(La 140 de ani de la naștere)
5 noiembrie 1880 e data naşterii prozatorului
MIHAIL SADOVEANU, unul din cei doi piloni ai panteonului literaturii
române, celălalt fiind Mihai Eminescu.
Eu, cititorul din masa celor crescuţi cu slova
sadoveniană, mă simt profund îndatorat acestui şlefuitor şi dăruitor de
diamante extrase din zăcământul spiritual-cultural al Neamului nostru. Şi-mi
exprim îndatorarea faţă de acest Dascăl Naţional (pentru măcar trei generaţii),
prin a îndemna tinerii de azi să nu-l ignore. Dacă se vor apleca şi asupra
cărţilor sale, cei aflaţi acum la o răscruce de drumuri în formarea
personalității proprii vor avea şansa să găsească mai uşor calea spre ceea ce
înseamnă matricea în care ni-i dat nouă, românilor, să coexistăm ca naţiune
între celelalte neamuri lăsate de Dumnezeu pe pământ.
Starea mea de spirit indusă de
întâlnirea cu harul acestui mare scriitor e mereu aceeaşi ca la tinerețe. Și
iată, mi-o manifest ca atare în toamna vârstei mele, la zi omagială, chiar și
în condițiile în care gestul meu va părea desuet, în raport cu prestația
agenților culturali ai curentului post-postmodernist, neomarxiștii,
negaționiștii valorilor culturii naționale – naționalul, tradiționalul,
ortodoxismul, în speță.
Sper că vizitatorul ocazional
al acestui spaţiu virtual concesionat mie nu mă va judeca prea aspru dacă va
observa că omagiul meu adus azi celui care m-a subjugat cu pana sa
măiastră e un text mai vechi, pe care l-am revitalizat.
*
Între cei care au scris/ scriu despre
Sadoveanu, de regulă literați, „voievozi” ai scrisului, eu sunt…
"răzeşul". Eu sunt răzeşul, nu atât pentru că trăiesc pe meleagurile
satelor răzeşeşti atinse de condeiul celui pe care îl omagiem azi, cât mai ales
pentru că eu sunt (mai precis, am fost) doar un anodin formator de cititori ai
scrisului "Ceahlăului" literaturii române acolo jos, la temelie, unde
contactul cu slova sadoveniană începe cu "Părul din ograda
bunicilor", „Domnul Trandafir” și "Dumbrava minunată".
Sunt personalități copleşitor
mai îndrituite decât mine să marcheze prin propria exprimare această zi
omagială, dedicată "celui mai mare narator de întîmplări şi istorii din
literatura română", acestui scriitor "împurpurat de slavă",
"domn peste scrisul românesc, ca celălalt Mihai – Eminescu", așa cum
a fost văzut Sadoveanu în jumătatea sa de secol de glorie literară. Îmi iau
totuși permisiunea să aduc şi eu, ca simplu soldat al cauzei, prinosul meu de
preţuire celui care ne-a subjugat inimile cu frumuseţea scrisului său. Iar în
apărarea îndrăznelii mele, vin și cu un argument suplimentar. Se știe bine că
sunt accidente ale firii, când oamenii mărunţi trăiesc şi ei iubiri mari,
ignorând disproporţia. Să fiu eu un asemenea accident asumat aici, cel care,
fără calificare, își arogă inițiativa de a vorbi despre scriitorul care a fost
deja împodobit, în istoria literară, cu cele mai alese vorbe de către cei mai
autorizaţi şi mai pricepuţi în a le meşteşugi. În atari împrejurări, eu voi fi
aici… doar curierul, intermediarul mănunchiului de flori adus la sărbătoare,
florile fiind cultivate în grădina unor grădinari vestiţi. Adică voi uza în
intervenţia mea mai mult de vorbele acelor cunoscători şi preţuitori consacraţi
ai marelui prozator.
În impulsul meu de a mă face
ad-hoc purtător de cuvânt al unor exegeți ai lui Sadoveanu, la
un veac şi aproape jumătate de la naşterea autorului monografiei literare
"Viaţa lui Ştefan cel Mare", va fi contând și faptul că baștina și
habitatul meu permanent e într-o relativă proximitate a scaunului voievodal al
Moldovei istorice, univers literar de o mare întindere în opera lui Mihail
Sadoveanu. Ce ar fi fost Ştefan cel Mare şi Sfânt în percepţia urmaşilor
urmaşilor săi, a noastră adică, fără Sadoveanu?! Doar un şir de date, un tabel
cronologic văduvit de "expresia cea mai înaltă în verb şi sentiment",
legat de personalitatea acestui rex Dacorum (rege al Daciei medievale, numit ca
atare de Papa vremii sale).
Despre opera lui Mihail
Sadoveanu s-a spus că "are amploarea unei literaturi întregi, ca opera
populară", iar despre creatorul ei, că a dăruit eternităţii monumentul
unui neam". Și că tot ce a atins condeiul său a devenit „un Sadoveanu”, o
marcă sadoveniană. Dar ce loc a rămas neatins de condeiul acestui neasemuit
povestitor, al acestui măiestru zugrav al peisajului românesc?! Căci „în opera
lui ne regăsim cu toții, indiferent de zona geografica în care ne-am născut.”
Eu, cel din masa de cititori ai
operei sadoveniene, sunt animat în gestul meu sfios de aici, menționam mai sus,
și de faptul că trăiesc într-un spațiu pe care exegeții sadovenieni îl numesc
"un centru universal" al scriitorului, unul dintre cele alte câteva
spații cultural-spirituale restrânse, "cercuri concentrice” considerate
locuri cu „încărcătură psihică specială" în care a trăit acest
"artist excepţional în toate felurile". Și mă refer expres la
meleagurile bunicilor de pe mamă ai scriitorului, Gheorghe şi Anghelina
Ursachi, "părinţii spirituali" ai lui Mihail, după moartea prematură
a mamei sale. La Verșeni, în lunca din avalul Moldovei, cel ce avea să devină
marele prozator "s-a iniţiat în codul permanenţelor etice ale străvechii
civilizaţii autohtone, perpetuate de către rudele sale de pe mamă".
Verșeniul e locul în care
Sadoveanu a găsit prototipul personajului său preferat – ţăranul român:
"Ţăranul de departe rămâne frate cu cel pe care l-am văzut întîi la apa
Moldovei", confirmă scriitorul. Verșeniul i-a oferit scriitorului în formare
locuri aurorale, cântate atât de măiestrit când s-a împlinit în
prozatorul ajuns a fi considerat "cel mai de seamă poet
descriptiv al literaturii noastre", zugrav
"magistral", alias "unul dintre cei mai grandioşi contemplatori
ai frumuseţilor universului din literatura de pretutindeni şi de oricînd".
Verșeniul e la o azvârlitură de băț de Hanu’ Ancuţei, "centrul operei
sadoveniene, spaţiul vieţii intrat în amintire". Povestitorii
din capodopera „Hanu Ancuței” sunt modele spirituale prelevate din împrejurimile
acestui spațiu restrâns, din satele colindate de Sadoveanu la vremea germinării
semințelor pe care mâna Semănătorului ceresc le pusese în plămada acestui nepot
special al locului, fiul frumoasei și inteligentei Profira Ursachi din Verșeni,
tânăra fără carte, aflată la vremea „accidentului năprasnic numit iubire”
slujnică în casa avocatului Alexandru/ Alecu Sadoveanu din Pașcani.
Oamenii spațiului verșenean și
ai proximității lui, cu toate satele megieșe, ar trebui să ne simțim copleșiți
de privilegiul dăruit înaintaşilor noștri locali, ca un zapis de danie de la
Ştefan-Vodă, privilegiul de a fi trecuţi în nemurire de către cel a cărui operă
"aparţine celor eterne ale acestei ţări", în ciuda sincopei din
vremurile de rătăcire ale prezentului. Neamul Ursăcheştilor, cu numeroși
membri ai clanului familial trecut de mult în amintire, cu tot ce aveau ei mai
frumos şi mai demn, popa Ciotică (preotul care a săvârșit botezul reparator în
legea ortodoxă asupra pruncului Mihail, botezat inițial în rit catolic), Toader
Cicea (nașul copilului și vecinul bunicilor săi), Tudor a' lui Șoimaru (modelul
eroului literar cu același nume) și numeroase antroponime și toponime ale
obștilor acestei geografii restrânse au împânzit cărțile celui cu rădăcini
adânc înfipte în solul neamului său verșenean.
Acum e timpul să mă şi revolt
puţin, să mă revolt cuviincios, pentru punerea la îndoială a eternităţii lui
Sadoveanu şi a similitudinii artistul Sadoveanu cu omul Sadoveanu. Nu sunt eu
combatantul potrivit pentru a ţine piept detractorilor post-decembrişti ai
celui care "a impus în opera lui o viziune românească asupra
existenţei", dar vă dezvălui, ca un ecou ce transcende de dincolo de
viaţă, convingerea unui exeget al scriitorului: "Eu n-am să pot niciodată
să-l separ pe omul Sadoveanu de opera sa".
Eu, cititorul de rând, îl
preţuiesc necondiţionat pe cel despre care s-a spus că "este un accident
măreţ al peisajului, un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu
Eminescu". Poate că pe unii i-a obosit gloria lui Sadoveanu, pentru că
"există o penumbră a gloriei sale care l-a însoţit permanent, ca o
indispoziţie a altora la gloria lui"; și care încă îi este trena
postumității sale. Cum să nu-i fi obosit/ să nu-i obosească gloria celui
considerat "printre cei 5-6 bărbaţi ai literaturii universale, despre care
se spune că n-au vârstă, n-au istorie, rămânând într-o impenetrabilă enigmă, ca
şi planetele excentrice ale unui sistem solar". Cum să nu-i obosească
gloria celui asemănat cu Tolstoi şi cu Gothe, gloria celui despre a cărui opera
se spune că "este alcătuită din elemente constitutive care se împletesc
într-o orchestră simfonică de anvergură bethoveniană".
Desigur, e greu de râvnit la gloria lui Sadoveanu. De aceea, cei care visează
la ea fără onestitate, lipsiți de pudoare, i-au dezvelit lui Sadoveanu
"călcâiul lui Achile" - poticnirile omului Sadoveanu în faţa unor
conjucturi ale istoriei -, punând acest loc din biografia omului Sadoveanu,
neatins de pomada zânelor sale ocrotitoare, mai presus de opera lui. Unii le
zic acestor poticniri omeneşti "colaboraţionism", alţii
"compromisuri". Ştim bine că marile conştiinţe ale vremurilor lui
Sadoveanu, cele care nu aveau vocaţia martirajului/ vocaţia sinuciderii, aveau
de pendulat, până la nefasta decizie (oricare ar fi fost ea), între fascism şi
comunism. Sadoveanu a respins cu diplomaţie şi curaj ispita germană ce i-a dat
târcoale, cu preţul arderii pe rug a cărţilor sale. În ce priveşte iluzia sa că
"lumina vine de la răsărit", scriitorul a cedat impulsului sentimental
cu privire la "misiunea sa socială pe care şi-a asumat-o de la
început", aceea "de a purta mesajul sufletului colectiv al
pămîntenilor umiliţi din care se trăgea prin mama sa": "…sufletul
acestor rânduri de oameni ai tristeţii şi ai suferinţei pe care îl aveam în
mine ca un venin… mama mea mi l-a trecut mie", afirma cu năduf prozatorul.
Putea să însemne "lumina de la răsărit", în conştiinţa scriitorului,
speranţa dezrobirii celor pe care-i iubea şi "a căror soartă a deplîns-o neîncetat
în opera sa". S-a amăgit în această privinţă (dar nu in toate detaliile
ideologiei); şi, odată cu el, jumătate din omenirea planetei.
Eu, cititorul de rând al
scrisului sadovenian, simt în cărţile sale "vaierul durerii" din
inima părintelui lor şi vibrez la orice compasiune a scriitorului cu cei din
care mă trag. Simt, de asemenea, că nu există zăbavă mai sănătoasă
pentru sufletele noastre, hăituite de tăvălugul acestei
epoci post-postmoderne, decăt refugiul în cartea sadoveniană, unde
tot zbuciumul din afară se estompează în "cântecul harfei eoliene, a
ţiţerei uriaşe cu mii de strune, toate acordate cu grijă timp de jumătate de
veac, pentru ca nici o surpriză cacofonică să nu fie cu putinţă". În
cărţile lui, "toate gândurile, priveliştile, figurile sunt puse pe portativ,
virgulele cântă şi ele, iar punctele aşteaptă risipirea ecourilor". Lectura
cărţilor lui Sadoveanu îmi dă şi puterea să ignor corul detractorilor săi
elitişti şi să realizez că geniul lui Sadoveanu va transcende timpul rătăcirii
noastre şi „va dăinui pînă la istovirea timpurilor".
Iată, suntem, doar la un veac şi
aproape jumatate de la răsărirea acestei "planete excentrice" in
sistemul nostru solar, mult prea departe, sper cu ardoare, de… "istovirea
timpurilor". Fie ca spiritul unicului Mihail Sadoveanu să-i însoţească
până la tăcerea cea definitivă pe urmaşii urmaşilor noştri, în frumuseţea și
demnitatea matricii româneşti pe care Sadoveanu a impus-o literaturii.
Gheorghe Pârlea
NOTĂ: Citatele din eseu sunt extrase din vol. Mihail
Sadoveanu, "fiul țărăncii" din Verșeni (al cărui coautor și autor de proiect sunt), coord. dr. Vasile Șoimaru, Chișinău, 2015,
volum care conține și bibliografia corespunzătoare citatelor.
