MICUL MEU JURASSIC PARK

…Deodată mi se deschide privirii un teren a cărui geometrie e mărginită de laturile unui dreptunghi – zgârcit, ca arie. Un grohotiș cu pietre calcaroase, de un crem spre alb, îi pavoazează suprafața. În mijlocul acestui spațiu ciudat tronează un conglomerat care surclasează cu mult dimensiunile celorlalte pietre. Are mărimea și forma trunchiului unei vite mari.

Mă mir de ineditul priveliștii, când, și mai surprins, observ că, în răstimpuri scurte, megabolovanul se mișcă spasmodic pe loc, ca și cum în lăuntrul lui s-ar afla o ființă vie și, numaidecât, mare și puternică. Mă cuprinde panica, căci pare a-mi fi dat să fiu martor la un fenomen ce mă trimite hăt înapoi, în timp, spre Jurasic și Cretasic.

Încetul cu încetul, în balansarea sa, ovalul calcaros își leapădă din epiderma lui groasă și neregulată, în sunetul caracteristic pietrelor, solzi de diferite dimensiuni. Bucățile de piatră se rostogolesc spre picioarele mele. Pe ici-colo, în corpul bolovanului apar perforații. Prin ele văd – împietrit de ciudățenia fenomenului – ființa care viețuia în oul uriaș de piatră, rostogolit cine știe de unde, căci munții sunt departe de centrul de interes al peisajului.

Acum sunt edificat că-s martor la ceva istoric, absolut fenomenal pentru paleontologie. Și mă preocupă serios că nu e de față un specialist. În această idee, precipitat, am tentația să sun la 112 spre a semnala minunea și nevoia de a se trimite la fața locului reprezentanții științei. Dar pentru asta, ar trebui să mă deplasez la un telefon, ceea ce înseamnă că voi pierde momentul culminant al acestei întâmplări miraculoase. Renunț.

Frica și curiozitatea crează câmp de lupta în ființa mea. Învinge curiozitatea, stare care mă transformă într-un receptor profund motivat.

Curând, carcasa ființei preistorice se transformă într-un oval cu alveole dezordonate, rezultate din zbaterile evadării. Monstrul își forțează eclozarea și bucățile de piatră desprinse acutizează zgomotul. Un trosnet final e însoțit de crăparea latitudinală a carcasei și divizarea ei în două emisfere. Sunt jumătăți ale ceea ce mai rămăsese din oul uriaș în care a sălășluit – de când oare? mă întreb – ființa nemaivăzută nici măcar în ilustrații. Văzusem arătări zoologice neverosimile în secvențe din filmele celebrului Steven Spielberg, dar niciuna nu semănă cu aceasta. Nu seamănă lighioana mea întocmai nici cu primele viețuitoare ale Terrei, așa cum le știu eu din cărți.

Ciudat lucru, că frica îmi scade aproape de tot, iar curiozitatea mi se urcă la cota maximă. Îmi reprim tentația de a face pași înapoi și îmi pun senzorii analizatorilor la treabă.

Ființa scăpată din strânsoarea oului de piatră scoate un sunet slab ce aduce a scâncet de copil. Ca orice ființă abia născută, se află acum – îmi zic – într-o stare de surprindere față de noutatea mediului care i se relevă. Are poziția „în șezut” și își curăță pielea neagră, acoperită cu un puf înțesat cu pietriș mărunt din carcasa prenatală. Și mă privește, fără intenție agresivă, cu ochii rotunzi, negri, fixați în locul firesc al unui cap ce aduce cu al unui liliac uriaș. Restul corpului îmi dezvăluie un patruped cu degete de pasăre și cu coadă de reptilă.

Dau să fac un pas mai aproape de ființa preistorică, dar rămân cu piciorul în aer, descriind arcul pășirii doar pe jumătate. Aud însă confuz o comandă severă:

- Gata cu somnul, bărbate!...

Și vocea începe să capete oarece claritate:

- Grăbește-te de te îmbracă și mergi de dă drumu’ găinilor, că iar își scapă ouăle în murdărie! Auzi ce larmă e în coteț!… Mereu întârzii să le deschizi ușa. Sau vrei să schimbăm rolurile? Îmi convine… Numai că bucătăria, îndată ar căpăta duh, ca să se mire tare de ce i se întâmplă.

Buimăcit, încă pendulez între ciudatul vis de peste noapte și realitatea în care încearcă să mă readucă glasul celei ce, încă din... preistorie, îmi tulbură dulcele somn al dimineții. Ei, nu chiar din preistorie… Dar jumătate de veac e… puțin?

POST-SCRIPTUM: Evocarea, deși post-factum, nu are nicio abatere de la coerența visului. Arar mi se întâmplă să rețin cu atâta fluență un vis. Specialiștii cred că dintr-un vis elaborat se rețin circa zece la sută. Am avut acest vis spre dimineață, în ultima oră de somn, după ce, trezit de o durere abdominală, ușor spasmatică, am adormit la loc. Creierul va fi găsit în asta un suport pe care și-a construit povestea în somn. Voi vedea dacă visul anticipează ceva la lumina zilei.

Gheorghe Pârlea

FOTO: Oul uriaș din piatră (așa-zis „orfic”, "cosmic"), descoperit în Portugalia și datat cu vârsta de 7000 de ani (ar avea filiație doar cu imaginea mentală a bolovanului din vis, nu și cu perioada animalelor Jurasikului.)

Copiii lui Mihail Sadoveanu (sau Părintele aflat între darurile și poverile părintești)

 

De când e lumea și nucleul ei social născut din asocierea bărbat-femeie, copiii au contribuit în mod determinant la cristalizarea conceptului de „familie”. Nașterea copiilor e însăși rațiunea existenței umane. Dar mai  presus de determinativul „copil” în cristalizarea numitului concept, copiii sunt bucuria supremă care desăvârșește starea de familist.

Faptul că Mihail Sadoveanu a avut unsprezece copii e privit în vremurile noastre postmoderne cu o ușoară mirare, însoțită de o subtilă mină ironică. Chiar unsprezece într-un singur mariaj?! Și asta, într-o familie de mic burghez?! Că în mediul țărănesc și în mahalalele orașelor, casele pline de copii nu miră pe nimeni.

Nu cunoaștem raționamentul familiei Sadoveanu legat de ceea ce în vocabularul de azi s-ar numi planning familial, dar n-avem multe încercări în a-l deduce (raționamentul, desigur). Cel mai aproape de concluzia la care aspirăm ar fi faptul că mama copiilor, coana Catincuța, i-a dorit și că eventuala opoziție a conului Mihail n-ar fi avut spor decât dacă el, soțul, ar fi recurs la o decizie ce îl privea exclusiv.

Pe seama „casei pline” a lui Sadoveanu, oamenii cei cu imaginație negativă au colportat fel de fel de vorbe: că cei unsprezece copii erau cu ceva în plus la număr, chiar până la 14-15, că prozatorul mai călca și pe-alături. Și aici se invocă până la plictiseală un singur caz, cel al Nataliei Negru, o prietenă de familie și o uceniță în ale scrisului ce lua lecții de literatutră la domiciliul maestrului. Cică ea a cauzat mentorului său un pumn în nas de la suspicioasa lui soție și un răspuns hâtru („M-am pălit la bărbierit, Prostirițo.”), dat de victimă inocentei sale copile (Profirița) la întrebarea „Ce ai pățit la nas, tăticuțule?”

Cu sau fără vorbe șoptite malițios, Mihail Sadoveanu, prolificul și talentatul prozator român, „un accident măreț al peisajului” literar românesc (ca și celălalt Mihai, poetul), a avut o familie mare, respectabilă, care i-a situat pe genitorii celor unsprezece copii între părinții cu experiențe extreme, adică aflați mereu pe parcursul vieții familiale între darurile și poverile  părintești. Darurile ar fi identificabile în bucuria apariției pe lume a copiilor, în împlinirile lor școlare și socio-culturale, în bine închegatele lor relații de familie. Iar poverile lor, ale părințlor celor unsprezece copii, sunt dintre cele care ating, din păcate, dramaticul, tragicul, mai ales pentru tatăl lor. Zic mai ales pentru tatăl lor, căci el a trebuit să înfrunte de mai multe ori, de patru (dacă nu cumva de cinci) ori, copleșitoarea durere a pierderii propriului copil.

„Foc de artificii”, cartea Profirei Sadoveanu, al treilea născut al familiei, îmi completează unele informații pe care le aveam despre copiii prozatorului, motiv, acum, pentru o nouă temă contextualizată terapiei mele profilactice, care, am mai spus-o, mi-i pavăză împotriva factorilor perturbatori ai bătrâneții, cei care țin de minte. Nu prezint aici un studiu propriu-zis, care să impună rigoarea bibliografică, ci un eseu asupra căruia îmi asum răspunderea expunerii publice.

***

Așadar, iată ce putem afla, în varianta care m-a avut ca modest căutător, despre copiii lui Mihail Sadoveanu. Nu foarte multe lucruri și, mai ales, disproporționat, căci despre unii copii ai familiei, Profira nu dă detalii, considerând că aceștia, deși "au zburdat și ei la Copou, nu au avut propriu-zis rol". Și nici în alte surse n-am găsit informații consistente.

L-a vârsta de 22 de ani a tatălui și 23 a mamei, adică la un an după căsătorie, se năștea la Fălticeni primul copil al familiei, Lia (Despina-Iulia). Despre ea, sora cu 4 ani mai mică, Profirița, povestește că s-a făcut deosebit de frumoasă, că a fost foarte curtată. A făcut studii universitare, a tradus din alte limbi și cânta cu mult talent la pian, având preferințe pentru sonatele lui Beethoven, "Patetica" lui Ceaikovski etc. Musafirilor tatălui său le cânta un vals sau un preludiu din Chopin. A lucrat la Radiodifuziunea Română și a fost căsătorită cu scriitorul Emanoil Manoliu. A trăit până la vârstă de 82 de ani. 

Dimitrie (Miti) e al doilea copil, născut în 1905. Tatăl avusese un frate cu acest nume care a murit la vârsta de cinci ani și despre care scriitorul avea credința că dacă ar fi trăit, el ar fi fost geniul familiei. De copil, Miti, primul băiat al scriitorului, era dificil, timid, retras, fire greu de descifrat de tatăl său. Mai târziu deveni blând, modest, frumos ca un Apolo al lui Phidias, Uneori izbucnea impulsiv, mai ales atunci când, printr-o anonimă, află că iubita lui mai avusese experiențe ca aceea pe care o împărtășea cu el. Criza îl aduse în pragul sinuciderii. Salvat cu greu de cumnatul și prietenul său Costăchel, soțul Profirei, se năpusti cu furie asupra salvatorului. Era un bun șahist, cel mai bun și plăcut partener al tatălui său în înfruntările lor aproape zilnice. Cânta la chitară piese personale, moderne, nepuse vreodată pe note. Împărțea această pasiune cu pictura și creațiile tehnice în metal. S-a înscris la Facultatea de fizică-chimie, abandonând spre a urma Arte plastice. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici, ajungând să aibă expoziții la Paris. Fiindcă nu urma linia ideologică a vremii, a fost exclus din Uniune (Iată, n-a contat cine îi este părinte). Încă de tânăr se îmbolnăvise de tuberculoză, boală care îl vulnerabiliză pentru tot restul vieții. Moare la vârsta de 50 de ani de un cancer pancreatic, cu șase ani înaintea decesului tatălui său. 

În 1906 se născu fata care avea să moștenească în mare măsură talentul tatălui său. Scriitorul îi dă prenumele pe care l-a purtat iubita lui mamă, Profira. Profiriței îi datorăm cunoașterea vieții patriarhale a cinului familial Sadoveanu, dincolo de ceea ce răzbate direct de la scriitor. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie din Iași și a devenit cel mai apropiat și avizat colaborator al tatălui său. Ea era mereu primul lector al operelor maestrului. Deși scriitoare cu operă serioasă, comparată de George Călinescu cu Ionel Teodoreanu, și a tradus din Cehov, Ostrovski și Balzac, i-a fost estompată personalitatea de umbra ilustrului său tată. A făcut nuntă la Zorleni (Vaslui), pierzându-și soțul într-un accident, la bătrânețe. A murit la vârstă de 92 de ani într-un apartament degradat din Berceni și în sărăcie, ajunsă în această situație după hărțuirile postdecembriste ale afaceriștilor imobiliari. Clădirea din str. Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu lucrurile de valoare muzeistică ale marelui prozator, în care Profira și un cumnat al ei erau chiriași, s-a mistuit într-un incendiu provocat de copiii străzii.

Teodora (Didica) este al patrulea născut al familiei. La 13 ani, când semăna a băiețaș, a intrat în conflict cu învățătorul, idolul ei, fiindcă a fost contrazisă de acesta în public cu privire la rezultatul pe care l-a dat la înmulțirea nouă ori opt. Ea zicea 74, iar învățătorul, musai 72. S-au contrazis până ce dascălul a trimis-o acasă, de vreme ce el nu mai avea rol în fața elevei lui preferate. Didica a trântit ușa clasei și, întrând pe furiș acasă, a stat o zi ascunsă într-un dulap. Găsită cu greu de mama Catincuța, suspectată de Profirița că ar avea pe cel de-al optulea simt (vedea prin ziduri, paravane, la distantă), Didica a făcut apoi grevă școlară o iarnă întreagă, până a venit învățătorul cu steag alb de împăcare. S-a făcut o domnișoară frumoasă „ca o circaziană”, a învățat pianul și s-a apucat și ea, târziu, de literatură. 

În 1910, anul când sriitorul era numit director la Teatrul Național din Iași, găsesc informația că i s-a născut fiul Bogdan. Dar cu doi ani mai încolo e menționată nașterea gemenilor Bogdan și Ecaterina (Tincuța). În lipsa unor informații, ar trebui să ne întrebăm dacă părinții le vor fi dat același nume celor doi băieti născuți consecutiv. În „Foc de artificii”, Profira Sadoveanu face o referire la cei "doi Bogdănei prăpădiți", pentru a justifica dragostea în exces a tatălui său, transferată ca o refulare lui Mihuț, ultimul născut, și inserează o fotografie cu gemenii Bogdan (Cuculeț) și Ecaterina (Tincuța) pe la vârsta de 5-6 ani. Profira amintește și vârsta la care au murit cei doi copii cu numele Bogdan, unul la un an și jumătate, iar celălalt la șapte ani. În Cimitirul Mănăstirii Podgoria din Iași (în Grădina Botanică din Copou) este un mormânt cu inscripția (pe soclul crucii) „Bogdan M. Sadoveanu (1912- 1920)” și cu precizarea făcută pe site-ul Mănăstirii că acesta este fiul scriitorului Mihail Sadoveanu. De reținut e că părinții copiilor Sadoveanu, groaznică suferință, l-au pierdut în floarea vârstei și pe cel de-al doilea Bogdan. Despre Tincuța, geamăna lui Bogdan, Profira ne povestește de o poznă a ei pe când avea vreo doi-trei ani. A intrat în camera tatălui său, s-a urcat apoi pe birou și, cu un creion, a mâzgălit (pagină cu pagină) manuscrisul cărții aflate în lucru. Curios lucru, pentru cei din familie, că tatăl n-o pedepsi, ceea ce de regulă se întâmpla, dar numai pentru "...necuviință, neascultare și obrăznicie", ne transmite Profira. Probabil inocența a absolvit-o pe micuță de pedeapsă. Cert e, ne spune Profira, tatăl s-a arătat amuzat de întâmplare, dar mai ales preocupat în sine de recuperarea substanței filelor agresate.

Despre copiii care urmează, aflăm că în 1916 s-a născut Mircea, pasionat de sport. A fost campion municipal la patinaj artistic, tenisman, bine legat trupește, frumos, sobru, foarte preocupat de întreținerea corpului, căci bea câte patru litri de lapte zilnic. Când Profira ne-a furnizat informațiile, Mircea avea 70 de ani și arăta încă foarte bine.

În 1916 s-a născut a patra fiică a lui Mihail Sadoveanu, Livia- Lucia care a trăit doar 41 de ani, silindu-și tatăl (care avea 77 de ani) să suporte o altă sfâșietoare durere de părinte.

În 1917 s-a născut Ligia-Mărioara, caracter puternic, despre care Profira spunea că nu o văzuse vreodată plângând. A devenit profesoară de limbă și literatură română. Afectată profund de moartea eroică a mezinului familiei, în toamna anului 1944, cere transferul la o scoală din Alba Iulia, spre a fi aproape de mormântul fratelui său aflat în Cimitirul Eroilor din renumitului oraș transilvan.

Cel de-al unsprezecelea copil al lui Sadoveanu, Paul-Mihu s-a născut în 1920. A fost înconjurat cu mare căldură, ca mezin, de toți ai casei. În timpul războiului urma Facultatea de Drept din București. După doi ani de cursuri este încorporat și trimis la Școala de ofițeri de rezervă din Câmpulung-Muscel, ceea ce însemna pregătirea lui pentru front. În acest timp avea la o editură din București primul său roman, „Ca floarea câmpului”, dedicat vărului și prietenului său mai mare Alexandru Dragănescu (fiul mătușii Clemansa de la Galați, sora maestrului), mort într-un accident de automobil. Într-o permisie aranjată merge la București să se intereseze de carte și constată intrigat că nu sunt pregătite nici măcar șpalturile cărții. Își vede iubita și parțial familia, manifestându-se ca și cum ar urma să suporte o lovitură de destin. Tânărul sublocotenent pleacă pe frontul antifascist, opunându-se tatălui său, care îl  voia la partea sedentară a Armatei. În preajma orașului Turda, pe când conducea plutonul într-o misiune de luptă, un glonț îi străpunse abdomenul. Tatăl său află de jertfa fiului printr-o telegramă oficială. Se închide într-o cameră și nu iese de acolo timp de trei zile. La ieșirea din această autoizolare în suferință a fost auzit rostind: „Ardealul merită această jertfă!”

După șapte luni de durere înăbușită pricinuită de moartea eroică a copilului său, la sfârșitul războiului, Mihail Sadoveanu scria într-un articol: „…Ar trebui să mă bucur de izbândă după atâta suferință. Căci ochiul meu n-a cunoscut de șapte ani lumina mulțămirii [cei șapte ani cuprind războiul și anii premergători, în care legionarii i-au ars cărțile și l-au amenințat cu soarta lui Nicolae Iorga - nota mea].Am ars ca un oleu al mâhnirii, m'am încununat cu albe vegheri. Și totuși nu mă pot bucura. În această zi a marii eliberări și a marii reînvieri, privirea mea e încețoșată de lacrimi. Căci a dat Dumnezeu omului suferință mai multă decât poate răbda.”

Așadar, Mihail Sadoveanu avea să poarte greaua povară a părintelui care-și înmormântează copiii, o inversare tragică a rolurilor în viața familială. Coana Ecaterina, mama lor se stinsese la vârsta de 63 de ani, în 1942, deci înaintea ultimilor trei copii decedați. Tatăl n-a putut împărtăși cu mama lor durerea. Poate și din pricina asta îl știm pe „Ceahlăul prozei românești” ca pe un… Sfinx încruntat, un taciturn.

Gheorghe Pârlea

Foto: Tatăl și doi dintre fiii săi - Mircea, în stânga pivitorului, și Paul-Mihu, eroul de la Turda