O glumă năstrușnică, născută din umorul matricial al consătenilor mei, îmi dă impulsul de a o considera demnă de un imaginar „premiu de popularitate”, rezultând din asta și condiția "mediatizării" ei. Am aflat-o în timpul implicării mele la scrierea monografiei satului de baștină*
Glumeții au vrut-o numaidecât victimă pe Marița lui Ioniță, o codană numai bună de măritat, cu pețitori de toată mâna dar respinși de fată pe rudă și pe sămânță.
În satul de la malul Moldovei, aflat în peisajul auroral atins de inegalabilul condei al marelui Sadoveanu, sătenii obișnuiau ca în nopțile verilor din urmă, mai călduroase ca acestea ale timpului nostru, să-și mute „dormitorul” în podul șurii, pe prispa casei sau în căruța din ogradă. Își încropeau saltea din paie sau își întindeau trupul direct pe brațul de fân care le adâncea somnul cu parfumul florilor retezate de coasă.
Marița cea fudulă ce-și aștepta prințul din altă lume, sau măcar din alt sat, nu făcea abatere de la obiceiurile văratice ale obștii. Ea prefera însă căruța din mijlocul ogrăzii și moliciunea fânului cu miros de sânzâiene. Cât despre prudența fetei asupra consecințelor rezultate din eventuala provocare a vreunui flăcău mai nestăpânit, nici vorbă.
Chiar dacă nu cu urmări agravante, ceva trebuia să i se-ntâmple odată și-odată și Mariței, fata care cam ațâța starea celor ce se împlineau încet-încet în ale bărbăției.
Cel ce hotărî să-i plătească într-un fel anume fetei pentru ostentativa ei stăpânire de sine nu era nici el un mormoloc. Năstrușnicul Vasile Toma abia aștepta momentul, iar asociații la pozna sa așteptau doar un fâșcâit ieșit din două degete împreunate pe limba întreprinzătorului.
În noaptea aceea fierbinte, cu destul timp înaintea ivirii zorilor, un pâlc de flăcăi trecu în taină la treabă. Fiecare isprăvnicel își suflecase mânicile cămășii și, tiptil, gloata deschise porțile cele mari ale ogrăzii gospodarului care îi era părinte frumoasei și ațâțătoarei Marița.
Luna lumina carul cu fata cea îmbătată de somnul adânc al nopții. Luminătorul cel cu două coarne le era complice băietanilor poznași, căci numai el, stăpânul nopții, vedea cu câtă caznă, metru cu metru, fără nicio zdruncinătură, flăcăii ajutau carul să-și urmeze făgașul, mai întâi ieșind pe poartă, apoi ținând drumul spre mijlocul satului. Unul repeta mătănii, îndepărtând pietrele din calea roților, ca nu cumva poticnirea să strice somnul adormitei din brațele vehiculului cu doi flăcăi la oiște și alți patru împingând pe lângă roțile cele care, încă din preistorie, au revoluționat raportul omului cu distanța și timpul.
În sfârșit, când carul ajunse în locul plănuit de șugubeți, ostenitorii se-mpânziră pe la casele lor, să prindă două-trei ceasuri de somn. Aveau să se întoarcă numaidecât în zori, spre a fi martori la revelația pe care i-au pregătit-o Mariței.
La prima geană a astrului zilei, băietanii erau la locul faptei. Somnoroasa din carul fantomatic nu dădea semne de deșteptare. Dacă s-ar fi întâmplat asta, satisfacția "scenariștilor" n-ar fi fost îndestulătoare. Abia când se lumină bine de ziuă și forfota prinse glas în buricul satului, în medeanul în care evreul locului își deschidea dugheana, sătenii își pironiră ochii a mirare asupra carului fără boi la oiște. Starea lor de nedumerire ajunse la apogeu când fata se ridică în coșul carului, în cămașa ei de cânepă ghilită și răsghilită de mâinile mumă-sii, își ridică brațele și-și arcui trupul amorțit, după cerințele anatomice la ridicarea din așternut. Asta, până ce ochii fetei, frecați insistent de cei doi pumnișori, zăriră în jur un alt peisaj decât cel din ograda gospodăriei sale. Zări și ceata de flăcăi, cu Vasile Toma în frunte, făptuitorii care dădeau frâu liber stării rezultate din izbânda tărășeniei lor. Era taman de-ajuns ca Mariț să înțeleagă ce i se întâmplă și ce are de făcut. Își aduse aminte în grabă de calea spre casă pe care o alese Nică a' lui Ștefan a Petrei de la Humulești, ca să-și ascundă goliciunea; goliciunea Mariței putea fi doar ghicită prin subțirimea cămășii.
A urmat apoi, chiar la fața locului, o gâlceavă pe cinste între tatăl fetei și autorul principal al poznei, ușor de dibuit după antecedente.
Văpaia tărăboiului fu stinsă îndată ce asistența ocazională la pozna flăcăiașilor încă nechemați la cătănie se risipi pe ulițele satului. Colbul verii secetoase începu să ia în stăpânire șleahul drumului, în huruitul carelor, vehicule care, spre deosebire de cel peste noapte, aveau la jug plăvanii, blândele necuvântătoare ce osteneau în solidar cu omul care le stăpânea.
Gheorghe Pârlea
(Foto: Fată șezând - pictură de N. Grigorescu)
______________________
* Monografia Comunei Miroslăvești – Despre oameni si locuri, coord. Ioan Pârlea, Ed. Emia Deva, 2004 (ed. I), 2009 (ed. aII-a)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu