ȘARPELE DE SUB CASĂ (Din memoria satului)

Șarpele, animalul acela atât de mobil și viclean în pornirile lui carnivore, e cea mai respinsă vietate de către omul cel înșelat de nesuferita târâtoare încă de la începuturile edenice ale speciei umane. Vorba ceea „De te mușcă șarpele, te temi și de râmă.”Vietăți fără capacitatea de a-și produce propria căldură corporală, șerpii o caută cu fervoare la soare, pe pietre, pe corpurile absorbante de căldură. Din acest motiv, șarpele e interesat și de corpul uman.

Șerpii din țara noastră nu sunt veninoși, cu excepția viperei. Cu secole în urmă trăia însă în bătrânii munți ai Dobrogei și o rudă a șarpelui boa, un șarpe constrictiv de vreo cinci metri, care sufoca în strânsoare prada cu spiralele corpului său. Șerpii răspândiți la noi sunt numiți în popor „șerpi de casă”. Se zice că fiecare casă are un șarpe sub dușumele, „duhul cel rău, ispita” (după alte surse, "duhul bun”). Căldura habitatului uman îi priește și nesuferitei târâtoare.

Unuia dintre vecinii mei, un arhivar al istoriei orale la baștină, i-a povestit un gospodar că, într-o vreme, în una din încăperile casei sale, chiar în cea în care își făcea odihna de noapte cu nevastă-sa, dușumeaua casei parcă avea viață: scotea un sâsâit, un fâșâit și un miros de răsuflare străină omului. Auzise și el vorba cu duhul de sub casă și se puse pe gânduri. Chemă preotul, de făcu slujbe, babe pricepute la a rosti descântece, dar foloasele nu se arătară. De scos dușumeaua nu era lucru de șagă, mai ales când o știi bătută acolo pentru cât va viețui acaretul cel care ți-i adăpost pe viață. Dar n-avu încotro și săvârși și isprava asta.

Așa era: se cuibărise acolo o familie străină de neamul omului. Și gospodarul avu atunci de gândit dacă nu cumva întâmplarea aceasta ar da de înțeles că șarpele s-a împăcat până la urmă cu omul, după ce strămoșul fiarei l-a pus rău cu Dumnezeu. Nu se lăsă însă înșelat de așa gând pașnic, căci și-aduse repede aminte că… ”din ouăle de şarpe, nu ies pui de găină”. Și gospodarul cel abuzat în intimitatea lui omenească scoase cum-necum din culcuș, spre a o stârpi, familia cea numeroasă de târâtoare, sălășluită sub casa lui cine știe de când.

Stăpâna casei, mamă de copii mici, se opuse bărbatului pornit să ucidă ciotca de șerpi și șerpișori, dar femeia nu găsi înțelegere la cel care dăduse deja osânda. Așa că în omul nostru nu s-a stins dorința răzbunării pe neamul jivinei care i-a înșelat protopărintele, înșelăciune pe seama căreia el, stră-strănepotul adamic, doar prin sisifice cazne pământești mai poate râvni la Grădina Raiului.
Gheorghe Pârlea