Era la opt-nouă ani după războiul cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului.
Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative. La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute multe pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul. Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira tare, întrebându-se cum a putut crește copacul acela – având scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub copac "... e o bortă mare-mare!” Știa desigur că rădăcinile copacilor sunt musai ascunse în țărnă. Așadar, se mira băiatul, frecându-și nedumerit ochii și rostind: "...unde-s rădăcinile, că sub tei îs putinile cu murături?
Dar mirarea cea mai neostoită a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Ghiță Pârlea era legată de neomenia unui... om, a unui om anume. Cum a putut el, omul acela rău, să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, chiar de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai altfel spus – de lângă drum.
Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase mai întâi zămnicul – o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut – și apoi meșterise, deasupra lui, și șopronul cel menit să apere de intemperii, pe lângă pivniță, cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar fi putut interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Aceștia doar să ceară, că vor primi”, gândea bunicul.
În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului – acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” – pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-or da hoții, că or fi având treabă la drumu’ mare, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă.” Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea în contră mama.
Cugetul neîmpăcat al mamei se dovedi prevestitor pentru roadele cele otrăvite din inima omului. Omul fiind aici…hoțul. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie – asta, anume la „Învierea a doua”. „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama jandarmului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut pozna asta!”
Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește așa ceva de făcut chiar de Învierea Domnului Iubirii. Ba nicicând nu se cuvine să ne luăm după legea cea veche, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!”
Nu se știe precis dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era încredințată că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi dat părticelele, meridele de pe Sfântul Disc, în scopul crud la care a râvnit impulsiv bunica, sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii.
Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta ogrăzii pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea cea în duh.
Gheorghe Pârlea
Foto: „Fiul pădurarului”, Nicolae Tonitza
