Momentul trecerii hotarului dintre efemera viață lumească și cea prefigurată ca
fiind viața veșnică e necunoscut omului. De aceea clipa care decide asta rămâne
marele mister pentru trăitorul vieții pământești. Azi ești, mâine – nu.
Profesorul Mihai Nechita, la cei 79 de ani ai
săi, nu trăda prin nimic că sorocul urma să i se împlinească cât de curând.
Suplu, fără povara țesutului adipos, caracteristic trupului la epoca
senectuții, cu verticalitate și energie în mers, putea fi văzut zilnic pe trotuarul
străzii care îi era măsura drumului de acasă până la oficiul comercial de la
care își cumpăra, de regulă, pâinea cea de toate zilele. Discret, scutit de
mania logoreii, manifestare generalizată la cei năpădiți de ani, răspundea
bucuros la salut și mulțumea scurt când i se făcea un compliment cu referire la
tinerețea fără bătrânețe a aparatului său locomotor, eu fiind unul dintre cei
care îi admiram și-i reiteram această evidentă virtute trupească la anii săi.
Cititorul acestor rânduri se va fi întrebând ce
anume justifică intervenția mea de aici, semnal care induce nevoia de a conjuga
de acum încolo doar la timpul trecut toate verbele legate de numele
profesorului Mihai Nechita, fost director de școală și de cămin cultural în
comună, personalitate cu notorietate în aparatul administrativ al comunei
Miroslovești în epoca în al cărei sistem socio-politic am fost integrați cu
autoasumare, pe diferite trepte, încă destui dintre cei aflați în viață.
Eu, cel care își asumă acest cuvânt de rămas bun,
sunt înainte de cele care aveau să urmeze în evoluția mea, unul dintre foștii
elevi ai primei serii de școlari a profesorului Mihai Nechita. Formația mea
socio-profesională (și implicit culturală) o datorez, între alții, și
tânărului profesor de matematică din clasele a șasea și a șaptea, ultimii ani
de gimnaziu pe vremea școlarizării mele. Cu noțiunile de algebră și geometrie
predate de dânsul am putut fi admis la liceu, pe atunci cu examen serios de
admitere. Mi-l amintesc din vremea aceea ca fiind cel mai apropiat profesor de
vârsta elevilor săi. Îl priveam, comparativ cu mai vârstnicii profesori ai
școlii, cu o oarecare curiozitate, nu atât pentru tinerețea sa, cât mai ales
fiindcă arhetipul („tiparul”) său de persoană fizică contrasta cu peisajul uman
comun: era blond, cu ochi albaștri, parcă aparținând unei alte rase umane față
de cea care mă includea. Venea cu aceste însușiri fizice pregnante, perpetuate
peste veacuri – am concluzionat mai târziu – din stirpea unor înaintași care
aveau asemenea caracteristici fizionomice: poate exponenți ai anglo-saxonilor,
poate ai vichingilor, nații ce au avut legături cu strămoșii geto-daci, poate
slavi dintre cei asimilați de vlahii autohtoni, căci în legătură cu aceștia numele unui strămoș al său era Lăzoschi. Mama sa i-a fost intermediara directă
a acestor trăsături fizice, o femeie voinică, autoritară; urmare a
personalității sale puternice, cu tendințe matriarhale era numită de săteni cu
forma de augmentativ a numelui de familie, opusul diminutivului, anume Nichitoaia.
Iar aici e necesar să amintesc că familia din care provenea răposatul profesor
Mihai Nechita, cu cinci copii în componență, din care patru fiind băieți, au
trăit drama pierderii de timpuriu a capului familiei. S-a întâmplat în urma
unui accident năprasnic, legat de scoaterea agricultorului din matca sa, spre a
contribui la industrializarea socialistă, accident care, pe lângă împovărarea
vieții membrilor familiei, le-a indus acestora, în compensație, însușiri legate
de anumite capabilități individuale: solidaritate familială, rezistență morală,
inițiativă în decizii. Solidaritatea fraternă din vremea copilăriei și a
tinereții celor patru frați Nechita (Mihai, Gheorghe, zis Guță, Jenică și Dan,
zis Didei), toți blonzi cu ochi albaștri, devenise proverbială în sat.
Ajuns, peste timp, și eu dascăl, confluențele
parcursului meu profesional cu traseul de aceeași natură a fostului meu
profesor au căpătat conotații strict culturale. Profesorul Mihai Nechita a
îndeplinit într-o perioadă lungă de timp o funcție importantă a vremii în
cadrul aparatului administrativ al comunei, răspunzând de latura ideologică și
culturală a obștii comunale, după tipicul vremii, context în care, la
propunerea și cu sprijinul său, am fondat și moderat activitatea cenaclului
cultural „De la străbuni la nepoți”. Conlucrarea această a noastră a produs o
animație remarcabilă în rândul sătenilor. Între activitățile meritorii
contextualizate responsabilității domnului Mihai Nechita, profesorul degrevat de catedră, îmi amintesc antrenarea artiștilor populari din comună pe
o paletă largă de activități cultural-artistice, asigurând continuitate
tradițiilor folclorice, între care dansurile populare, obiceiurile de nuntă
(prin interpreții de la Soci), datinile de An Nou, remarcate în afara comunei,
la festivalurile dedicate acestora.
Am să vin însă și cu un exemplu mai inedit de
eveniment cultural care ne-a avut co-organizatori. Mă refer la o manifestare a
cenaclului deja enunțat, în care profesorul Mihai Nechita a făcut posibil ca pe
scena Căminului Cultural din Miroslovești să evolueze personalități artistice
de anvergură, precum celebrii actori ai Teatrului Național din Iași, anume Dan
Nasta (regizor emerit), Teofil Vâlcu și Dionisie Vitcu, secondați de
participarea unor poeți ieșeni cu notorietate. Tot pentru a da avergură
reprezentațiilor noastre cultural-artistice, același animator cultural (cum se
spune azi), uzând de funcția sa, a făcut diligențele necesare, de necrezut că
ar fi putut da asta reultat pozitiv, și a obținut din garderoba Teatrul
Național ieșean costume de epocă îmbrăcate, între alții, de celebrii actori
Miluță Gheorghiu și Grigore Vasiliu Birlic, recuzită în care avea să
interpretăm noi, într-un spectacol istoric pe scena Casei de Cultură din
Pașcani, piesa „O scrisoare pierdută” a marelui dramaturg I.L. Caragiale.
Aș mai adăuga la amintirile mele contextualizate
biografiei celui de care astăzi ne despărțim ireversibil, o aventură comună, pe
fondul politic marcat de dictatura regimului comunist, ce-i drept, mai apatică
(la dictatură mă refer) decât în anii ei de tristă amintire.
Pe la sfârșitul anilor '70, la un scrutin
electoral pentru alegerea viceprimarului comunei (la Miroslovești, firește), se
avansase de la „județeana de partid” un candidat care trebuia musai să câștige,
deși acesta avea, formal, ca să se mimeze democrația socialistă, un
contracandidat mirosloveștean . Desigur, pofesorul Mihai Nechita, în virtutea
funcției sale, trebuia (după un ordin discret) să ducă muncă de convingere
pentru succesul electoral al preferatei ștabilor de la județ, o „tovarășă” de
condiție morală precară. Știm sigur însă că profesorul Nechita, onest, a
solidarizat cu sătenii, neimplicându-se în sprijinirea celei impuse de „sus”.
Și rezultatul alegerii a dus la invalidarea scrutinului, căci candidata de la
județ, deși ieșise pe primul loc nu avea suficiente voturi, nu întrunea
condiția jumătății plus unu. Asta i-a pus în alertă pe mai marii „de partid” de
la Iași, căci o circumscripție electorală aflată sub diriguirea lor trebuia să
organizeze un al doilea tur de scrutin. Nu dădea deloc bine să afle tovarășu’
Ceaușescu că reprezentanții lui de la Iași nu și-au "făcut datoria"
și supun țara la cheltuieli suplimentare, în condițiile în care se strângea
serios cureaua pentru a stinge datoria externă a țării. În asemenea condiții,
s-au luat măsuri urgente: cei doi edili ai comunei, primarul și adjunctul său,
respectiv profesorul M. Nechita, împreună cu președintele și secretarul secției
de votare (acesta din urmă fiind cel care deapănă aici amintirile), flancați de
organele de miliție, cu pistoale la șold, au fost somați (fără scoaterea
pistoalelor din tocuri), chiar în miezul nopții, să urce în "Daciile"
negre cu număr scurt, trimise în mare grabă de la Iași la Miroslovești. Acolo,
imediat am fost supuși unei amănunțite anchete, la obiect, cu voturile în față,
ca să rezulte că am judecat greșit intenția de vot a alegătorilor (se vota cu
creionul) și că ar fi înțelept să modificăm procesele verbale, ca să fie bine
pentru toți. Conștienți că niciuna dintre erorile născocite de
falșii judecători nu avea acoperire, dar inconștienți de consecințele
opoziției noastre, am primit, într-un final, deznodământul: că... rămâne pe-a
noastră. Scăpați de sperietură, mi-amintesc că tensiunea psihică a domnului
Mihai Nechita a durat ceva mai mult căci dânsul încă avea sabia lui Damocles
deasupra capului, fiind amenințat de prim-secretarul județului cu destituirea,
probabil, spre a-l mobiliza pentru corectarea situației la scrutinul care urma
să se repete. Nu s-a împlinit aspirația șefului de la județ, căci în al doilea
tur de scrutin a câștigat candidata noastră. Profesorul Mihai Nechita a rămas
însă în funcție, chiar dacă conflictul nostru local cu mai marii partidului de
la județ ar fi trebuit să escaladeze.
Și exemplul acesta ne mai spune ceva. Judecata
generalizată emisă de prezent asupra vechiului regim, al cărui angrenaj ne-a
avut rotițe mai mari sau mai mici pe fiecare din cei care am aparținut epocii
(chiar și pe nemembrii de partid, între care m-am aflat) e eronată. Acuzarea in
integrum și impulsionată de frustrări egoiste sau de o contaminare de tipul
modei nu va duce la un rezultat rațional. Iar omul epocii ar trebui judecat
doar pentru erorile/ greșelile personale și nu după erorile sistemului. După
1989, profesorul Mihai Nechita s-a arătat dezamăgit de dihonia dezbinării
politice din sânul societății românești și a păstrat o rezervă (evident, de bun
simț) față de efervescența politică ce a urmat. E, această retragere discretă,
intrarea sa în anonimat, o traducere (pozitivă, firește) a personalității sale,
întărindu-mi, cel puțin mie, buna impresie asupra unor trăsături ale
caracterului său. Spre exemplu, în alt context al percepției mele, profesorul
Mihai Nechita nu se angaja în sporovăieli ușoare pe seama unor teme care cereau
competență, nu judeca persoanele cu aplombul cu care mulți o facem, nu-i plăcea
să epateze în nici un fel, nici măcar să-și arate mândria sa de părinte cu doi
copii frumos împliniți socio-profesional, mândria aceea cu totul specială de
bunic, în cazul său, de bunic al unui nepot de ispravă, care deja își
prefigurează un frumos parcurs de viață, și o nepoțică nu de mult timp venită
pe lume, parcă anume spre a fi o ștafetă ființială ce trebuia să înnoade la
timpul potrivit firul rupt cu neașteptată grăbire de bunicul.
În final, ce vor fi însemnând acestea câteva
exemple legate de caracterul celui care a plecat de curând dintre noi,
viețuitorii – caracter intraductibil pentru unii, dar traductibil în percepția
mea? Ar putea însemna asta că profesorul Mihai Nechita, a cărui plecare la cer
o regretăm astăzi, avea morala lui personală, poate aidoma cu morala creștină,
pe care însă n-o afișa fariseic, cum o fac mulți dintre cei așa-zis
"bisericoși". Și măcar cu aceste valori etice enunțate, împreună cu
altele la care, firește, eu n-am putut avea acces, Dumnezeu Cel fără măsură de
bun îl va primi la El cu toleranță-I proverbială, luând poate seama și de
îndemnul meu smerit, inclus în creștineasca formulă pe care o invocăm fiecare
cu prilejul plecării omului din viața pământească, anume, ”Dumnezeu să-l ierte!
Și adaug numaidecât compasiunea mea pentru
îndurerata familie!
Gheorghe Pârlea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu