marți, 14 aprilie 2015

CU PRIVIREA LA CER - Versuri


CU PRIVIREA LA CER - Versuri

Aştept în prag  Lumina Învierii

Aştept în prag  Lumina Învierii
Cu jindu-agricultorului ce-aşteaptă
Să se-mplinească spicu-n miezul verii.
Şi urc emoţia din treaptă-n treaptă,
Crescându-mi ca o pâine bucuria,
Ştiind că Azi va Învia Mesia!
*
Simt că şi voi, confraţii mei creştini,
Sunteţi pătrunşi de ai coroanei spini,
Dar Azi urcăm din hăul decăderii
Trăind Minunea Sfântă-a Învierii.
Veniţi, urcaţi spre înălţimi!,
Nu vă-ndoiţi şi nu priviţi în jos!
S-aude-un cor de serafimi:
“A Înviat din morţi Iisus Hristos!”.

Hristos a Înviat!

Mi-am răsfoit azi sufletul,  
ca pe o carte-răboj a faptelor...  
Şi n-am fost mulţumit de lectură, Doamne!  
Urmele mele maculează albul hârtiei,  
căci îmi sunt dedicate mie,  
Jertfitor al meu, şi nu Ţie.  
Mă căiesc însă, Doamne,  
şi mă-ngrop în cenuşă!  
Dar de câte ori am făcut asta?!  
(Mă mir că n-am devenit metis!)  
Ştiu, Doamne, că atât nu-i de-ajuns…  
Alţii Te-au bătut în cuie pe Cruce  
şi Te-au batjocorit – şi i-ai îndurat,  
spunându-le că ei nu ştiu ce fac;  
dar eu ştiu, Doamne, am Cartea Ta,  
şi scuzele, la mine, nu-ncap.  
Lămureşte-mă, totuşi, Doamne,
(deşi-s trecut prin o sută de toamne) 
Învierea-Ţi e şi pentru mine?  
Mi-e de-ajuns să mă recunosc  
tâlhar răstignit lângă Tine?  
La ce verset evanghelic ai Cuvântat?...  
O, mulţumesc, Doamne! –    
Dumnezeu desăvârşit în Iubire! –   
Hristos a Înviat! 

Înaltă-i scara pân’ la Cer!

Înaltă-i scara pân’ la Cer!
Fusceii, pân’ să-i număr, pier,
Iar eu, cu paşii mei cei grei
Mereu mă-nalţ doar doi fuscei.

Mă aflu iar pe-a doua treaptă
Şi Domnul, coborând, m-aşteaptă –
Întinde mâna înspre mine,
Dar eu alunec la păşire…

Şi nu  ştiu asta cum se-ntâmplă
Că mă lovesc mere în tâmplă 
Şi tot al doilea fuscel
Rămâne râvna mea la Cer.

Îmi potrivesc iar scara Sus –
Din Răsărit, înspre Apus –
Şi-ntr-un oftat rostesc stingher:
Înaltă-i scara pân’ la Cer!
Razboiul de pe umerii meu

Sst! Linişte, frate!
Ia! Auzi  cumva
încleştări de spade
pe spinarea mea?
*
A, tu nu te confunzi cu mine,
avem fiecare războiul în sine –
prin urmare,
doar eu
aud zăngănitul de arme
de pe grumazul meu…
*
Ascultă, măcar ascultă
ce-ţi povestesc
de pe câmpul de luptă…
Aud cum cresc urale,
semnal de izbândă,
şi vaiet, şi jale
în tabăra-nfrântă.
Iată, acum îngerul bun
şi îngerul rău,
combatanţii celeşti
de pe grumazul meu,
amarnic dau piept   
ba pe umărul stâng,
ba pe umărul drept…
Iar eu, ca un nătâng,
de-o viaţă aştept
împăcarea de pe umerii mei,
acum, tot mai grei,
bieţii de ei! –   
umerii mei…

Rugă pentru toamnele mele

Rupe-mi lanţurile, Doamne,
Lasă-mă să ies din mine
Şi mai dă-mi vreo două toamne,
Să-mi coc roadele creştine!

Inimii găseşte-mi cheie,
Că mi-i dăltuită-n piatră
Şi-i închisă-n ea o zmeie
Ce o ţine ferecată!

Şi odată ce-i deschisă,
Unge-mi-o cu sfânta-Ţi tină,
Dă-i speranţa cea promisă,
Umple-o, Doamne, de Lumină! 

Dar Te tog să ai răbdare,
Dă-mi Lumina cu încetul,
Că-ntunericul mi-i mare
Şi-ndărătnicit procletul!

Şi lungeşte-Ţi mila, Doamne, 
După cât de-ncet mi-i pasul,
Rabdă-mă vreo două toamne,
Până-mi hotărăşti ispasul!

Maica sufletelor noastre

În trup, o maică-avem de fiecare,
Da-n Duh avem cu toţii sus, la astre,
O adoptivă Sfântă Maică Mare,
O caldă Maică-a sufletelor noastre...
*
Pe toţi ne ţine Maica în frăţie,
Ne mângâie-n tristeţea omenească
Şi deznadejdii noastre-i dă tărie
Durerea Ei din viaţa pământească.
*
Acolo sus, la Fiul, Maica Sfântă
Ne pregăteşte leagăn de-alinare
Şi-o trecere la Cer mai blândă,
Când fi-va-ne sorocul de plecare.
*
Cântări Îţi înălţăm spre astre
Şi rugăciuni adânci de întărire,
Măicuţă-a sufletelor noastre,
Speranţa noastră-n nemurire.  

Uite colo asfinţitul…

Măsor drumul ca să ştiu
Cât am mers – de unde viu –
Şi scrutez cât drum mai este
Pân’ la capăt de poveste.

Hăt departe-i răsăritul,
Uite colo asfinţitul…
Ce să preţuiesc mai mult?
Drumul lung, sau drumul scurt?

Am s-aleg, din ce a fost,
Doar ce n-am făcut cu rost.
Şi-am să schimb toate aceste
În finalul de poveste.

O poveste-n care eu
N-am fost prinţ, cât fost-am zmeu.
Dar mai trist decât atât
E că eu mi-am fost cuvânt.

Că puteam, dintr-un condei,
Să-mi pun vieţii alt temei,
Iar acum, la asfinţit,
Să privesc… un răsărit.

La Naşterea Domnului

Din an în an, aducerea aminte
Tainei ce întrupat-a Pruncul din Înalt
Renaşte-n noi copilul dinainte,
Ca lacrima, la suflet, şi-n trup – neîntinat.

Să-mpodobim cu daruri Pomul Bucuriei,
Ghirlandele iubirii atârne tot mai Sus
Şi-n imnice cântări să-I mulţumim Mariei
Că ni-L aduce,-n slavă, pe Dumnezeu-Iisus

Să prelungim această graţie Divină,
Să nu grăbim întoarcerea-n uitare.
Iar până iar la noi Crăciunul o să vină,
Sfioşi să  facem paşi spre Înălţare.

Rugă pentru o Ninive de azi

O, Doamne, fii îndurător!
Cetatea mea e o Ninive…
Trimite-i, Preamărite, prooroc
care să-i dea de veste
că supărarea-Ţi o va trece prin foc!
*
Prefă-mă, Doamne, în Iona,
chiar dacă-s unul din Cetate!...
Şi-Ţi făgăduiesc că nu va trebui
să Te-ngrijeşti de trimiterea peştelui
şi că nu mă voi răzvrăti
pentru pierderea umbrarului –
arşiţa mea e înlăuntru-mi, Doamne,
căci în Cetate sunt şi copiii mei…
Îndură-Te, Slăvite, de ei!
*
Iar de-i nevrednică ruga mea,
sau prea târzie mi-i îngenuncherea,
facă-se, Doamne, voia Ta! –
La Tine e Viaţa, la noi…adierea. 

De-aş avea o cămilă…

Ca un blestem,   
necuprinderi sterpe   
mă amăgesc mereu   
cu vraja fetei morgana   
  
Şi mă rătăcesc întruna   
pe tărâmuri nepătrunse –   
pustiul neînţelesurilor mele –,   
fără apă, fără busolă,   
cu orizonturi ascunse   
înlăuntru-mi …   
  
Dar cu ce mă aleg?!   
Îmi umplu ochii cu nisipuri –   
alici de piatră   
ce-mi străpung sufletul,   
pulberi de stele   
ce-mi înăbuşă gândul…   
  
Mă rătăcesc mereu,   
ca nătângul,   
în necuprinsa-mi Sahară…   
Şi ce lung, şi ce greu   
îmi e întorsul afară!   
  
De-aş avea, măcar, o cămilă,   
să-mi plângă de milă –   
văzându-mi îndărătnicia   
de-a o îmbia întruna   
să treacă, împreună cu mine,   
prin urechile acului…   

Clopotul

Prin veacurile trecerii fugare,
Cu neamul meu în legea vieţii prins,
L-aud cum sparge liniştea din zare
Dând grai metalic bocetului stins.
*
Prin el strămoşul meu de mult uitat –
Cu tânguiri de bronz în glas
Şi răsuflarea-i rece – şi-a strigat
Cuvântul frânt de bun-rămas.
*
Prieten bun a fost şi cu bunicul,
Căci, răsunând de dangăt valea,
Mai lesne parcă boii-i trăgeau dricul,
Mai lină parcă-i era calea.
*
Cât despre dangătul  cel care
Striga plecarea tatei înspre astre,
Şi-acum aud ecou de jale
Întors din depătările albastre...
*
Îmi va sluji şi mie clopotul, la rând,              
Mă va-nsoţi în neguri, spre Ceahlău,
Şi se va-napoia cu glas plăpând –
Poem topit în clopotul-ecou. 

Sămânţa norocului meu

Brazde fertile
peste tot cuprinsul necuprinsului...
Şi semănatori
risipitori,
blestemaţi să poarte
păcatele firii
în primăverile zămislirii.
*
Iertat e doar semănătorul
căruia-i fură seminţele vântul –
şi el, un semănator
pe ogor
sfinţit sau blestemat
să-i fie brazdă roditoare,
ori piatră stearpă.
*
Ce dezordine
universală,
cu-atâtea câmpuri mănoase
şi-atâţia semănători
risipitori!
*
Şi-n aşa haos pământesc
(strunit cu greu de Sus)
eu sunt sămânţa norocoasă –
nu pentru altceva,
ci pentru că
chiar eu, nu altul,
sunt cel ce-am răsărit din ea.
*
Am răsărit
din sămânţa norocului meu,
rânduită în câmp fertil
de către Dumnezeu.

Gâlceava omului cu el însuşi

De ce să despic firul? zic.
Oare nu-i el, şi-aşa, un biet nimic 
din multul de prisos?
Şi-apoi, în patru să-l despic
e şi mai mic folos…
Deci… mă dezic!
*
Ba nu! Că firul poate fi puţinul,
ce dă pe-afară, din prinos –
cum spuma e… preaplinul
din vasul burduhos.
*
Nu! Eu constat că firul,
comparând, ar fi… un os,
cu ceva carne, doar un pic,
dar musai… bun de ros.
***
Şi-acuma, oare ce să fac,
pe unul şi pe altul să-i împac?
Lărgi-voi gâtul la clondir,
Şi voi lua dilema de la cap,
Căci totul pleacă de la fir…
Şi-n el, atâtea vorbe-ncap!
*
Si ca sa fie ca la teatru,
Cei doi îşi joacă rolul de paiaţă,
Tot despicând un fir în patru
Şi prefăcând galceava-n… stil de viaţă.

Şarpele de aramă

E pustiu lăcaşul inimii mele
şi muşcături de şarpe
simt în coastele sufletului.
Mă cuprinde veninul
şi gemete surde
se alătură alor mele –
pedeapsa neîncrederii
în mântuire, şi ele…
*
De la o vreme,
meşteresc în gând
un şarpe de aramă,
la care privind,
să scap de otravă …
*
Degeaba, eu nu sunt alesul,
nu mă trag din Moise,
deşi-i moştenesc eresul.
Degeaba, mor,
mor cu încetul,
eu neavând profetul.
*
Şi totuşi, (sărmanul!)
încă mai nădăjduiesc
că, odată cu anul,
în pustiul inimii mele
va răsări într-o zi
un şarpe de aramă,
încolacit pe un stâlp –
antidotul izbăvitor.
*
Căci încă nu vreau,
nu vreau încă,
să mor.

La răscruce

Nu-i rectiliniu drumul vieţii noastre –
Căci altfel n-ar mai exista ispita
Răscrucilor, cu dezlegări în astre,
Menite să ne tulbure orbita.
*
Cântar fiindu-mi zilnic o răscruce,
Mereu mi se măsoară-n viaţă fapta:
Spre stânga mintea vrea ades s-apuce,
Dar inima înclină înspre dreapta.
*
S-o iau, mă-ntreb, pe-a minţii cale stearpă?
S-ascult de-al inimii acord de harpă?...
Şi viaţa mea mereu în van se duce,
Tot căutându-mi sensul...la răscruce.

Aşchii de clipă

Năvălesc peste carnea mea
Ţintitele aşchii de clipă,
Mă clatin plăpând peste nea –
Biet fluture ciunt de-o aripă…

Mi-e vitregă-n iarnă clepsidra,
Se scurge mai iute parcă nisipul,
În ceafă-mi apasă  obida,
Aşchii de clipă îmi sfârtecă chipul.

O, Cronos, învaţă şi tu a iubi,
Opreşte o clipă pendulul,
Mai dă-mi încă timp, să învăţ a muri,
Că eşti peste moarte stăpânul.

Căluţi de mare

Le-am văzut odată chipul
şi de-atunci,
caii pitici
îmi măsoară timpul,
tropotind prin adâncuri...
Ba, deseori
evadează din mare
şi se clătesc de sare
cu valuri de nori,
nechezând prin înalturi...
Şi între ape şi cer
eu trudesc
să le cosesc
cu o coasă ştirbă, fără arcer,
fân de adâncuri,
fân de înalturi...
De aceea, oare,
nechezaţi, tropotind mereu
în jurul meu,
căluţi de mare –
semne de-ntrebare?
Îmi pare rău,
dar fânul meu
nu-i nici iarbă de mare
nici iarbă de zare...
Fânul meu pentru voi
e mereu început de răspuns
suspendat între jos şi sus,
între cândva şi apoi,
între răsărit şi apus....
Am, totuşi, să vă dăruiesc,
căluţi nărăvaşi de mare,
câte un punct pentru fiecare,
ca să vă desăvârşesc
ca... semne de-ntrebare.

Mă simt stăpânul absolut.

Port clop pe cap
din peticul de cer,
cu tot cu stelele din el.
Şi nu-mi dau clopul jos nicicând,
chiar de îmi zice lumea
că-s bolând.
Nu-mi pasă mie,
chiar defel,
ce cred ceilalţi de pălărie,
de clopul meu
desprins din cer.

Iar în picioare port de mult
saboţi din mugurii de lut,
lipiţi de talpa mea de prunc
când mama mă ţinea
de mână
şi-n scutecel de val de vânt
mă îndemna să las în humă
întâia-mi urmă
pe pământ.

Mă simt stăpânul absolut
pe-acest tărâm de la-nceput,
smuls din abis
şi-hotărnicit
în necuprins,
chiar în adins
să-mi aibă la picioare lut,
iar la hotarul cel de sus, 
acoperişul meu de cer
cu tot cu stelele din el –   
mă simt stăpânul absolut.

Iarna-mi glaciară

Mă doare-a iernii muşcătură
şi dinţii ei mi-ajung la os,
mi-i trupul jalnică faptură
captivă timpului ritos.
Şi iarna crudă ce mă-ncearcă
ucide curcubeu’-n  zare,
lăsând în loc, din milă parcă,
doar umbra lui arcuitoare.
Mă frânge geamătul durerii
şi-adâncul cel săpat în mine
îl umplu azi, în pragul serii,
cu tot ce curge din suspine
M-aş împăca  cu iarna ce mă-ngheată
şi aş ascunde vaietul strigării
de aş afla că pojghiţa-mi de gheaţă
o va topi iar boarea primăverii.
Dar ştiu că primăva nu mai vine
şi-o iarnă glaciară prevestită
ciopleşte sloiul nemilos în mine
şi-mi pregăteşte era infinită.

Despărţire

Orfan mă lasă astăzi mama jos
Şi picături de cer din ochi mi se preling,
Cuţitele adânc în piept mi se înfig,
Iar alinarea nu mi-e de folos.
*
Şi între două ceruri rătăcesc,
Cu toţi orfanii cei la fel răniţi
De clipa despărţirii de părinţi,
Plecaţi, în veci, pe drumul lor ceresc.
*
Adânc în trupul meu, şi el sleit
De anii nemiloşi ai firii,
Sorb, maică,  fierea despărţirii
Şi mă pătrund de chipul tău sfinţit.
*
Acum îmi lasă, mamă, dor fierbinte,
Să ţină loc icoanei tale,
Şi-arată-mi steaua cea în care
Te-oi întâlni pe cerul de morminte…

Ninge…

De-ar ninge odată
peste griul din gând,
peste viaţa-mi uitată –
un boţ de pământ
adăstat de-un mormânt…

De-ar ninge odată
peste biata-mi ogradă
(o punte de humă),
peste care încă mai las
urme şi glas –  
arsură de brumă…

De-ar ninge,-n sfârşit,
aş uita de pământ
frământat, tăvălit,
numai bun de zidit
într-un gol de mormânt.

O, dar iată că ninge
şi-obida îmi stinge!
Nici urmă de lut,
nici gând de durut…
Să ningă! să ningă!
obida să-mi stingă
că-s pumn de pământ –  
vremelnic cuvânt,
vremelnic cuvânt…

In memoriam, Bartolomeu Anania
(La moartea Părintelui Mitropolit)

Se aud peste culmi jeluiri de caval,
Bat clopote-n Ardeal:
„Bar-to-lo-meu! Bar-to-lo-meu!”,
Răzbat în ecou
Tânguiri de metal…
*
Cu braţele-ntinse aşteaptă pe Cer
Un înger, să-l ducă la El,
La Tatăl cel Sfânt,
Pe Meşter-Cuvânt,
Pe Verb-de-Oţel…
*
O Carte deschisă rosteşte cuvânt
Din Cer spre Pământ:
„Te las cu bine,
Creştină oştire!…
Păstraţi-mă-n gând!”
*
Se aud peste culmi jeluiri de caval,
Bat clopote-n Ardeal:
„Bar-to-lo-meu! Bar-to-lo-meu!”,
Răzbat în ecou
Tânguiri de metal…

Ngociere cu Clipa

Clipă ce îmi porţi numele,   
nu muri încă!   
Mai zăboveşte o clipă,   
picătură de timp!   
E încă în pripă...   
*   
De ce-i faci tu, Clipă,   
hatârul Veşniciei?!   
Nu vezi că nemurirea ei   
e clădită pe cadavre,   
pe clipe uitate!?   
Dă-mi, Clipă, dreptate...   
*   
Hai, lasă-te mituită,   
Clipă cinstită,   
şi primeşte-mi   
rugămintea smintită!...   
*   
Clipă ce îmi porţi numele,   
încă nu muri –   
că-n moartea-mi,   
tu moartă vei fi!   
Ce-i pasă Veşniciei   
de-o clipă, de-o zi,   
sau chiar şi de două?!   
Ce-i pasă mării   
de bobul de rouă?!   
*   
Hai, Clipă ce-mi porţi numele,   
încă nu muri,   
amână asta pentru altă zi!...   
Încă nu-mi fi, Clipă, călău,   
ca şi cum n-ai şti   
că mori şi tu   
odată cu numele meu!   
*   
Pe mâine, Clipă  
când...te voi ruga din nou   
să nu ne zidim, încă,   
în al Veşniciei soclu –   
să ne amânăm, Clipă  
o clipă sorocul.  

 Mâna care face pâine

Dă-mi, Doamne, pâine!
căci trupul cel de azi
e viaţa mea de mâine…
Ştiu, rodul spicului
cu raza Ta îl arzi,
sfinţind mâna voinicului…
*
Cuptorul, însă, Doamne, e la mine
şi-i pregătită mâna care face coca,
ba, ciar e aprigă ca vorba…
Doar dă-ne, Doamne, pâine!
*
În lan dă, Doamne, spic bogat!
În rest, luăm noi seama…
Bunica era meşteră la frământat
dar a-ntrecut-o mama…
Acum, la fiică-i mâna care face pâine
şi ea m-alintă de-a aflat tot satul,
dar eu râvnesc, Slăvite, la o zi de mâine – 
la o-mplinită zi a faptei
când mâna cea care frământă aluatul
va fi mâna…nepoatei…
*
Dar când întinzi sărmanului o mână
(cum un proverb stă să ne spună),
e gata să o vrea şi pe cealaltă:
adică, Doamne, vreau să zic
că am şi…strănepoată;
şi că taviţele-i de pâine-s cu...nisip.
*
Cu-ngăduinţă, Doamne, de la Tine,
sărut deci…mâna care face pâine!

În ţintirim

Un câmp de flori mă-ntâmpină în prag
Şi-un clopot atârnat de cer,
Veghindu-şi codrul crucilor de fag
Ca un metalic grănicer.

Mă pierd printre grilajele de fier
Ce-mprejmuiesc pământ retrocedat
Prin act primit de Noe, de la Cer,
Când se afla cu Arca-n Ararat.

Din mute file-ngălbenite,
Cu autorii lor de testamente,
Rostesc cuvinte scrijelite,
Făcând prezenţa unei lumi absente.

Şi-o voce de departe-mi dă fior
Şoptindu-mi vorbe auzite-n viaţă –
Anume că părinţii care mor
Îşi lasă nerostită vreo povaţă.

De-aceea azi mă aflu-n ţintirim,
Ca să-ţi aduc, tăicuţă, dezlegare –   
Şi amândoi acum să-mpărtăşim
Această taină-a fiinţării tale.

ANIVERSARĂ

  OMAGIU Ş oimul cu glia-i scumpă peste Prut –      O rheiul îl cunoaşte de demult –    I ubirea-şi cântăreşte azi în sine, M ăsură dând ave...