Aflat la pensie și atacat prin învăluire de factorii perturbatori ai bătrâneții (pardon, ai vârstei înaintate), ies regulat pe poartă doar pentru a merge relativ constant la Farmacie și din când în când, la Biserică. Celelalte ieșiri sunt excepțiile care întăresc regula. Locuiesc la o margine a satului, iar cele două ținte regulate ale „voiajului” meu rural sunt nu departe de marginea opusă. Și fiindcă nu m-am învrednicit să-mi iau permis de conducere auto, sunt un soldat pedestru, o raritate pe ulițele satului; scuzați, nu pe ulițele, ci pe străzile satului, că asfaltul a obligat dicționarul la o altă denominare a șleahului cel născut odată cu satul și rezultat din urmele roților cu obezi de lemn ale carelor evului mediu timpuriu.
Una din mai
recentele mele ieșiri în sat avea ca destinație Farmacia. Trebuia să-mi
înnoiesc rețeta cu medicamente din familia beta-blocantelor și, implicit să-mi
refac stocul de ameliorative pentru motorașul meu anatomic. Prozaic, nu? Dar
hai să trec și la mai... romantic, să ating – măcar la margine – poezia.
Noaptea care a
precedat ieșirea mea din ogradă a fost sub stăpânirea izvoarelor cerului. În
consecință, aerul dimineții, purificat de ploaie, îmi umplu plămânii cu
miresmele florilor de tei, prefăcându-mi drumul spre Farmacie într-o autentică
ședintă de aromaterapie. Apogeul acestei stări emoționale în crescendo l-am
atins chiar la destinația marșului meu solitar.
Farmacia e lângă
casa părăsită a unui respectabil și regretat învățător al copiilor satului
care-și însușeau alfabetul cunoașterii spre mijlocul secolului trecut și puțin
peste. În 1969, când mi-am început eu dăscălia, învățătorul era ieșit deja la
pensie. Casa acestuia, cu arhitectura ei atipică prezentului nostru cosmopolit,
e străjuită la drum de un tei falnic, aureolat acum de podoaba lui florală. Doi
bătrâni ai satului, unul aflat cu gospodăria în vecinătatea casei
învățătorului, mi-au mărturisit cu ani în urmă – acum am eu vârstă lor de atunci
– că teiul învățătorului a fost mai întâi un lăstar smuls de lângă tulpină
Teiului lui Eminescu din Iași, arbore despre care știm că încă mai mărturisește
istorii romanțioase în Grădina din Copou. La amenajarea celui mai vechi parc
din „Iașul marilor iubiri” a fost scutit de secure, parcă anume spre a
istoriciza o celebră poveste de iubire de peste timp. Iar eu, de la șoapta
celor doi martori încoace mă tot frământ în sine dacă să mă îndoiesc sau nu de
veridicitatea mărturiei bătrânilor sfătoși, săteni cărora nu li se potrivea
deloc tiparul celor cu apetență spre speculații legate de viața romanțată. Ei
au aflat asta de la învățător, o fire introvertită care își alegea confidenții
după criterii care răspundeau cumpătării sale în a se relaționa cu semenii.
Poate că mai știu și alții povestea asta, dar ea nu a produs reverberații.
Învățătorul care
a plantat puietul în ograda lui era un romantic cu renume pentru preocupările
sale aferente melancoliei trecutului. Casa lui devenise un autentic muzeu,
într-o vreme muzeul fiind chiar funcțional. Așadar, un tei crescut din rădăcina
arborelui făcut celebru de aura lui Eminescu trebuia numaidecât să
desăvârșească opera pasională a dascălului de la Miroslovești. De va pieri
Teiul lui Eminescu din Copou, că are aproape jumătate de mileniu acesta ar avea
moștenitor în satul de pe valea Moldovei, în arealul spațiului sadovenian cu
nucleul la Hanu’ Ancuței. Desigur, transferul funcției de la titular la
suplinitor va subția semnificația originară, dar nu o va disipa complet. Sub
vlăstarul teiului eminescian ajuns la maturitate în ograda învățătorului
Gheorghe (a) Irinei-Bodoașcă ni-i putem închipui pe cei doi iubiți – Eminescu
și Veronica – protagoniștii care și-au nemurit idilica lor poveste de dragoste,
ori pe cei mai cunoscuți doi prieteni din literatura română, Eminescu și
Creangă.
Eu, așadar, îmi
iau libertate deplină pentru această fantezie, mai ales la vremea când
înfloresc teii. Atunci când merg la Farmacie, la acest reper eminamente prozaic necesar sănătății trupului, e ca și cum aș face o… incursiune în poezie. În zilele lui iunie, în special, receptând olfactiv prezența arborelui cel odrăslit din Teiul lui Eminescu, e ca
și cum m-aș întâlni cu cei care au înveșnicit arborele-monument din cetatea
culturii moldave. Și, suplimentar, e ca și cum sub Teiul din Copou, ori sub odrasla lui de la Miroslovești, m-aș revedea
cu un alt romantic mirosloveștean, cu doctorul în botanică ing. Ionel Lupu, cel
care până la plecarea sa la Domnul a fost dedicatul „medic curant” al
monumentului vegetal din istoricul parc ieșean. Și asta nu-i puțin lucru pentru
mine, unul care – acum, la bătrânețe – mai are puțin timp pentru a recupera
ceea ce o viață întreagă a subordonat prezentului, anume, timpul trecut.
Gheorghe Pârlea
Foto: Teiul lui Eminescu din Iași, circa 500 de ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu