De la Preventoriu, în lagărele naziste
În vara lui
1944, copiii Dominte nu s-au putut evacua odată cu sătenii şi au continuat să
convieţuiască cu militarii. Când luptele s-au înteţit în zonă, un ofiţer i-a
obligat să se refugieze şi ei. Copiii și-au pus câteva blide într-un paner de
papură, şi-au luat Joiana de funie – acum, “bucătăria lor de campanie” – şi au
plecat la Verşeni. Au zăbovit acolo vreo săptămână, dormind pe unde apucau,
chiar şi pe şant, alături de animalul care-i ţinea în viaţă, apoi s-au
îndreptat, obligaţi de autorităţi, spre Roznov (județul Neamț). Exodul a durat
zile întregi. Se opreau din loc în loc ca să pască Joiana şi-apoi s-o mulgă.
Era atâta suferinţă în jur, încât ciotca de copii cu văcuța de funie nu a atras
nimănui atenția prin ineditul prezenței lor în peisajul forfotei celor ce se refugiau
din cale rușilor. Nimeni nu le-a adresat o vorbă în tot acest timp. La
Bălăneşti au fost despărţiţi şi repartizaţi pe la familii mai înstărite, ca să
fie folosiţi la muncile gospodăriei.
Tatăl, aflat atunci la compania de pază de la Bacău, primeşte veste despre
evacuarea copiilor şi obţine o nouă permisie. Îi găseşte slugi pe la casele
gospodarilor nemţeni şi află cu sfâşiere de moartea unuia dintre cei șase copii.
Se-ntoarce la unitate, luându-i cu el şi instalându-i clandestin în cazarmă pe
patru dintre băieţi: Grigore, Ion, Ilie şi Mihai (pe Costache, băiatul cel mare
îl lăsă în satul cu refugiaţi). Aici îi descoperă un general venit în
inspecţie, care ordonă (după ce intervine personal la patronajul unui serviciu
social) trimiterea minorilor în tabăra de copii orfani din Slanic-Moldova,
staţiune înţesată cu ofiţerimea germană care răspundea de trupele din Moldova.
După ce ruperea frontului deveni iminentă, cei 40 de copii orfani din
preventoriul de la Slănic sunt trimişi în Ardeal; e inexplicabil însă de ce
evenimentul militar n-a avut aceeaşi consecinţă şi pentru restul populaţiei din
zonă. La Ciceu, cele două vagoane de marfă care-i transportau au fost ataşate,
sub instrucţiunile unui militar ungur, altui marfar, dirijat în aceeaşi notă
confuză spre Budapesta. Aici, copiii (şi cele trei educatoare care-i însoţeau)
au fost comasaţi într-un singur vagon, evident, tot de marfă. Abia atunci
educatoarele aflară că, pe traseu, copiii mai mari evadaseră din “închisoarea
feroviară”. Grigore, cu luciditatea-i precoce, ar fi făcut-o şi el dacă nu
apăsa asupra lui grija fratelui mai mare faţă de cei mai mici (cel mic avea 4
ani).
Calvarul deportării spre vest a durat săptămâni. Pe teritoriul Austriei,
bombardierele anglo-americanilor ameninţau mereu viaţa micilor deportaţi, care,
la “vaietele” înspăimântătoare ale sirenelor, săreau din tren, în mersul
încetinit al marfarului, ca să se adăpostească în tranşeele paralele cu linia
ferată. La încetarea alarmei antiaeriene, la Salsburg, îşi aminteşte Grigore
Dominte, nu prididea să numere morţii din rândul localnicilor. În gările mari
(Viena, Salsburg, Linz), în care bombardamentele Aliaţilor făceau din geometria
perfectă a liniilor ferate mormane de fiare contorsionate deasupra unor cratere
neverosimil de largi şi adânci, copiii cu vârste de peste zece ani erau scoşi
şi ei la munca silnică de refacere a drumului de fier. Prilej pentru Grigore,
premiantul de la şcoala din Soci, să-şi adâncească maturizarea precoce.
În Austria, grupul de copii din România a fost internat într-un lagăr-satelit
al celebrului lagăr nazist de la Dachau, în care fraţii Dominte au cunoscut
toată panoplia de orori ale fenomenului intrat în istorie sub vocabula
Holocaust. Reprezentanţii rasei ariene au constatat, la fiecare dintre zecile
de controale, că Grigore şi fraţii lui nu erau circumcişi. Să-i fi scăpat asta
de la cutremurătorul deznodământ: exterminarea?
De la Dachau, copiii români au fost transferaţi în alt iad, de aceeaşi factură,
la Erfurt, în Germania. Aici, dezumanizarea i-a făcut pe Grigore şi pe fraţii
lui părtaşi la modul de viaţă al necuvântătoarelor. Au “păscut” iarba din
ţarcurile lagărului (de regulă, aceasta se epuiza repede, de cum îi dadea
colţul, şi atunci trebuiau s-o smulgă din afara ţarcurilor lagărului, prin
gardul de sârmă ghimpată, aflat mereu sub tensiune electrică), sau au
“ciugulit” seminţe de plante cunoscute şi necunoscute, cele de ricin fiind cât
pe ce să-l omoare pe Grigore. Tot el a fost supus unor experimente medicale
atroce: i s-a extirpat un ganglion inghinal fără anestezie, şi i s-a extras din
stern, cu o seringă înspăimântătoare, “o substanţă alb-rozalie”.
Aici, la Erfurt, baraca în care supravieţuiau fraţii Dominte se afla chiar
lângă crematoriu, diabolica instalaţie în care erau arse mormanele de cadavre
umane ale nefericiţilor cu stadii mai vechi în lagăr. Norocul lui Grigore şi al
fraţilor săi a fost, probabil, că ei au nimerit în aceste “locaţii” ale morții
mai spre sfârşitul războiului. Căci, cine știe?...
În primăvara lui lui 1945 aliaţii începeau să se apropie de Berlin şi
comandantul lagărului a primit ordinul precipitat de a-i transfera pe copiii
români într-un sat mai dosit, în gospodăriile unor nemţi fideli Reichului, în
scopul de a scăpa de culpabilizare. Copiii au fost exploataţi o vreme de aceşti
fermieri cu suflete de gheaţă, faţă de care unul dintre protagoniştii acestei
odisei, acelaşi Grigore, mărturisește că nu manifestă niciun respect. Au fost
transferați apoi într-un sat din Cehoslovacia, aflat într-un protectorat german din regiunea
Sudeţi, sub paza unei unități germane ai cărei soldaţi erau tot la fel de
temuţi ca şi cei din trupele SS. Abia acum intervine Crucea Roşie
Internaţională (și spiritul umanitar al populaţiei cehe, în contrast izbitor cu
răceala celor din satul german).
Deşi tot în condiţii de detenţie, Grigore Dominte simte în Cehoslovacia starea
aceea de trecere de la agonie la extaz. Ca un paradox, însă, taman aici era cât
pe ce să sfărşească fulgerător, ucis de un glonţ rusesc, după ce a trecut prin spaima
morţii în cele două lagăre fasciste. (Va
urma.)
Foto: Imagine preluată de pe internet
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu