Prolog:
Ceea ce urmează în acest exercițiu narativ e
rezumatul unui capitol din cartea de memorii a regretatului prof. col. Grigore
Dominte, „De la Dachau la Erfurt, director la Corecţie şi apoi ofiţer de
Miliţie”, Ed. „Irexon”, Bucureşti, 2006. Citindu-i cartea, i-am împărtășit
impresiile mele de cititor într-o scrisoare, pe care autorul le-a inserat ca
prefaţă în ediţia a II-a a cărţii, adresându-mi totodată rugămintea de a-i
face cunoscută cartea prin mijloacele care îmi stau la îndemână.
Cunoscându-l personal pe autor şi ştiind că
exemplarele cărţii sale nu vor putea acoperi suficient condiţia de
mărturisitoare ale dramelor războiului, mă oblig să răspund dorinței sale
testamentare și să intermediez ajungerea conținutului cărții (firește, într-o
sinteză) la generațiile care nu au cunoscut ororile războiului. Desigur centrul
de interes al memoriilor sale îl constituie acel capitol odiseic, legat de
experiența autorului și a fraților săi în lagărele naziste, capitol asupra
căruia îmi asum demersul meu de aici. O fac și din convingerea personală
că Istoria, o ştiinţă „rece”, bazată pe documente, impune – prin ea însăși – a
fi completată cu mărturiile celui care-i oferă substanța: participantul direct
la faptul istoric, omul, elementul central al acestei ştiinte umanistice.
***
În sat, sub spectrul războiului
O poveste reală – şi totuşi neverosimilă –, provocată de acest monstru al
Istoriei ce poartă numele (adaptat ortografic) de Al Doilea Război Mondial.
Dumitru Dominte, gospodar în rândul oamenilor, cum se spune, avea în preajma
războiului şapte copii, o nevastă frumoasă dar bolnavă de boala cea mai
frecventă a vremii, tuberculoza, o Joiana bună de lapte şi ceva pământ moştenit
din tată-n fiu de la stramoşii săi. Unul dintre ei, Călin Dominte, venise la
Soci de dincolo de Carpaţi, cum vor fi venit şi înaintaşii consătenilor săi din
spiţa Sasu ori Moroşanu.
Avea Dumitru Dominte ceva din firea ardelenilor căci nu era lung la vorbă şi,
mai ales, era hotărât în faptă. Cum oare să-ţi explici felul în care şi-a luat
nevastă?!... La o horă a satului, i s-a întâmplat lui Dumitru, flăcău cam
trecut cu vârsta, să simtă un fior ciudat, ca şi cum o energie, încă
necunoscută lui până atunci, îl "curentă" când o privea pe Raruca lui
Dumitru Sasu, o fată peste măsură de frumoasă, de vreo nouăsprezece ani. A
aşteptat spargerea horei, odată cu apusul soarelui, ca să găsească motiv s-o
însoţească acasă pe cea care musai trebuia să-i devină nevastă. Când a ajuns pe
la poarta gospodăriei lui, căci pe-acolo avea drum codana, a tras-o-n ograda
sa, cu tot cu creanga părului de care fata se agăţase în încercarea disperată
de-a se opune. Odată intrată în casa flăcăului pe înnoptate, victima acestui
vicleşug nu mai putea da înapoi. A împărtăşit cu Dumitru Dominte, flăcău
răsărit, cu minte înclinată spre acumulări intelectuale (îl citea pe Tolstoi,
pe Hugo, pe Schiller), viaţa aceea precară a refacerii de după Primul Război
Mondial.
Ca o fatalitate, cei doi însurăţei au trebuit să-şi trăiască experienţa de
familişti între două Războaie Mondiale, evenimente tragice care au implicat
două generaţii consecutive. N-au apucat a-şi vedea copiii crescuţi, că s-a şi
arătat noul iad pe pământ, un preludiu al Apocalipsei, care a curmat în patru
ani peste 50 de milioane de vieţi.
Dumitru Dominte începuse deja să urce Golgota propriului destin cu doar câţiva
ani înainte de declanşarea războiului. I-a murit mai întâi cel de-al doilea
născut. Copiii îi veneau pe lume câte unul la doi ani. Mama lor era firavă şi
şubrezită de vechea-i suferinţă fizică. La puţin timp după naşterea celui de-al
şaptelea copil, biata femeie s-a sfârşit, cu fiul din urmă la sân.
Tatăl era de-acum şi mamă pentru cei şase copii. Dar oare cum poţi face asta?!
Iată cum, citându-l pe cel de-al treilea născut, autorul cărţii amintite:
“Fiindcă tata nu putea face faţă îngrijirii celor şase băieţi minori, era
obligat să ne pună la muncă pe fiecare după puterile lui; astfel, cei mai mari
se ocupau de muncile agricole [la câmp], iar cei mai mici de îngrijirea
păsărilor, porcilor şi vitelor”. Cei şase copii cu vârste între patru luni şi
paisprezece ani n-apucară a se obişnui cu absenţa mamei căci începu pentru ei o
altă nenorocire.
Când i-a venit ordin de concentrare, Dumitru Dominte avea terminată armata de
vreo cincisprezece ani, cu gradul de sergent. Acum trebuia să-şi ia în primire
din nou puşca, dar în ce condiţii?! Abia îi murise, în iarnă, nevasta şi avea
de hrănit o casă de copii. Poate c-ar fi găsit el înţelegere la „Comenduire”,
dar să vedeţi întâmplare. Fratele său mai mare, Grigore, ca să scape de
concentrare se dădu la Comisariat drept Dumitru, cu tot cu situaţia lui
familială, şi invocă înţelegere pentru anularea ordinului de concentrare.
Culmea, o şi obţinu. Acum ce să mai facă Dumitru?! Să-şi înfunde în puşcărie
fratele? Îi lăsă cu legământ copiii în grijă şi de-aici încolo îl va înjura
până la sfârşitul vieţii.
Până în 1944, copiii Dominte îşi vor purta aproape singuri de grijă, ajutaţi
sporadic de rude şi de nişte săteni inimoşi. Unchiul Grigore, cel cu substituirea
de persoană, s-a străduit şi el să-şi spele ruşinea faţă de ostaşul aflat în
locul lui la Cotu’ Donului.
Au trecut doi ani de când copiii Dominte trăiau fără mamă şi fără tată. Frontul
de Est se apropia de România, odată cu compania sergentului Dumitru Dominte,
care, ascuns în carapacea lui de introvertit, era greu "de citit" de
către tovarăşii lui de arme. În aceste împrejurări, soceanul făcu ce făcu şi
obţinu o permisie de trei zile ca să poată veni, de la Nistru, pe Valea
Moldovei, unde sălăşluiau în nevoi cei şase copii ai săi. Găsindu-i slabi şi în
mizerie, întârzie întoarcerea cu două zile, în încercarea sa precipitată de a
mai orândui treburile casei, timp în care sergentul fusese dat dezertor şi
deferit Curţii Marţiale. A fost judecat sumar şi condamnat la 25 de ani
închisoare, osândă pe care trebuia s-o împlinească după ce se va întoarce de pe
linia întâi a frontului, preludiu la închisoarea ce urma, dacă avea norocul să
scape de moarte.
Pe holurile Tribunalului Militar, Dumitru Dominte reîntâlni o persoană
providenţială. Cu peste zece ani în urmă, când îşi îndeplinea stagiul militar,
printr-o întâmplare devenise curierul unei domnişoare îndragostite. Îi ducea
scrisorile parfumate şi copleşite de pasiune tânărului ei iubit. Femeia ajunse
între timp avocată cu nume în branşă. Iată că veni aşadar vremea bunei
răsplăţi. O adevărată profesionistă, avocata obţinu recursul şi achitarea.
Dumitru Dominte a fost însă decăzut din starea de combatant şi mutat la o
companie de pază din Bacău, fapt ce-l avantaja oarecum, căci putea primi
de-acum veşti despre copiii săi.
La Soci, viaţa fraţilor Dominte era încercată de cumplita iarnă a anilor
1943-1944. Nu aveau haine şi lemne de foc, iar Joiana era gestantă, deci nu le
mai asigura subzistenţa. Pe la începutul lui martie, familia minorilor încearcă
un reviriment odată cu sosirea trupelor române în sat. În casa lor, deşi mică,
au fost încartiruiţi câţiva soldaţi, iar sub părul din livadă militarii au
improvizat o bucătărie de campanie. Zilnic, copiii Dominte primeau câte o
gamelă de ciorbă. Între timp a fătat şi Joiana, scăpând la nepreţuitul izvor de
lapte.
Viaţa însă continuă să ceară tribut abuziv familiei lui Dumitru. Unul dintre
copii, cel de şase ani, moare în braţele lui Grigore, fratele de 12 ani, care,
deşi nu era cel mai mare, era liderul familiei formată numai din copii. L-au
înmormântat soldaţii, care i-au înjghebat sicriu şi l-au aşezat în mormântul
mamei. Moarta încă mai păstra pe cap baticul şi la gât mărgelele, îşi
aminteşte, în cartea sa, Grigore Dominte, fiul. (Va urma.)
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu