De când e lumea și nucleul ei social născut din asocierea bărbat-femeie, copiii au contribuit în mod determinant la cristalizarea conceptului de „familie”. Nașterea copiilor e însăși rațiunea existenței umane. Dar mai presus de determinativul „copil” în cristalizarea numitului concept, copiii sunt bucuria supremă care desăvârșește starea de familist.
Faptul că Mihail Sadoveanu a avut
unsprezece copii e privit în vremurile noastre postmoderne cu o ușoară mirare,
însoțită de o subtilă mină ironică. Chiar unsprezece într-un singur mariaj?! Și
asta, într-o familie de mic burghez?! Că în mediul țărănesc și în mahalalele
orașelor, casele pline de copii nu miră pe nimeni.
Nu cunoaștem raționamentul familiei
Sadoveanu legat de ceea ce în vocabularul de azi s-ar numi planning familial,
dar n-avem multe încercări în a-l deduce (raționamentul, desigur). Cel mai
aproape de concluzia la care aspirăm ar fi faptul că mama copiilor, coana
Catincuța, i-a dorit și că eventuala opoziție a conului Mihail n-ar fi avut
spor decât dacă el, soțul, ar fi recurs la o decizie ce îl privea exclusiv.
Pe seama „casei pline” a lui Sadoveanu,
oamenii cei cu imaginație negativă au colportat fel de fel de vorbe: că cei
unsprezece copii erau cu ceva în plus la număr, chiar până la 14-15, că prozatorul
mai călca și pe-alături. Și aici se invocă până la plictiseală un singur caz,
cel al Nataliei Negru, o prietenă de familie și o uceniță în ale scrisului
ce lua lecții de literatutră la domiciliul maestrului. Cică ea a cauzat
mentorului său un pumn în nas de la suspicioasa lui soție și un răspuns hâtru („M-am
pălit la bărbierit, Prostirițo.”), dat de victimă inocentei sale copile (Profirița)
la întrebarea „Ce ai pățit la nas, tăticuțule?”
Cu sau fără vorbe șoptite malițios, Mihail
Sadoveanu, prolificul și talentatul prozator român, „un accident măreț al
peisajului” literar românesc (ca și celălalt Mihai, poetul), a avut o familie
mare, respectabilă, care i-a situat pe genitorii celor unsprezece copii între
părinții cu experiențe extreme, adică aflați mereu pe parcursul vieții
familiale între darurile și poverile părintești. Darurile ar fi identificabile
în bucuria apariției pe lume a copiilor, în împlinirile lor școlare și
socio-culturale, în bine închegatele lor relații de familie. Iar poverile lor,
ale părințlor celor unsprezece copii, sunt dintre cele care ating, din păcate,
dramaticul, tragicul, mai ales pentru tatăl lor. Zic mai ales pentru tatăl lor,
căci el a trebuit să înfrunte de mai multe ori, de patru (dacă nu cumva de
cinci) ori, copleșitoarea durere a pierderii propriului copil.
„Foc de artificii”, cartea Profirei
Sadoveanu, al treilea născut al familiei, îmi completează unele informații pe
care le aveam despre copiii prozatorului, motiv, acum, pentru o nouă temă
contextualizată terapiei mele profilactice, care, am mai spus-o, mi-i pavăză
împotriva factorilor perturbatori ai bătrâneții, cei care țin de minte. Nu
prezint aici un studiu propriu-zis, care să impună rigoarea bibliografică, ci
un eseu asupra căruia îmi asum răspunderea expunerii publice.
***
Așadar, iată ce putem afla, în varianta
care m-a avut ca modest căutător, despre copiii lui Mihail Sadoveanu. Nu foarte
multe lucruri și, mai ales, disproporționat, căci despre unii copii ai
familiei, Profira nu dă detalii, considerând că aceștia, deși "au zburdat și ei
la Copou, nu au avut propriu-zis rol". Și nici în alte surse n-am găsit
informații consistente.
L-a vârsta de 22 de ani a tatălui și 23 a mamei, adică la un an după căsătorie, se năștea la Fălticeni primul copil al familiei, Lia (Despina-Iulia). Despre ea, sora cu 4 ani mai mică, Profirița, povestește că s-a făcut deosebit de frumoasă, că a fost foarte curtată. A făcut studii universitare, a tradus din alte limbi și cânta cu mult talent la pian, având preferințe pentru sonatele lui Beethoven, "Patetica" lui Ceaikovski etc. Musafirilor tatălui său le cânta un vals sau un preludiu din Chopin. A lucrat la Radiodifuziunea Română și a fost căsătorită cu scriitorul Emanoil Manoliu. A trăit până la vârstă de 82 de ani.
Dimitrie (Miti) e al doilea copil, născut în 1905. Tatăl avusese un frate cu acest nume care a murit la
vârsta de cinci ani și despre care scriitorul avea credința că dacă ar fi
trăit, el ar fi fost geniul familiei. De copil, Miti, primul băiat al
scriitorului, era dificil, timid, retras, fire greu de descifrat de tatăl
său. Mai târziu deveni blând, modest, frumos ca un Apolo al lui Phidias,
Uneori izbucnea impulsiv, mai ales atunci când, printr-o anonimă, află că
iubita lui mai avusese experiențe ca aceea pe care o împărtășea cu el. Criza îl
aduse în pragul sinuciderii. Salvat cu greu de cumnatul și prietenul său
Costăchel, soțul Profirei, se năpusti cu furie asupra salvatorului. Era un bun
șahist, cel mai bun și plăcut partener al tatălui său în înfruntările lor aproape
zilnice. Cânta la chitară piese personale, moderne, nepuse vreodată pe note.
Împărțea această pasiune cu pictura și creațiile tehnice în metal. S-a înscris
la Facultatea de fizică-chimie, abandonând spre a urma Arte plastice. A fost
membru al Uniunii Artiștilor Plastici, ajungând să aibă expoziții la Paris.
Fiindcă nu urma linia ideologică a vremii, a fost exclus din Uniune (Iată, n-a
contat cine îi este părinte). Încă de tânăr se îmbolnăvise de tuberculoză,
boală care îl vulnerabiliză pentru tot restul vieții. Moare la vârsta de 50 de
ani de un cancer pancreatic, cu șase ani înaintea decesului tatălui său.
În 1906 se născu fata care avea să
moștenească în mare măsură talentul tatălui său. Scriitorul îi dă prenumele pe
care l-a purtat iubita lui mamă, Profira. Profiriței îi datorăm
cunoașterea vieții patriarhale a cinului familial Sadoveanu, dincolo de ceea ce
răzbate direct de la scriitor. A urmat Facultatea de Litere și Filozofie
din Iași și a devenit cel mai apropiat și avizat colaborator al tatălui
său. Ea era mereu primul lector al operelor maestrului. Deși scriitoare cu
operă serioasă, comparată de George Călinescu cu Ionel Teodoreanu, și a tradus
din Cehov, Ostrovski și Balzac, i-a fost estompată personalitatea de umbra
ilustrului său tată. A făcut nuntă la Zorleni (Vaslui), pierzându-și soțul
într-un accident, la bătrânețe. A murit la vârstă de 92 de ani într-un
apartament degradat din Berceni și în sărăcie, ajunsă în această situație după
hărțuirile postdecembriste ale afaceriștilor imobiliari. Clădirea din str.
Barbu Ștefănescu Delavrancea, cu lucrurile de valoare muzeistică ale marelui
prozator, în care Profira și un cumnat al ei erau chiriași, s-a mistuit
într-un incendiu provocat de copiii străzii.
Teodora (Didica) este al patrulea
născut al familiei. La 13 ani, când semăna a băiețaș, a intrat în conflict cu
învățătorul, idolul ei, fiindcă a fost contrazisă de acesta în public cu
privire la rezultatul pe care l-a dat la înmulțirea nouă ori opt. Ea zicea 74,
iar învățătorul, musai 72. S-au contrazis până ce dascălul a trimis-o acasă, de
vreme ce el nu mai avea rol în fața elevei lui preferate. Didica
a trântit ușa clasei și, întrând pe furiș acasă, a stat o zi ascunsă
într-un dulap. Găsită cu greu de mama Catincuța, suspectată de Profirița că ar
avea pe cel de-al optulea simt (vedea prin ziduri, paravane, la distantă),
Didica a făcut apoi grevă școlară o iarnă întreagă, până a venit învățătorul cu
steag alb de împăcare. S-a făcut o domnișoară frumoasă „ca o circaziană”,
a învățat pianul și s-a apucat și ea, târziu, de literatură.
În 1910, anul când sriitorul era numit
director la Teatrul Național din Iași, găsesc informația că i s-a născut
fiul Bogdan. Dar cu doi ani mai încolo e menționată nașterea
gemenilor Bogdan și Ecaterina (Tincuța). În
lipsa unor informații, ar trebui să ne întrebăm dacă părinții le vor fi
dat același nume celor doi băieti născuți consecutiv. În „Foc de artificii”,
Profira Sadoveanu face o referire la cei "doi Bogdănei prăpădiți", pentru a justifica dragostea în exces a tatălui său, transferată ca o refulare lui Mihuț, ultimul născut, și inserează o fotografie cu gemenii Bogdan (Cuculeț) și Ecaterina (Tincuța) pe la
vârsta de 5-6 ani. Profira amintește și vârsta la care au murit cei doi copii cu numele Bogdan, unul la un an și jumătate, iar celălalt la șapte ani. În Cimitirul Mănăstirii Podgoria din Iași (în Grădina Botanică din
Copou) este un mormânt cu inscripția (pe soclul crucii) „Bogdan M. Sadoveanu
(1912- 1920)” și cu precizarea făcută pe site-ul Mănăstirii că acesta este fiul
scriitorului Mihail Sadoveanu. De reținut e că părinții copiilor
Sadoveanu, groaznică suferință, l-au pierdut în floarea vârstei și pe cel de-al
doilea Bogdan. Despre Tincuța, geamăna lui Bogdan, Profira ne povestește de o poznă a ei pe când avea vreo doi-trei ani. A intrat în camera tatălui său, s-a urcat apoi pe birou și, cu un creion, a mâzgălit (pagină cu pagină) manuscrisul cărții aflate în lucru. Curios lucru, pentru cei din familie, că tatăl n-o pedepsi, ceea ce de regulă se întâmpla, dar numai pentru "...necuviință, neascultare și obrăznicie", ne transmite Profira. Probabil inocența a absolvit-o pe micuță de pedeapsă. Cert e, ne spune Profira, tatăl s-a arătat amuzat de întâmplare, dar mai ales preocupat în sine de recuperarea substanței filelor agresate.
Despre copiii care urmează, aflăm că în 1916 s-a născut Mircea, pasionat de sport. A fost
campion municipal la patinaj artistic, tenisman, bine legat trupește, frumos,
sobru, foarte preocupat de întreținerea corpului, căci bea câte patru litri de
lapte zilnic. Când Profira ne-a furnizat informațiile, Mircea avea 70 de ani și
arăta încă foarte bine.
În 1916 s-a născut a patra fiică a
lui Mihail Sadoveanu, Livia- Lucia care a trăit doar 41 de
ani, silindu-și tatăl (care avea 77 de ani) să suporte o altă sfâșietoare
durere de părinte.
În 1917 s-a născut Ligia-Mărioara,
caracter puternic, despre care Profira spunea că nu o văzuse vreodată plângând.
A devenit profesoară de limbă și literatură română. Afectată profund de moartea
eroică a mezinului familiei, în toamna anului 1944, cere transferul la o scoală
din Alba Iulia, spre a fi aproape de mormântul fratelui său aflat în Cimitirul
Eroilor din renumitului oraș transilvan.
Cel
de-al unsprezecelea copil al lui Sadoveanu, Paul-Mihu s-a
născut în 1920. A fost înconjurat cu mare căldură, ca mezin, de toți ai casei.
În timpul războiului urma Facultatea de Drept din București. După doi ani de
cursuri este încorporat și trimis la Școala de ofițeri de rezervă din
Câmpulung-Muscel, ceea ce însemna pregătirea lui pentru front. În acest timp
avea la o editură din București primul său roman, „Ca floarea câmpului”,
dedicat vărului și prietenului său mai mare Alexandru Dragănescu (fiul mătușii
Clemansa de la Galați, sora maestrului), mort într-un accident de automobil. Într-o
permisie aranjată merge la București să se intereseze de carte și constată
intrigat că nu sunt pregătite nici măcar șpalturile cărții. Își vede iubita și
parțial familia, manifestându-se ca și cum ar urma să suporte o lovitură de
destin. Tânărul sublocotenent pleacă pe frontul antifascist, opunându-se tatălui
său, care îl voia la partea sedentară a
Armatei. În preajma orașului Turda, pe când conducea plutonul într-o misiune de
luptă, un glonț îi străpunse abdomenul. Tatăl său află de jertfa fiului
printr-o telegramă oficială. Se închide într-o cameră și nu iese de acolo timp
de trei zile. La ieșirea din această autoizolare în suferință a fost auzit
rostind: „Ardealul merită această jertfă!”
După șapte luni de durere înăbușită pricinuită de moartea eroică a copilului său, la sfârșitul războiului, Mihail Sadoveanu scria într-un articol: „…Ar trebui să mă bucur de izbândă după atâta suferință. Căci ochiul meu n-a cunoscut de șapte ani lumina mulțămirii [cei șapte ani cuprind războiul și anii premergători, în care legionarii i-au ars cărțile și l-au amenințat cu soarta lui Nicolae Iorga - nota mea].Am ars ca un oleu al mâhnirii, m'am încununat cu albe vegheri. Și totuși nu mă pot bucura. În această zi a marii eliberări și a marii reînvieri, privirea mea e încețoșată de lacrimi. Căci a dat Dumnezeu omului suferință mai multă decât poate răbda.”
Așadar,
Mihail Sadoveanu avea să poarte greaua povară a părintelui
care-și înmormântează copiii, o inversare tragică a rolurilor în
viața familială. Coana Ecaterina, mama lor se stinsese la vârsta de
63 de ani, în 1942, deci înaintea ultimilor trei copii decedați. Tatăl n-a
putut împărtăși cu mama lor durerea. Poate și din pricina asta îl știm pe „Ceahlăul
prozei românești” ca pe un… Sfinx încruntat, un taciturn.
Gheorghe Pârlea
Foto: Tatăl și doi dintre fiii săi - Mircea, în stânga pivitorului, și Paul-Mihu, eroul de la Turda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu