În una dintre zilele acestea de aleasă Sărbătoare creștină a plecat la Domnul o persoană pe care o prețuiam. A părăsit viața în urma unei grele suferințe, mai devreme decât ne-am obișnuit noi să consacrăm lumește unitatea de timp pentru acest gen de metamorfoză umană. Raportul meu cu persoana respectivă nu era de natura relației care califică în substanța ei definitorie prietenia, dar gravita în jurul ei sub titulatura amiciției.
Cel căruia îi dedic acest exercițiu de activare a memoriei e Gheorghe Pârlea, dascălul bisericesc al comunității creștin-ortodoxe din satului meu de baștină și de domiciliu. În contextul acesta al apartenenței sale la angrenajul socio-spiritual al obștii mele, persoana care a făcut trecerea din prezent în trecut, devenind acum doar memorie, îi era familiară întregii comunități sătești. Eu însă mă raportam la cel rămas acum fără viață cu un plus de atribute care îmi accentuau raportul afectiv cu el.
Printr-o coincidență, purta același nume și prenume cu mine, omonimie care uneori, în urma unor confuzii administrative (facturi, colete poștale, scrisori etc.) mă punea în relație directă cu el, pentru dregerea măruntelor incidente. Apoi, anii diferiți ai nașterii noastre deveniră coduri de identificare inversate pentru cardurile proprii de sănătate. Ne amuzam cu identitățile noastre formale de pe acest palier, eu considerându-mă cel privilegiat, căci acest indicator îmi inducea că-s cu doisprezece ani mai tânăr decât sunt în realitate. Iată, prin confuzia care, în cazul meu, rămâne funcțională (codul de acces al cardului de sănătate) până voi pleca și eu în marea călătorie, voi perpetua legătura aceasta conjuncturală cu răposatul, ignorând chiar și hotarul care desparte pământescul de ceresc.
Dar ceea ce mă lega cel mai strâns sufletește de dascălul bisericesc Gheorghe Pârlea era filiația lui cu tatăl meu, anume mijlocirea prin care el, un copil dintr-o familie numeroasă, fără perspectivă spre o meserie pe cale instituțională, a urmat să îmbrățișeze această ocupație profesional-spirituală de cântăreț bisericesc.
Tata, om simplu dar cu deschidere spre spiritualitate și faptele cele ce definesc în termenii populari omenia, se atașase de slujitorul Bisericii din Ciohorăni (pe atunci, sat în componența comunei mele), părintele Gheorghe Dumitriu, preot dedicat osârdiei creștine în Oastea Domnului, o mișcare evlavioasă din sânul Bisericii Ortodoxe. Atunci a cunoscut tata, prin acest paroh al satului, familia dascălului bisericesc abia plecat la Cer. O intuiție care se va fi bazat cumva pe argumente l-a îndemnat pe părintele meu trupesc să propună familiei tânărului Gheorghiță înscrierea băiatului la școala de cântăreți bisericești de pe lângă Seminarul de la Neamț. Fiind consilier al Parohiei Bisericii „Sf. Treime” din Miroslovești, tata avea vad în a se sfătui cu părintele Constantin Movileanu, parohul Bisericii noastre de atunci, spre a-i sprijini propunerea, căci dascălul cel bătrân era menținut activ doar din necesitate, negăsindu-se un dascăl înlocuitor. Și, pe drumul acesta croit și cu aportul tatei, tânărul devenit cântăreț bisericesc cu patalama la mână, se însură cu o tânără din Miroslovești și își orândui viața la baștina soției. Împlinindu-și frumosul spirit al omului plăcut lui Dumnezeu, alături de părintele paroh Liviu Siminciuc, ajunge să fie îndrăgit de toată comunitatea creștină a satului în care s-a integrat.
Din păcate însă, dascălul Gheorghiță Pârlea (diminutivul de alint, folosit frecvent asupra persoanei sale, spune și el ceva frumos) n-a apucat să guste și din bătrânețea propriu-zisă, căci la șaizeci și cinci de ani omul încă mai are planuri de viață. Dar măcar a apucat a-i încolți în inima-i generoasă bucuria de a fi bunic, căci mi-a împărtășit într-o împrejurare această stare a sa fericită, o împlinire mult râvnită de oricare trăitor cu rădăcini în vatra neamului românesc, atunci când acesta are a-și încheia stagiul cel pământesc.
Așadar, dascălul bisericesc Gheorghe Pârlea, unul dintre cei doi mirosloveșteni omonimi a trecut la cele veșnice. Iar celălalt, dascălul de școală, care încă mai conjugă verbele la timpul prezent, persoana I, hărțuit de agenții bătrâneții, reflectează cu tristețe și cu accentuată neliniște interioară la pățania tizului său, șoptind repetat invocarea aceea pe care o rostește în aceste zile un sat întreg, anume „Dumnezeu să-l ierte!”
(…celălalt Gheorghe Pârlea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu