pârlea. Paginile din care ne-am informat (inclusiv pentru contextul introductiv) sunt: 58, 59, 66, 67, 80, 332, 333, 334, 335, 341, 342.   Informații identice, unele în plus, sunt conținute și într-un eseu on-line al lui Cristian Negrea; vezi: http://www.ziaristionline.ro/2012/05/23/batalia-moldovei-in-razboiul-roman-antibolsevic-de-cristian-negrea/  

O incursiune imaginară într-un crâmpei de lume străveche

 

Prolog

Cultivarea fascinației pentru trecutul istoric ar trebuie să fie o preocupare importantă a școlii. Spun asta fiindcă, mai nou, sunt oameni (chiar curente culturale) care ignoră trecutul, excedând rolul prezentului în raport cu originea lui, anume anteriorul istoric, cu toată încărcătura lui de experiențe umane. Iar asta se răsfrânge dăunător asupra copilului, omul în formare.        

Cum să ignori trecutul, baza existenței prezentului?! Cum să bagatelizezi veridicitatea documentelor istorice, ori "vocea" vestigiilor materiale, munca ostenitoare a istoricilor și arheologilor?! E benefică în formarea noastră ca oameni - care, în fond, consacrăm  existența celor trei concepte temporale - chiar și imaginația (atunci când nu există documente), bazată pe ce ne inspiră artefactele și un cuantum de cunoștințe dobândite instituțional ori prin lectură autodidactică.

Iată, spre exemplu, o probă de un astfel de practică imaginativă, rezultată din reflectarea în conștiința unei persoane fascinate de trecutul istoric  a "limbajului" unor artefacte descoperite întâmplător în spațiul proxim baștinei sale. Asta luând expresie într-un scenariu vizualizat interior, precum o dioramă „vie”, reprezentând o secvență de ecosistem primitiv din arealul văii Moldovei, populat cu personaje ale  locului și timpului respectiv.      

Să ne insinuăm ca martori în această scenă retrogradă și să fixăm "filmul" limitând la minimum timpul, anume într-o zi din așa-zisul Eneolitic dezvoltat (Epoca cuprului), iar spațiul să-l presupunem ca amplasament aflat chiar pe versantul vestic al Culmii Căpățânii din satul de pe valea Moldovei, Boureni, areal în care au fost descoperite vestigiile care îndeamnă la această retrospectivă imaginară.

                                                                                        ***

       O zi însorită, dar destul de răcoroasă, ce pare o frântură de timp astronomic din ceea ce noi azi numim primăvară. Din zarea în care, târziu, soarele se va piti după culmile încețoșate ale Călimanilor, sclipesc fascicule de raze, ca lumina unor reflectoare din timpul nostru. Sunt, probabil, reflecțiile limbilor de ghețari ai ultimei glaciațiuni, aflate pe jgheaburile larg deschise spre soare-răsare, adică și spre Boureni.

       Nu prea departe de răcoarea grea a muntelui, în spațiul ce urma a intra în legendă, urcând domol pe scara cerului, soarele își concentrează lumina pe vegetația luxuriantă, străbătută de cărări cenușii, în care țărâna e amestecată cu tulpinile ierburilor stoarse de sevă. E rezultatul mecanicii tălpilor oamenilor timpului, a copitelor  și labelor animalelor.

       Ceea ce numim noi azi lunca Moldovei e, în scenariul acesta mult întors în timp, o masă compactă de sălcii, plopi, arini și tufe de lăstăriș, străbătute de labirinturi întunecoase prin care se strecoară vietățile. Mai sus, pe malul stâng al râului cel încă fără nume, unde pădurea urcă pe o culme spre răsărit, se văd câteva poieni mângâiate de soarele ridicat deasupra lor cam la lungimea a două-trei prăjini, etalon folosit pentru măsurat terenurile cultivate de oamenii aceștia preistorici și perpetuate până în vremea bunicilor noștri.

       În  desișul pădurii de fag, carpen și stejari seculari, unii chiar milenari, se văd câteva suprafețe vegetale dreptunghiulare de diferite nuanțe de verde. Par a fi culturi. De grâu?... De cânepă?...   De mei?...

       Știm că oamenii acestor timpuri aveau deja unelte specifice recoltării unor asemenea plante. Ne confirmă secerea de bronz găsită, peste timp, în solul locului.

       În altă poiană se văd câteva colibe. Au forme dreptunghiulare și par a avea în alcătuirea lor lăuntrică o singură încăpere, pe jumătate îngropată în pământ, căci șoproanele acestea nu sunt deloc semețe. Sunt acoperite de “căciuli” cu baza pătrată, alcătuite din vegetație uscată, sprijinită pe o țesătură de jordii dispuse de-a lungul pe planul înclinat, ale căror capete se văd pe ici-colo. Striațiile de pe planurile oblice ale acoperișurilor par a fi tulpini de stuf și papură. Unele acoperișuri, cele mai gălbui, ne sugerează imaginea snopilor de paie. Spicele vor fi fost lovite cu bețe spre a fi golite de boabe, rămânând pentru alte nevoi snopii de masă vegetală.

       Adăposturile acestea, fără îngradituri în jur, au câte un tăpșan bătătorit în fața intrării.  În spațiul acestor “bătături” se văd vetre din care fumegă sau se ridică limbi de foc. Lângă vetre se disting siluete de oameni și voci umane din care răzbat, până spre pădure, silabe. Rostirile lor au vocalele știute ca atare de noi, vorbitorii de azi.

       Din adăposturile noastre imaginare, la oarece distanță de habitatul lor, se văd turme mici de oi și câte doi-trei câini alergând în jurul lor. Se aud și lătrături. E clar: “ham-ham”, limba lui Canis lupus familiaris,  nu a suferit nicio modificare fonetică pe parcursul mileniilor de până la noi, oamenii prezentului. Doar “hau-hau”, cu mult înainte, când câinii erau încă lupi, a trecut printr-o modificare minoră.

       Dar  să tragem atenți cu urechea asupra vorbelor acestor oameni. Surpriză! Vocea unui copil, gol-goluț în privința îmbrăcămintei, rostește apelativul “mama”. Vasăzică, tragem noi precipitat concluzia, limba română își are izvorul - măcar într-o șuviță de curgere - hăt departe-departe, mult înaintea războaielor daco-romane. N-ar trebui să ne îndoim prea tare că tribul acesta e un grupuscul din care descinde masa pelasgilor, triburi trăitoare pe-aici de prin secolul III î. H., despre care învățații de azi spun că sunt înaintașii tracilor, predecesorii dacilor și multor altor seminții tracice cu o limbă relativ comună în toate zonele lor de răspândire, din Panonia până la Nipru, de la Marea Egee până la Marea Baltică.

       Aventura noastră intermediată de miraculosul tunel imaginar al timpului nu e lipsită de pericole. Din locul în care ne aflăm teleportați retrograd din prezentul nostru evoluat, auzim un răget prelung, împletit cu strigăte umane și lătrat de câini. Precis, credem noi, în direcția aceea se desfășoară o vânătoare. Nu a trecut prea mult timp până ce, în luminișul unei poieni, să se arate câțiva bărbați îmbrăcați sumar în niște încropiri de haine, nu atât din piei de animale cât mai ales din ceea ce, cu indulgență, am putea să le numim țesături. Brațele și picioarele – de la coate, respectiv de la genunchi în jos – sunt dezgolite. Umerii acestor vânători ce se deplasează în perechi poartă drugi care străpung hălci din trupul unui bour, poate zimbru. Capul cornutei, dislocat de corp, e legat cu funii de cânepă și coji de copac de capătul unei crengi groase, sprijinită cu celălalt capăt pe umărul vânjos al bărbatului din fruntea grupului. Locul acestui vânător, anume în capul coloanei, pare a nu fi întâmplător, ci un mod de a pune în evidență rolul lui în grup, în raport direct cu trofeul expediției vânătorești.

       Ajuns în preajma sălașului lor, vânătorii sunt întâmpinați, cu multă larmă, de femei și copii. Copiii agită arcuri-jucării, imitând bărbăția taților-vânători, iar femeile poartă în brațe oale învrâstate cu ocru, negru și alb. Vor fi având în ele apă sau vin din soiul Vitis Silvestris, primul soi de viță „domesticit” și familiar triburilor agatârșilor de dincolo de munți, cu influență și la răsărit de Carpați, cultivatori de viță-de-vie trecuți de grecii de mai târziu în fantezia renumitelor lor legende.

    Și oamenii aceștia par cel puțin mulțumiți, poate chiar bucuroși. Unii dintre cei cu urciorul la gură par a fi chiar în extaz, fericiți, fără însă a cunoaște denominarea acestei stări, căci înțelesul de fericire s-a născut mult mai târziu, după descoperirea scrisului și născocirea dicționarelor.

Gheorghe Pârlea