Drumul spre Biserica părinţilor şi bunicilor mei, devenită şi a mea, trece inevitabil pe lângă locuinţa învăţătorului meu dintr-a patra, trecut de mult la Domnul. Doamna învăţătoare din primele mele trei clase ne-a dat pe mâna domnului Popuțanu, dascăl de temut pentru zdruncinătura rezultată din “mângâierea” pe ceafă cu palma sa cât a unui Goliat. “Cârlanul”, numeau şcolarii mângâietorul învăţătorului aflat în ultimul său an de activitate, atunci când i-am cunoscut şi eu renumita metodă “didactică” de astâmpărat zburdălnicia “mieilor” din clasa lui.
Fiica învăţătoarei mele de până atunci urma să înceapă şcoala primară. Şi asta trebuia să se întâmple numaidecât având-o pe mamă-sa la catedră. Altfel cum avea să iau eu prima papară de la cineva străin de tata, căci Doamna nu m-a atins nici cu un deget. De altfel nici nu i-ar fi stat în fire asta.
Învăţătorului cu mână grea i se asocia potrivit şi un chip de om aspru, ceea ce stârneşte în mine şi acum, când trec prin faţa fostei lui gospodării, adversitatea elevului care i-am fost un singur an şcolar, pe vremea când nota maximă era cinci, după modelul şcolii sovietice. Şi poate nu întâmplător povestea care urmează e consecinţa “omului negru” din pruncia mea.
***
Un destin analog, numai pentru un membru al cuplului însă, cu soarta consacrată în literatură de o tragedie celebră – Romeo şi Julieta – l-a avut şi tânăra Veronica, fiica învăţătorilor Gheorghe şi Valeria Popuțanu din satul meu de baştină.
Fata cu prenume predestinat dragostei neîmplinite era îndrăgostită de un tânăr care aparţinea unei categorii socio- culturale inferioare celei din care făcea parte progenitura învăţătorilor. În tradiţia satului era drept normă ca orice căsătorie să se împlinească în cadrul grupului social comun celor doi aspiranți. Diferenţele sociale erau stavile serioase pentru îndrăgostiţi. Şi asta nu doar legat de zestrea fetei sau avutul feciorului. Dacă aceste decalaje erau accentuate şi de diferenţele culturale, atunci căsătoria devenea aproape imposibilă.
Categoric, părinţii care o aveau pe Veronica râvneau pentru aleasa lor fiică un tânăr pe măsură. Tatăl fetei, un despot cu prejudecăţile timpului său, nici nu voia s-audă de relaţia fiicei sale, înfiripată, te miri cum, cu fiul de ţăran. Şi demonul din el l-a ispitit la cele mai drastice metode pentru a împiedica împlinirea acestei iubiri rebele. Între altele, şi-a sechestrat fiica sub cheie, pentru a avea siguranţa că îndrăgostiţii nu se mai pot vedea. Nici măcar prin sticla ferestrei, atunci când flăcăul căuta nadă ca să-şi zărească iubita.
Încăperea ce-i devenise fetei temniţă n-avea fereastră la drum. Dar cu dragostea nu-i de glumă, căci Veronica nu avea zăbavă în a-şi întreţine focul inimii, pornit dintr-un jar ascuns în cenuşa falsei vinovăţii. O vinovăţie pe care mintea ei o nega vehement în faţa părinţilor. Şi nici Gheorghe, tânărul care-i împărtăşea dragostea, nu se resemna cu această nedreaptă îngrădire a iubirii lor. Doar era fiul unei familii de ţărani vrednici care descindea din breasla cojocarilor, de unde îi şi provenea numele de familie. Dar fata întrecea puterea de trăire a dragului ei. Atât de puternică era atracţia Veronicăi pentru cel ce i-a fost ursit, încât fantezia acesteia a întercut orice aşteptare a tatălui. Ca să-l poată zări măcar, printre lacrimile suferinţei, când tânărul trecea pe drum anume spre a-şi hrăni speranţa împlinirii, Veronica potrivea cu meşteşug un grup de oglinzi astfel încât legile fizicii să-şi facă efectul. Ca rezultat, o oglindă reflecta în alta drumul şi drumeții imposibil de văzut altfel de la geamul camerei de surghiun. Şi astfel trecerea tânărului pe uliţa casei îi aducea fetei maxima alinare posibilă în condiţiile ei de ostatică. Desigur, şi acest vicleşug vinovat a fost descoperit şi anihilat de inflexibilul ei tată.
Prejudecăţile sociale şi lipsa vocaţiei de părinte au născut multe tragedii, între care şi pe cea a Veronicăi din satul de pe malul Moldovei, meleag în care, ca un precedent, neîntrecutul Sadoveanu amplasase acţiunea nuvelei “Cântecul amintirii”, o dramatică poveste de dragoste a cărei jertfă se numea Irina Dascălului.
Până la urmă, Veronica, fata dascălului din Miroslovești, s-a îmbolnăvit de inimă rea, după diagnosticul sătenilor, şi s-a sfârşit din viaţă parcă anume spre a-i fi crudă pedeapsă neînduplecatului său tată. Castanul de la poarta casei, plantat ca pe o dureroasă metaforă, de părintele cu inimă împietrită, e privit de cei care îi ştiu povestea ca o expresie care consacră, pe lângă plop şi tei, un alt simbol al iubirii neîmplinite, ales din regnul vegetal.
