Întoarcerea acasă
După capitularea Germaniei, pe la începutul lui iulie 1945, o comisie pentru
repatrierea foştilor deţinuţi din lagărele germane a hotărât repatrierea
copiilor români din satul ceh.
Întoarcerea a durat peste o lună, căci liniile ferate erau copleşite de trenuri
militare care nu mai pridideau să întoarcă acasă armamentul rămas ori capturat
şi combatanţii sleiţi de puteri ai acestui cumplit război.
În gara din Budapesta, în timp ce schimbau trenul, Mihai, fratele cel de
aproape cinci ani, scăpă piciorul între şine tocmai când se schimba macazul.
Manevra feroviară era destinată unei locomotive care se deplasa în viteză. Cu
prezenţa de spirit necaracteristică unui copil de doisprezece ani, Grigore îşi
scoate cămaşa şi o vântură disperat înspre monstrul de fier care se apropia ameninţător.
Mecanicul observă semnalul şi opreşte la timp.
Tot pe teritoriul Ungariei, într-o altă gară, mezinul coborî pe neobservate
după Grigore, care se îndepartă în grabă de tren pentru a găsi undeva o sursă
de apă. Trenul porni surprinzător de repede şi luase deja viteză când Grigore
îl văzu pe cel mai vulnerabil dintre fraţi între linii. Cu sufletul la gură, alergă
disperat și reuşi să-l înhaţe şi să-l zvârle într-un vagon cu uşa deschisă.
Fratele mai mare abia reuşi să se agaţe şi el de scara ultimului vagon. Cum
însă în marfare nu poţi să treci dintr-un vagon în altul, iar trenul lor a mers
fără oprire în multe gări succesive, micuţul Mihai a călătorit o vreme singur
într-un vagon. Abia când trenul a oprit într-o gară, Grigore şi-a luat piatra
de pe inimă, găsindu-şi frăţiorul cuminte şi contrariat de ceea ce i se
întâmplase.
Prin ţară, de la Curtici până la Bacău au făcut şase zile. Iar la Bacău, Crucea
Roşie, în grija căreia se aflau, i-a ţinut în gară cincisprezece zile.
Acasă, la Soci, imediat ce a fost desconcentrat, Dumitru Dominte, tatăl
copiilor, s-a repezit în satul în care îl avea refugiat pe Costache, băiatul
cel mare, apoi a dat fuga la Slănic Moldova ca să-i aducă acasă şi pe cei patru
mai mici, pe care îi știa aflați în grija așezământului social. Aici însă află
cu nedumerire că nu ştie nimeni nimic de soarta copiilor din Preventoriu.
Întrebând din om în om, mergând pe jos până la Târgu-Ocna, află că grupul de
copii din tabăra socială de la Slănic a fost luat de nemţi în Germania. Să cadă
cerul pe el! Nu putea să facă nimic mai mult decât să aştepte sfârşitul
luptelor din Ardeal, apoi să plece pe urmele lor, în speranţa că va afla ceva
mai mult despre soarta copiilor. Aşa a şi făcut. A mers pe ruta pe care trenul
i-a scos plozii din ţară până la graniţa de la Curtici. Neaflând însă nimic mai
mult decât ştia, s-a întors acasă trăindu-și drama când în deznădejde, când în
resemnare.
Dar unde s-a mai văzut ca un părinte în situaţia lui Dumitru Dominte să aibă
somn, să aibă poftă de mâncare. Cu atât mai mult cu cât aflase din ziare despre
iadul din Germania în preajma capitulării. Sătenii îl compătimeau şi nu-i
dădeau nicio speranţă. Colac peste pupăză, singurul băiat pe care-l mai avea
lângă el, Costache, îşi mutilase mâna dreaptă, în timp ce “pescuia” în Moldova
cu explozibil recuperat de pe linia frontului. Între timp îşi scrântise şi el,
tatăl, mâna stângă, aşa că au ajuns să-şi spele camăşile în doi: “fiul ţinea
cămaşa cu mâna stângă, iar tatăl o spăla cu mâna dreaptă”, descrie episodul
autorul memoriilor.
În primăvara lui 1945, Dumitru a plecat la Bucureşti ca să dea anunţ la ziarul
“Universul”, în speranţa că această nouă încercare îi va fi de folos. Renumitul
ziar bucureştean avea acum însă alte priorităţi, cele legate de instalarea
noului Guvern condus de Petru Groza. Aşa că abia în vară ziarul dădu curs
priorităţii tatălui cu patru copii dispăruţi fără urmă.
Se făcuse deja toamnă când, în sfârşit, fraţii Dominte ajunseră în răvăşita
gară din Paşcani. Aici, cei patru copii, avându-l în frunte pe Grigore, care
târa o valiză nemţească drept captură de război, aştepta pe cineva care să-i ia
în primire. Curioşii care intrau în vorbă cu minorii – prezenţă inedită în
gară, printre militarii din ambele tabere beligerante – izbucneau în râs când
aceştia susţineau cu înverşunare că vin din lagărele germane. La fel şi
ofiţerul care i-a dus la Primaria oraşului. Acolo, livretul de de deţinut la
Erfurt al lui Grigore, singurul dintre cei patru copii care poseda un asemenea
document, risipi nedumerirea celor din preajmă. Desigur, au fost lăsaţi să se
descurce singuri în restul drumului lor spre casă, pâna unde mai aveau de
parcurs vreo cincisprezece kilometri. Pe drumul din şesul Paşcanilor i-a ajuns
o căruţă, chiar a unui socean, încărcată cu fân din lunca Siretului, în care au
fost suiţi cei doi copii mai mici, Mihai şi Ilie. Grigore şi Ion, nerăbdători,
au pornit-o înainte, spre satul în care tatăl lor se pregătea să cedeze
îndemnului apropiaţilor de a le face copiilor parastas după datina creştină.
Iată cum descrie col. Grigore Dominte, în cartea sa de memorii, clipa
reîntâlnirii cu tatăl său, la întoarcerea din Germania: “M-am oprit la
gard şi am strigat, dar n-a răspuns nimeni; toată grădina era plantată cu
porumb, care era încă verde, şi nu se vedea nimic. Pe iarba din livadă era
priponită Joiana, care a supravieţuit războiului. Lângă ea, un viţel mare. După
un timp s-a ivit în mijlocul porumbului un om cu barbă, ca lipovenii, înnegrit
de soare, care, auzindu-mă, s-a prăbuşit la pământ de emoție. Eu am sărit
gardul din sârmă şi m-am dus lângă el. Când şi-a revenit, prima lui întrebare a
fost : <<Unde-s Mihai şi Ilie?!>>. Şi nu îndrăznea să creadă că vin
şi ei agale, în căruţa cu fân a lui Ion Sasu”.
***
Despre evoluţia ulterioară a lui Grigore, „liderul” fraţilor soceni care au
supravieţuit lagărelor naziste, aflăm că, susţinut de un preventoriu social, a
urmat Şcoala Normală (la Iaşi, finalizată la Bacău) şi Facultatea de Istorie
(Secţia arheologie) a Universităţii din Bucureşti. A intrat în învăţământul
corecțional al Ministerului de Interne, unde a făcut carieră ca profesor şi
ofiţer-comandant al şcolilor de delicvenţi minori. După desfiinţarea acestor
instituţii de reeducare, a lucrat ca ofiţer judiciar. A decedat în 2012. Cât
despre ceilalţi trei fraţi, Ion a fost avocat în Suceava, Ilie – tehnician
zootehnic la Pașcani, iar mezinul Mihai, tehnician agrotehnic la Suceava. Cei
patru fraţi, eroi ai cărţii amintite mai sus, au participat în ziua de 12 iulie
2009 la Sărbătoarea fiilor satului, organizată la Mirosloveşti, comuna de care
aparţine satul natal, Soci. Autorului memoriilor i s-a conferit titlul de
„Cetăţean de Onoare” al comunei.
Gheorghe Pârlea
Foto: Imagine preluată de pe internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu