ȘI HOȚUL ȚINE PAȘTELE

 

(Din amintirile unui copil contemplativ)

Era la opt-nouă ani după războiul cel care, pentru o zi-două, îi adusese pe rușii cu stea în frunte pe ulița copilăriei mele, ba și în ograda în care eu am început să deslușesc lumea. Războiul încă mai trimitea unde sonore din ecoul care se subția încet-încet. Satul își reintrase în matricea vremurilor de pace, chiar dacă după alte reguli, cele impuse păcii de câștigătorii războiului.

Copilul care eram la acel timp se puse serios pe exploatarea firii sale contemplative. La cei cinci-șase ani ai mei mă edificasem deja asupra unor adevăruri. De exemplu, de ce gâzele acelea roșii cu puncte negre, ce dădeau buzna primăvara pe temelia casei, se numesc „vacile Domnului”. Fiindcă au fost văzute mai multe pe zidul Bisericii, acolo unde omul se întâlnește cu Domnul. Știam, de asemenea, de unde răzbate până sub clopotul de cer de peste ograda mea acel "Pu! Pu! Pu! Pu!"... ieșit din gură fără viață. Era vocea unei pive mecanice de postav de pe celălalt mal al Moldovei, de la Păstrăveni ori de la Davideni. Moș Cosache, vecinul, zicea că-i moară, dar eu îl credeam pe tata.

Nu era pe înțelesul meu, însă mă preocupa de zor de ce Bercu, câinele nostru, a confundat-o pe Olguța, cu mine. Oare să-i fi întunecat mintea furia de paznic ațâțat, de eu i-am devenit străin de ogradă, iar tovarășa mea de joacă, musafira, deveni gazda?! Desigur ar fi trebuit luat în seamă și un posibil fapt al confuziei, anume că și Olguța, și eu, deși nu se cuvenea asta pentru mine, aveam basmale pe cap. Mamele noastre încercaseră prin asta să se opună unui vânt obraznic, de primăvară, care ne biciuia obrăjorii fragezi. Mai precis, cineva, acel uneltitor al întâmplării, nu s-a îndurat să lase semnele rănilor pe chipul fetiței. La vremea potrivită, băiatului avea să-i crească păr pe față și să-i dosească urmele agresorului confuz. Pentru fată însă nu se prefigura un asemenea remediu.

Sub teiul de la poarta ogrăzii, fără a ști încă de „Amintirile…” lui Creangă, băiețelul cu „de ce”-urile pe buze se mira întrebându-se cum a putut crește copacul acela – cu scorbura pupezei, și el – deasupra zămnicului?! Că sub el "... e o bortă mare-mare!”.

Dar mirarea cea mai obsedantă a copilului din ograda gospodăriei lui Neculai a’ lui Giță Pârlea era legată de neomenia unui... om. Cum a putut el să lase un copil cu răbdarea pe jăratec, tocmai de Paște, fără bunătățile abia ieșite din cuptorul de la poartă?! Da, de la poartă, mai degrabă spus: de lângă drum. Bunicul era un om tare pașnic. Și asta îl făcu să creadă că toți oamenii sunt ca el. Așa că la umbra teiului de la poartă își săpase zămnicul - o groapă acoperita cu îngrăditură de lemne și lut - și meșterise deasupra lui șopronul menit să apere de intemperii, pe lânga pivniță, și cuptorul cel cu sobă și plită pentru gătitul bucatelor vara. Cât despre faptul că locurile acestea strategice ale gospodăriei ar putea interesa răufăcătorii, „…facă-se voia Domnului! Doar să ceară, că vor primi”, zicea bunicul.

În Joia Mare a acelui an, mama și bunica Mărioara, ca toate gospodinele satului, plămădeau și treceau prin focarul cuptorului - acum cot-la-cot, căci în dese împrejurări erau „la cuțite” - pasca și cozonacul, prilej pentru ațâțarea poftei trecătorilor de pe uliță. Pe masa încropită de bunicul, cioplitor ce ducea tradiția a trei generații de dulgheri în familie, gospodinele casei rânduiseră bunătățile de sărbătoare spre a se răci. Au cumpănit ele apoi, cu oarece gâlceavă, dacă să le lase acolo până în Sfânta Duminică a Învierii Domnului. Talerul cumpenei a fost de partea bunicii. Că, hotărî ea, „…dacă joi și vineri noaptea n-'or dat hoții, în noaptea Învierii – nici atât. Îl vor fi având și ei, tâlharii, pe Hristos măcar în gând, dacă nu și în inimă”. Bunica însă, după înțelesul ei, avu acest cuget creștinesc asupra celor pe care lumea îi numește „haiduci”. „Că hoțul de rând nu merge la Biserică, iar când o face, precis se amăgește că Hristos i-ar putea ține parte la nelegiuiri.”, gândea mama.

Cugetul neîmpăcat al mamei prevesti roadele cele otrăvite. Și la așa supărare mare, rămași fără masă creștinească de Paște, precum păgânii, tot bunica hotărî numaidecât urmarea faptei lipsită de omenie – asta, anume la „Învierea a doua”: „Dumnezeu va fi Judecător, că eu nu las dreptatea pe sama jandarmului. Voi scoate părticele... Să moară și să ardă în focul iadului cel ce ne-a făcut asta!”

Mama s-a opus cu toată ființa sa, încercând s-o lămurească despre roada iertării, că... „Nu se potrivește asta chiar de Învierea Domnului Iubirii. Ba că nicicând nu se cuvine să ne luăm după Legea cea veche: dinte pentru dinte, ochi pentru ochi. Că Hristos n-o să ia nicicum în seamă cererea asta de răzbunare. Cum să ceri moartea - fie și a un netrebnic -, când știm că Domnul nu vrea moartea păcătosului?!”.

Nu se știe dacă mama a avut puterea de a o întoarce pe bunica din hotărârea ei asupra răzbunării celei plănuite cu intermedierea Bisericii. Mama era convinsă însă că preotul satului, un înțelept cu Teologia la Cernăuți, n-ar fi dat părticelele, meridele de pe Sfântul Disc, în scopul crud la care a râvnit impulsiv bunica sub focul nădufului. Se știe însă precis că la puțină vreme după prădăciunea aceea domestică, săvărșită taman în noapea Învierii, clopotul cel mare al Bisericii a înștiințat satul că un membru al obștii a plecat la Domnul. S-au aflat repede și detaliile: murise un bărbat în puterea vârstei. Unul care din când în când se îndeletnicea și cu furtișagul. Mortul s-a întâmplat să fie un cotean al păgubiților de pomină din noaptea Învierii.

Mai e de adăugat aici ceva. Că păgubiții n-au petrecut Paștele în lipsa bucatelor simbolice. În după-amiaza Duminicii Învierii, vecinii nu pridideau să încapă pe poarta de cercevele a pățiților, cu toate cele ce simbolizau, între altele, ofranda adusă Domnului pentru jertfa Sa întru salvarea noastră de la moartea spirituală.

Gheorghe Pârlea

Foto: Fiul pădurarului, Nicolae Tonitza