Cu orice prilej de omagiere a lui Constantin Brâncuși, artistul asociat cel mai frecvent în limbile Terrei cu etnonimul "român", apare, în subsidiar, și referirea legată de chilipirul pe care artistul l-ar fi oferit poporului/ statului român, dar respins cu ignoranță brutală de mai marii culturii aservite regimului comunist.
Am avut intuiția să nu fi crezut în asta, sau măcar să mă fi îndoit de ceea
ce, prin repetare, observ, a devenit certitudine pentru mulți. Îndoiala mea
mi-a dat impulsul de a mă informa asupra mult disputatei povești.
Decid așadar să împărtășesc ceea ce a rezultat din modestele mele
constatări în chestiunea invocată, ca, pe lângă frumoasa noastră aducere aminte
despre marele artist român, să avem însă și o poziție onestă asupra mitului cu
pricina.
În context, știm că e invocată ca "probă" o ședință a Secțiunii
pentru Știința Limbii, Literatură și Artă a Academiei Române, ședință prezidată
de Mihail Sadoveanu, secretarul Secțiunii. Mitul, se crede, a fost lansat în
media, ca să-i discrediteze pe exponenții culturii române care au colaborat cu
regimul comunist, cu predilecție pe George Călinescu și Mihail Sadoveanu.
Wikipedia precizează, cu rezerva care se impune, că e vorba doar de o
presupunere, o speculație. Și argumentul vine prin opinia celui mai inițiat
specialist în arta lui Brâncuși, dr. Doina Lemny, biograf al artistului,
muzeograf-cercetător la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Pompidou din
Paris, curator al celor, şapte expoziţii tematice la Atelierul Brâncuşi în
perioada 1998 - 2002. Distinsa cercetătoare susține că nu există nici un act, sau
vreo altă dovadă de intenție privind donația lui C. Brâncuși către statul
român.
Ședința invocată de colportori (din 7 martie 1951) e de presupus că punea
în discuție nu așa-zisa donație, ci o eventuală expoziție Brâncuși la Palatul
R.P.R. În privința implicării lui M. Sadoveanu, acesta îndeplinea doar
formalitatea de a conduce ședinței (nu s-a exprimat asupra temei, se deduce din
așa-zisa "dovadă" incriminantă de pe internet).
Dar să îl credităm cu verosimilitate și pe Valeriu Butulescu, autorul
dramei "Infinitul Brâncuși" (2005), premiată de Uniunea Scriitorilor.
Săptămânalul „Jurnal israelian” publică în ediția nr 36/ 2021 interviul
luat de Tiberiu Vințan autorului numitei opere, care, ca orice biograf ce se
respectă, s-a documentat în amănunt despre viața și opera marelui sculptor.
Concluzia sa e că nu există nici o urmă a intenției lui Brâncuși de a-și dona
230 lucrări, 43 de desene și 1600 de fotografii (cum s-a vehiculat, ca
informație). Acest inventar înseamnă patrimoniul său artistic parizian de azi,
lăsat Franței prin testamentul întocmit la 5 ani după acea mult invocată
ședință a Academiei legată de discutabila intenție de donație făcută Muzeului
de Artă al RPR.
Valeriu Butulescu consideră că un asemenea transfer de patrimoniu artistic,
chiar și la nivel de intenție, de zvon, ar fi „dinamitat presa”, ar fi stârnit
ample discuţii, care însă lipsesc cu desăvârșire în presa vremii, cea a
Occidentului, în cercurile intelectualilor. De asemenea, opinează Valeriu
Butulescu, intenția de transfer a acestui tezaur artistic – din Franța, către
București – ar fi presupus în prealabil demersuri oficiale, discuții, scrisori
de intenție. Or acestea nu există.
Și mai are Valeriu Butulescu și alte argumente împotriva veridicității
disputatului zvon. De exemplu, logica contextului, corelată cu pragmatismul lui
Brâncuși. Cum să recurgă autorul tezaurului artistic la îngroparea în anonimat
a operei sale, operă care, prin „modernismul copleșitor avea vizibilitate și
relevanță” doar în Occident. Or o țară comunistă ca România era aflată în
izolare completă față de lumea liberă, de „lumina reflectoarelor mondiale”.
Apoi, ne dă de înțeles Valeriu Butulescu, se știe că vasta reconstituire
biografică a lui Brâncuși este întrecută în consistență/ volum și detalii doar
de cea a lui Eminescu. Așa că dacă lipsește din ea ceea ce ar fi putut fi un
adevărat eveniment internațional, un potențial transfer artistic epocal, atunci
nu încape îndoială că o asemenea intenție a fost o prefabricare. În ce scop? E
deductibil… Toate tunurile, pe bubele comunismului! Probabil se câștigă bine
din asta. Sau, mai sigur, tratează eficient...
frustrările.
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu