vineri, 13 decembrie 2019

A plecat din viața pământească profesorul mirosloveștean Mihai Nechita



        Momentul trecerii hotarului dintre efemera viață lumească și cea prefigurată ca fiind viața veșnică e necunoscut omului. De aceea clipa care decide asta rămâne marele mister pentru trăitorul vieții pământești. Azi ești, mâine – nu.
        Profesorul Mihai Nechita, la cei 79 de ani ai săi, nu trăda prin nimic că sorocul urma să i se împlinească cât de curând. Suplu, fără povara țesutului adipos, caracteristic trupului la epoca senectuții, cu verticalitate și energie în mers, putea fi văzut zilnic pe trotuarul străzii care îi era măsura drumului de acasă până la oficiul comercial de la care își cumpăra, de regulă, pâinea cea de toate zilele. Discret, scutit de mania logoreii, manifestare generalizată la cei năpădiți de ani, răspundea bucuros la salut și mulțumea scurt când i se făcea un compliment cu referire la tinerețea fără bătrânețe a aparatului său locomotor, eu fiind unul dintre cei care îi admiram și-i reiteram această evidentă virtute trupească la anii săi.
        Cititorul acestor rânduri se va fi întrebând ce anume justifică intervenția mea de aici, semnal care induce nevoia de a conjuga de acum încolo doar la timpul trecut toate verbele legate de numele profesorului Mihai Nechita, fost director de școală și de cămin cultural în comună, personalitate cu notorietate în aparatul administrativ al comunei Miroslovești în epoca în al cărei sistem socio-politic am fost integrați cu autoasumare, pe diferite trepte, încă destui dintre cei aflați în viață.
        Eu, cel care își asumă acest cuvânt de rămas bun, sunt înainte de cele care aveau să urmeze în evoluția mea, unul dintre foștii elevi ai primei serii de școlari a profesorului Mihai Nechita. Formația mea socio-profesională (și implicit culturală) o datorez, între alții, și tânărului profesor de matematică din clasele a șasea și a șaptea, ultimii ani de gimnaziu pe vremea școlarizării mele. Cu noțiunile de algebră și geometrie predate de dânsul am putut fi admis la liceu, pe atunci cu examen serios de admitere. Mi-l amintesc din vremea aceea ca fiind cel mai apropiat profesor de vârsta elevilor săi. Îl priveam, comparativ cu mai vârstnicii profesori ai școlii, cu o oarecare curiozitate, nu atât pentru tinerețea sa, cât mai ales fiindcă arhetipul („tiparul”) său de persoană fizică contrasta cu peisajul uman comun: era blond, cu ochi albaștri, parcă aparținând unei alte rase umane față de cea care mă includea. Venea cu aceste însușiri fizice pregnante, perpetuate peste veacuri – am concluzionat mai târziu – din stirpea unor înaintași care aveau asemenea caracteristici fizionomice: poate exponenți ai anglo-saxonilor, poate ai vichingilor, nații ce au avut legături cu strămoșii geto-daci, poate slavi dintre cei asimilați de vlahii autohtoni, căci în legătură cu aceștia numele unui strămoș al său era Lăzoschi. Mama sa i-a fost intermediara directă a acestor trăsături fizice, o femeie voinică, autoritară; urmare a personalității sale puternice, cu tendințe matriarhale era numită de săteni cu forma de augmentativ a numelui de familie, opusul diminutivului, anume Nichitoaia. Iar aici e necesar să amintesc că familia din care provenea răposatul profesor Mihai Nechita, cu cinci copii în componență, din care patru fiind băieți, au trăit drama pierderii de timpuriu a capului familiei. S-a întâmplat în urma unui accident năprasnic, legat de scoaterea agricultorului din matca sa, spre a contribui la industrializarea socialistă, accident care, pe lângă împovărarea vieții membrilor familiei, le-a indus acestora, în compensație, însușiri legate de anumite capabilități individuale: solidaritate familială, rezistență morală, inițiativă în decizii. Solidaritatea fraternă din vremea copilăriei și a tinereții celor patru frați Nechita (Mihai, Gheorghe, zis Guță, Jenică și Dan, zis Didei), toți blonzi cu ochi albaștri, devenise proverbială în sat.
        Ajuns, peste timp, și eu dascăl, confluențele parcursului meu profesional cu traseul de aceeași natură a fostului meu profesor au căpătat conotații strict culturale. Profesorul Mihai Nechita a îndeplinit într-o perioadă lungă de timp o funcție importantă a vremii în cadrul aparatului administrativ al comunei, răspunzând de latura ideologică și culturală a obștii comunale, după tipicul vremii, context în care, la propunerea și cu sprijinul său, am fondat și moderat activitatea cenaclului cultural „De la străbuni la nepoți”. Conlucrarea această a noastră a produs o animație remarcabilă în rândul sătenilor. Între activitățile meritorii contextualizate responsabilității domnului Mihai Nechita, profesorul degrevat de catedră, îmi amintesc antrenarea artiștilor populari din comună pe o paletă largă de activități cultural-artistice, asigurând continuitate tradițiilor folclorice, între care dansurile populare, obiceiurile de nuntă (prin interpreții de la Soci), datinile de An Nou, remarcate în afara comunei, la festivalurile dedicate acestora.
        Am să vin însă și cu un exemplu mai inedit de eveniment cultural care ne-a avut co-organizatori. Mă refer la o manifestare a cenaclului deja enunțat, în care profesorul Mihai Nechita a făcut posibil ca pe scena Căminului Cultural din Miroslovești să evolueze personalități artistice de anvergură, precum celebrii actori ai Teatrului Național din Iași, anume Dan Nasta (regizor emerit), Teofil Vâlcu și Dionisie Vitcu, secondați de participarea unor poeți ieșeni cu notorietate. Tot pentru a da avergură reprezentațiilor noastre cultural-artistice, același animator cultural (cum se spune azi), uzând de funcția sa, a făcut diligențele necesare, de necrezut că ar fi putut da asta reultat pozitiv, și a obținut din garderoba Teatrul Național ieșean costume de epocă îmbrăcate, între alții, de celebrii actori Miluță Gheorghiu și Grigore Vasiliu Birlic, recuzită în care avea să interpretăm noi, într-un spectacol istoric pe scena Casei de Cultură din Pașcani, piesa „O scrisoare pierdută” a marelui dramaturg I.L. Caragiale.
Aș mai adăuga la amintirile mele contextualizate biografiei celui de care astăzi ne despărțim ireversibil, o aventură comună, pe fondul politic marcat de dictatura regimului comunist, ce-i drept, mai apatică (la dictatură mă refer) decât în anii ei de tristă amintire.
        Pe la sfârșitul anilor '70, la un scrutin electoral pentru alegerea viceprimarului comunei (la Miroslovești, firește), se avansase de la „județeana de partid” un candidat care trebuia musai să câștige, deși acesta avea, formal, ca să se mimeze democrația socialistă, un contracandidat mirosloveștean . Desigur, pofesorul Mihai Nechita, în virtutea funcției sale, trebuia (după un ordin discret) să ducă muncă de convingere pentru succesul electoral al preferatei ștabilor de la județ, o „tovarășă” de condiție morală precară. Știm sigur însă că profesorul Nechita, onest, a solidarizat cu sătenii, neimplicându-se în sprijinirea celei impuse de „sus”. Și rezultatul alegerii a dus la invalidarea scrutinului, căci candidata de la județ, deși ieșise pe primul loc nu avea suficiente voturi, nu întrunea condiția jumătății plus unu. Asta i-a pus în alertă pe mai marii „de partid” de la Iași, căci o circumscripție electorală aflată sub diriguirea lor trebuia să organizeze un al doilea tur de scrutin. Nu dădea deloc bine să afle tovarășu’ Ceaușescu că reprezentanții lui de la Iași nu și-au "făcut datoria" și supun țara la cheltuieli suplimentare, în condițiile în care se strângea serios cureaua pentru a stinge datoria externă a țării. În asemenea condiții, s-au luat măsuri urgente: cei doi edili ai comunei, primarul și adjunctul său, respectiv profesorul M. Nechita, împreună cu președintele și secretarul secției de votare (acesta din urmă fiind cel care deapănă aici amintirile), flancați de organele de miliție, cu pistoale la șold, au fost somați (fără scoaterea pistoalelor din tocuri), chiar în miezul nopții, să urce în "Daciile" negre cu număr scurt, trimise în mare grabă de la Iași la Miroslovești. Acolo, imediat am fost supuși unei amănunțite anchete, la obiect, cu voturile în față, ca să rezulte că am judecat greșit intenția de vot a alegătorilor (se vota cu creionul) și că ar fi înțelept să modificăm procesele verbale, ca să fie bine pentru toți. Conștienți că niciuna dintre erorile născocite de falșii judecători nu avea acoperire, dar inconștienți de consecințele opoziției noastre, am primit, într-un final, deznodământul: că... rămâne pe-a noastră. Scăpați de sperietură, mi-amintesc că tensiunea psihică a domnului Mihai Nechita a durat ceva mai mult căci dânsul încă avea sabia lui Damocles deasupra capului, fiind amenințat de prim-secretarul județului cu destituirea, probabil, spre a-l mobiliza pentru corectarea situației la scrutinul care urma să se repete. Nu s-a împlinit aspirația șefului de la județ, căci în al doilea tur de scrutin a câștigat candidata noastră. Profesorul Mihai Nechita a rămas însă în funcție, chiar dacă conflictul nostru local cu mai marii partidului de la județ ar fi trebuit să escaladeze.
        Și exemplul acesta ne mai spune ceva. Judecata generalizată emisă de prezent asupra vechiului regim, al cărui angrenaj ne-a avut rotițe mai mari sau mai mici pe fiecare din cei care am aparținut epocii (chiar și pe nemembrii de partid, între care m-am aflat) e eronată. Acuzarea in integrum și impulsionată de frustrări egoiste sau de o contaminare de tipul modei nu va duce la un rezultat rațional. Iar omul epocii ar trebui judecat doar pentru erorile/ greșelile personale și nu după erorile sistemului. După 1989, profesorul Mihai Nechita s-a arătat dezamăgit de dihonia dezbinării politice din sânul societății românești și a păstrat o rezervă (evident, de bun simț) față de efervescența politică ce a urmat. E, această retragere discretă, intrarea sa în anonimat, o traducere (pozitivă, firește) a personalității sale, întărindu-mi, cel puțin mie, buna impresie asupra unor trăsături ale caracterului său. Spre exemplu, în alt context al percepției mele, profesorul Mihai Nechita nu se angaja în sporovăieli ușoare pe seama unor teme care cereau competență, nu judeca persoanele cu aplombul cu care mulți o facem, nu-i plăcea să epateze în nici un fel, nici măcar să-și arate mândria sa de părinte cu doi copii frumos împliniți socio-profesional, mândria aceea cu totul specială de bunic, în cazul său, de bunic al unui nepot de ispravă, care deja își prefigurează un frumos parcurs de viață, și o nepoțică nu de mult timp venită pe lume, parcă anume spre a fi o ștafetă ființială ce trebuia să înnoade la timpul potrivit firul rupt cu neașteptată grăbire de bunicul.
        În final, ce vor fi însemnând acestea câteva exemple legate de caracterul celui care a plecat de curând dintre noi, viețuitorii – caracter intraductibil pentru unii, dar traductibil în percepția mea? Ar putea însemna asta că profesorul Mihai Nechita, a cărui plecare la cer o regretăm astăzi, avea morala lui personală, poate aidoma cu morala creștină, pe care însă n-o afișa fariseic, cum o fac mulți dintre cei așa-zis "bisericoși". Și măcar cu aceste valori etice enunțate, împreună cu altele la care, firește, eu n-am putut avea acces, Dumnezeu Cel fără măsură de bun îl va primi la El cu toleranță-I proverbială, luând poate seama și de îndemnul meu smerit, inclus în creștineasca formulă pe care o invocăm fiecare cu prilejul plecării omului din viața pământească, anume, ”Dumnezeu să-l ierte!
        Și adaug numaidecât compasiunea mea pentru îndurerata familie!

Gheorghe Pârlea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ANIVERSARĂ

  OMAGIU Ş oimul cu glia-i scumpă peste Prut –      O rheiul îl cunoaşte de demult –    I ubirea-şi cântăreşte azi în sine, M ăsură dând ave...