Când satele erau bântuite de tătari

 

Miroslav, străjerul satului

Din satul de la poalele pădurii, Miroslav, feciorul Sofiei din Năvrăpești, scruta zarea spre munții înecați în ceață. Pâcla depărtării nu ascundea însă de-a binelea și pereții albicioși ai stâncilor.

Privind spre țancurile ce răzbăteau până sub privirile flăcăului de la malul Moldovei, Miroslav își trezi crâmpeie din poveștile petrecute, după spusele bunicului său, înspre acele locuri. Își aminti că anume în acea parte a depărtării bătrânul pomenea mereu muntele cu numele Ceahlău. Că pereții aceia de piatră, care închipuiesc prăpăstii adânci, sunt marginile muntelui sfânt al dacilor de la răsărit. Și că toate satele de la malurile Moldovei au oameni care știu ascunzișurile acelui munte. Că de când au ajuns pe la noi hoardele Răsăritului, băștinașii au găsit mereu scăpare vremelnică în hrubele săpate de timp în carnea Ceahlăului. Unii povestesc că au găsit și drumul scobit în trupul muntelui semeț de apele peșterilor și de uneltele dacilor, vitejii cei care-l slujeau pe povățuitorul spiritual al nemuritorilor cu săbii încovoiate, pe preotul cel mare al acestui neam vechi din care se trag românii. Fugarii din calea năvălitorilor nu au găsit însă și altarul anahoretului antic, despre care se zice că ar fi săpat adânc în pântecele Ceahlăului.

Și năvrăpeșteanul cel aproape împlinit în bărbat vrednic de a ține măciuca țintuită în mână, ori furca cea cu două coarne, unealtă folosită și ca armă, părea că uitase de ce se află taman la marginea pădurii. Îl trezi din amorțirea asta contemplativă un drumeț bătrân la chip, dar încă zdravăn la trup, dintr-un sat de la malul Siretului, care apăru ca din senin, coborând pe drumeagul de pădure.

Cei doi își dădură binețe, apoi curiozitatea îl ispiti pe tânăr la vorbă:

- Cu ce treburi pe la noi, bădie? Că nu pari de la Năvrăpești. Și nici de la Miroslăvești.

- Cam așa-i, băiete. Nu-s nici de la, nici de la, precum zici. Dar încetul cu-ncetul o s-ajungi să mă știi ca pe unul de la baștina ta.

- Bucuros voi fi să aflu cum se va întâmpla asta, înnoadă vorba flăcăul.

Și bărbatul cel trecut de vârsta maturității depline coborî de pe umeri traista învrâstată cu tot cu toiagul în care o agățase. Răspunde apoi la ce ar fi vrut să afle tânărul cel curios:

- Iată ce fac pe aici: aduc fetei, pe care abia am măritat-o la Miroslovești, câteva lucruri rămase de adăugat la zestrea pe care o primit-o la nuntă.

- A, iată că prind a înțelege cimilitura dumitale de mai devreme: ești socrul unui mirosloveștean de-al nostru, și o s-ajungem să ne știm de-a binelea, cum ziceai mai devreme.

Și drumețul păru că și el a înțeles ceva încă nelămurit:

- Așadar, pricep eu, ești din Miroslăvești, băiete…

- Ba îs din Năvrăpești, dar nu fac osebire între cele două sate că, iată, nu știi unde se termină unul și de unde începe celălalt. Satele acestea îs ca unul singur, deși fiecare cu vătaful lui, cu biserica lui.

Socrul cel cu ginere de partea astălaltă a dealului ce desparte Siretul de Moldova o întoarce și el pe întrebări:

- Dar tu, încotro?... Că nu-mi dau seama dacă urci sau cobori dealul.

- Îl urc, bădie. Uite, vezi stejarul acela aproape de coama dealului?

- Nu numai că-l văd, dar îl și știu. Îi stejar bătrân de pe timpul lui Ștefan-voievod. Poate, și mai vechi. Pesemne o fi fost scutit de secure când oamenii locului au tăiat pădurea împrejurul lui, ca să aibă satul pământ de arătură. Îi zice Stejarul lu' Andriuță, ca să nu se uite numele moșierului care va fi poruncit cam așa: „Să nu cumva să-l atingă tăișul vreunui topor! Las porunca asta urmașilor urmașilor mei năvrăpeșteni.”

Și năvrăpeșteanul de peste timp adaugă:

- Noi, sătenii, știm și de ce a fost iertat de gâdele cel cu topor ascuțit. Stejarul e numai bine statornicit acolo, ca să poți observa din vârful lui valea Siretului, de unde dau buzna păgânii cei care vin în hoardă. Fără însă ca săgeata de dincolo de deal să dibuiască străjerul. Eu îs unul din străjerii satului, bădie. Mă aburc în el și scrutez zarea. Iar dacă văd șfări de fum la răsărit sau la vale, pe Siret, dau veste vătafului de primejdie. Iar el știe ce-i de făcut.

- Să-nțeleg că acum mergi la locul de strajă, flăcăule?

- Întocmai, bădie! Se zvonește în sat că au trecut tătarii, în puhoi mare, cu vreo două săptămâni în urmă, spre miazănoapte. De data asta, cică cuminți, parcă uitând de obiceiurile lor sălbatice, de pe când tăiau sau săgetau românul fără alegere și ardeau casele și acareturile gospodăriilor. Au a pedepsi pe ungurii de peste munți pentru jefuirea unei părți din țară. Dinte pentru dinte, cum era odată, după cartea sfântă.  

Bărbatul de la Siret, nu se miră de cele aflate de la Miroslav, căci știa despre acestea mai bine decât tânărul abia copt la trup și minte. Și îi dădu acestuia sfat chibzuit, cu mintea lui peste măsură de matură, trecută prin zbuciumul înfruntării cu vijeliile timpului său.

- Ce nume porți de la botez, voinice?

- Miroslav, bădie.

- Frumos nume! Dar parcă nu prea e de-al nostru. Mă rog, nu asta e nadă de vorbă-ntre noi acum, ci tătarii despre care zici că vorbește satul. Și la noi se știe de oastea tătărească mărșăluindă în susul țării, cu cine știe ce rost. Straja ta, străjere Miroslav, bănuiesc că nu-i îndreptată acum spre zarea Siretului, ci spre cea a munților.

Și Miroslav îi vine în întâmpinare:

- Ai dreptate, bade! Că orice dus are și-ntors. Iar înapoi, sălbaticii precis vor fi scăpați din frâul în care au fost ținuți, la dus, de învoiala cu vodă al nostru.

-Da, da. Și musai că se vor deda la obiceiurile lor barbare, îi întărește bărbatul de la Siret judecata.

Drumețul cel de peste deal îl îndemnă pe străjer să fie cu ochii în patru, iar el porni mai departe, la treburile lui.  

Furca lui Miroslav închipuie tridentul de gladiator în lupta cu un tătar                                                                                                                      

Zile frumoase de toamnă treceau peste satele de la malul Moldovei, foste moșii ale lui Miroslav cel bătrân, despre care moșnegii țin minte de la părinții lor că era un om pe cât de voinic, pe atât de blajin. Era bălai la chip, ca toți cei din cinul casei lui. Cei care-l slujeau bănuiau că stăpânul lor va fi fiind din nația slavilor, deși la vorbă nu se deosebea cu nimic de oamenii locului. Mai erau în satele de pe valea Moldovei oameni ca acel Miroslav din neamul cel oploșit, cu veacuri în urmă, pe meleagurile românilor, ca să lucreze pământul și să crească vite împreună cu băștinașii. Acum nu-i mai deosebești decât prin ochii lor albaștri și părul de culoarea paiului de grâu copt.

Peste pacea satului, prins în treburile anotimpului cel roditor, se abătu starea de primejdie. Miroslav cel tânăr zări focuri fumegânde înspre satele Drăgușeni și Bogdănești, obștile și moșiile din susul Moldovei. De la stejarul cel de folos străjerului, tânărul coborî în fugă dealul Rediului, ca să dea vestea cea rea satului.

Vătaful se sfătui cu preotul și hotârâră amândoi că e nevoie de sfatul bătrânilor cei înțelepți.

Satului Năvrăpești nu mai fusese călcat de tătari de pe vremea năvălirii celei mari, când oamenii cei cu ochii alungiți au pus stăpânire pe țară timp de peste un veac. Sfatul fruntașilor hotărî că trebuie purces de îndată la adăpostirea bucatelor în gropi săpate în grabă și camuflate cu paie ori crengi de pădure, care întruchipează hrana sobelor pe timp de iarnă. Femeile și copii e musai să fugă cât mai adânc în pădure. Să coboare la Groapa urieșilor, că pe-acolo nu-i vad de trecere. Și se pot adăpa de la Fântâna Doamnei, că e pe-aproape. Iar bărbații, cei în stare să folosească furca și securea cu celălalt folos al acestor unelte, să se ascundă câte patru-cinci împreună, cât mai aproape de sat. Dacă o nimeri și pe la noi vreo ciotcă de tătari să le dovedim că satul nu-i pustiu, deși o să pară că e așa.

De îndată, toboșarii au început a slobozi glasul pielii de vițel, iar câțiva călăreți să galopeze pe ulițele satului spre înștiințarea sătenilor despre cele hotărâte întru scăparea de primejdie.

A doua zi, sub pânda bărbaților locului, urcau Holmul, pe cai mici și grași, vreo cincizeci de tătari. Se desprinseră dintr-o trupă mare de purtători de cușme străine, care înainta spre Roman, pe Drumul Băii.

Bărbatul venit din satul de la Siret să-și vadă fiica – Manole, pe numele lui de botez – se puse și el pavăză satului, alături de ginerele mirosloveștean. Hotărî să amâne întoarcerea, ca să dea o mână de ajutor sătenilor aflați în nevoie. Socrul află de la ginere că Miroslav, flăcăul străjer, era fiul vătafului din Năvrăpești și că are har de cântăreț la bisericuța satului. De asemenea, că acesta e pe cale să se însoare cu Florica, fata popii. Acum, la primejdia asta, Florica și câteva femei mai credincioase n-au vrut să fugă în pădure, alegând ocrotirea Domnului în bisericuța satului. Femeile acestea au tras zăvorul pe dinăuntru și așteaptă să treacă urgia.

- Ce spui tu, Gheorghiță?! Femeile acelea cred că încăperea bisericii le poate fi adăpost împotriva tătarilor? Păgânii ăștia au întâiul lor loc de pradă tocmai biserica, umblând după argintării. Și după ce o jecmănesc, îi dau foc. Hai să căutăm o ascunzătoare mai aproape de biserică, ca la nevoie nevoie să sărim în ajutor bietelor femei.

Ceata lui Manole ieși din tainița ei de ocazie și se apropie tiptil de casa fumegândă de la marginea de apus a satului. Apăru lângă ei, ca din senin, și Miroslav. Mai încolo se vedeau ridicându-se alte două vâlvătăi. Focul începu a cuprinde și casele alăturate. Fumul însă le era de ajutor băștinașilor, căci acesta camufla grupul de săteni care se îndrepta spre biserică.

Era de înțeles că tătarii se împrăștiaseră și ei spre a prăda pe cont propriu. Puteau fi zăriți prin pânza de fum câte doi-trei intrând și ieșind din case. Erau înfometați, căci  umblau după mâncare. La ieșire, puneau foc, după meteahna lor cunoscută.

Trei dintre furii aceștia ai pustiului fură surprinși de ceata lui Manole. N-apucară tătarii a scoate săgețile din tolbă, ori să-și ridice iataganele de la brâu, că furcile a tot atâția săteni li se înfipseră în coaste. Unul dintre tătari, al patrulea, ieșise din casă cu întârziere și-avu timp să se pună în gardă. Scoase sabia lui scurtă și se repezi cu sălbăticie asupra lui Miroslav, care abia se zărea dintr-un nor de fum. Acesta îi pară lovitura cu furca lui cu două coarne, ce închipuia tridentul unui gladiator. Când auzi țipătul fierului între coarnele furcii, mânuitorul ei răsuci unealta spre dreapta, și sabia tătarului zbură din mâna care o ținea. Tânărul îi înfipse apoi furca în pântece și-l lăsă de lehamite, spre a se repezi în grabă către biserică.

Pe ulițele satului înecat în fumul pârjolului, ceata lui Manole, întărită cu vreo cinci-șase flăcăi ieșiți din râpa de la Budăie, întâlni alți tătari răzleți care umblau după pradă. Câțiva n-apucară a-și împlini poftele. Prădătorii aceștia, renumiți pentru sălbăticia în luptă, cădeau acum, cu umilință, sub loviturile unor unelte de muncă devenite arme. 

 

Miroslav izbăvește câteva femei de focul pus de tătari 

 

Bisericuța satului ardea cu pală mare, ce tindea tot mai sus spre cer. Nereușind, cu securile lor, să spargă ușa de stejar a lăcașului, tătarii dădură foc bisericii, presupunând că în spuza jariștei vor găsi argintul potirelor, crucilor liturgice și icoanelor îmbrăcate în veșmânt argintat. Dar Dumnezeul creștinilor nu îngădui asta, căci o căpetenie tătărească i-a grăbit pe piromanii stepei să se adune și să plece către miazăzi. Graba asta venea de la știrea că mârzacul lor mai mare a fost ucis de o poteră a lui vodă, venită în ajutorul sătenilor. Căpetenia porunci întoarcerea grăbită în Buceag, sălașul vremelnic al hoardei tătarilor nogai.

Dinspre biserica satului se deslușeau voci bărbătești:

- Săriți, oameni buni! Apă, aduceți apă, că arde biserica!

Preotul satului, ieșit din ascunzătoare, se ruga cu lacrimi șiroinde Domnului, pentru izbăvire de pojarul cel care mistuia biserica. Mai ales că Florica, neprețuitul lui vlăstar, era ferecată pe dinăuntru în lăcașul care devenise cuptor pentru acele credincioase ce puseseră nădejdea în Hristos mai presus de orice pavăză omenească.

Miroslav ajunse printre primii la locul ce putea să le fie rug femeilor dinăuntru. Grija lui cea mai mare era Florica, care urma să-i fie mireasă la timpul potrivit unei astfel de însoțire.

Trosnetele ieșite din îngemănarea focului cu lemnul bârnelor bisericuței și strigătele de panică ale nefericitelor aflate înăuntru, împiedicau deslușirea vocii săteanului lor, care le striga din toată puterea trupului său:

-Deszăvorâți ușa, că ardeți de vii. Sunt eu, Miroslav! Tătarii s-au dus în iadul lor!… 

Degeaba. Flăcăul  a trebuit să smulgă grilajul de la o ferestruică, să spargă pielea de burduf de vită care încropea geamul ferestrei, ca femeile să-l audă pe înțelesul limbii lor:

-Trageți repede zăvorul și ieșiți! Sunt eu, Miroslav!...

Doar una dintre ele a mai avut putere să tragă zăvorul. Celelalte au fost scoase în brațe de Miroslav și alți câțiva bărbați care ajunseră printre primii la biserica aflată în flăcări. Fumul le-a înecat pe femei, dar nu îndeajuns cât să le omoare pe toate. Doar cele mai bătrâne și-au urcat sufletul la Domnul. Și odată cu ele, în afara bisericii, și vreo câțiva bărbați viteji, ale căror furci n-au putut întrece iuțeala săgeților pornite din arcurile sălbaticilor stepei.

Gheorghe Pârlea

Addenda

În această povestire sunt împletite imaginația și faptul real.

Memoria orală ne transmite că bisericuța satului Năvrăpești (acum, contopit cu satul Miroslăvești) a fost mistuită de foc la o invazie a tătarilor sau turcilor. Temelia lăcașului de închinare e localizată, prin resturile de piatră, în arealul identificat cu toponimul Siliște. De asemenea, Stejarul lui Andriuță (în trecut, Andrieș) a dăinuit puțin peste 600 de ani, vârstă stabilită de ing. dr. Ionel Lupu, la Grădina Botanică din Iași.

Istoricii ne dau de înțeles că nu turcii, ci tătarii săvârșeau asemenea acte asupra bisericilor creștine. Rămâne de identificat când se va fi întâmplat asta. La invazia mongolo-tătară de la 1241 e puțin probabil ca satul (nemenționat documentar la acea perioadă) să fi avut biserică. Celelalte invazii ale tătarilor atingeau, de regulă, spre vest, râul Prut. Doar toamna anului 1717, poate fi contextualizată incendierii bisericii din Năvrăpești, aflat în arealul cursului inferior al râului Moldova. Atunci, o oaste de vreo zece mii de tătari, tocmită de domnitorul Mihai Racoviță, a fost alăturată oastei moldovenești într-o expediție de răzbunare împotriva ungurilor. Căci o oștire a regelui maghiar, pornită din Maramureș, prădase târgurile și satele de la răsărit de Carpați cu câteva luni înainte. Puhoiul de tătari nogai, pornit din Bugeac, străbătuse Moldova de-a curmezișul, îndreptându-se spre trecătorile de sus ale Carpaților Răsăriteni. La dus, tătarii păreau bine struniți de domnul Moldovei, ceea ce nu era însă o garanție și pentru drumul de întors.