.jpg)
MEMORIILE
COLONELULUI COSTACHI HANGANU, ÎN “COLECŢIA MEMORIALISTICĂ XXI”, PITEŞTI,
2012
S-a întâmplat să
fiu la Biblioteca Comunală din Mirosloveşti când dl. col.(r) Costachi Hanganu
din Piteşti dona acestei instituţii rurale cartea sa de memorii “Povestea vieţii
mele”, cu subtitlul “Memoriile unui colonel”.
Desigur, se iveşte
necesitatea motivării de ce trebuia să intre cartea dlui colonel, cu dedicaţie
şi autograful autorului, în patrimoniul mirosloveştean. Deşi s-a născut în
vecinătatea Războienilor (locul în care s-a scris cu sânge jertfelnic o pagină
din Istoria Moldovei), unde îşi avea gospodăria tatăl său, autorul cărţii pune
preţ serios pe faptul că mama sa e originară din satului Verşeni, azi în comuna
Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Dl colonel cunoaşte bine meleagurile natale ale
mamei şi vine des în aceste locuri în care chiar ar dori să se stabilească, spre
a dărui linişte şi împăcare anilor senectuţii.
Colonelul Costachi
Hanganu s-a născut în anul 1929, în satul Ţibucanii de Sus din judeţul Neamţ, viaţa
sa din etapa timpurie suportând împrejurări care-i pun în evidenţă dramatismul
copilăriei. În timpul Războiul pentru Reîntregire (1916-1918), cea care avea să-i
devină mamă, Elisabeta Hanganu (şi care avea să-i dea fiului, substituind rolul
tatălui, şi numele) îşi aducea obolul său voluntar, ca infirmieră, la împlinirea
marelui ideal al românilor. Trecuse multişor de vârsta măritişului şi sărăcia
de acasă şi-a găsit leac în bucuria de a obloji rănile semenilor săi, cei meniţi
să poarte războaiele. Atunci, tocmai în vâltoarea luptelor de la Mărăşeşti, l-a
întâlnit, cu bucuria vecinătăţii, pe soldatul Ioan Musteaţă din Ţibucani, sat
aflat simetric faţă de Verşeni, pe celălalt mal al Moldovei.
Oşteanul din Ţibucani,
om împlinit, aflat în preajma vârstei de patruzeci de ani, avea acasă nevastă şi
şapte copii. Dar adesea “un necaz (războiul) nu vine niciodată singur”, arhivează
înţelepciunea populară. Ioan Musteaţă a rămas văduv şi, în nevoia lui de a găsi
mamă copiilor orfani, a îndrăznit să o ceară de nevastă pe infirmiera de la Mărăşeşti.
Elisabeta a catadicsit să se pricopsească cu şapte copii dintr-un foc. Până la
urmă însă a acceptat o convieţuire “consensuală” (cum se spune acum), adică fără
acte, în urma căreia s-a născut cel ce avea să-şi scrie, după opt decenii, “cartea
vieţii” sale.
Citindu-i cartea
colonelului, am aflat că etapa copilăriei sale, deşi una cu destule vitregii, a
facut să încolţească în puiul de om cu mamă din Verşeni germenele individului
puternic, cu vajnice şi sănătoase rădăcini rurale, într-un fel (păstrând proporţia),
căpătând, pe filiaţie maternă, energia aceea care l-a fortificat şi pe marele
prozator Mihail Sadoveanu. Desigur, matricea în coordonatele căreia s-a
dezvoltat viitorul bărbat întrunea, moralmente, şi pe linie paternă aceiaşi
parametri puternici. Autorul precizează în legătură cu ţăranul ţibucănean care
i-a fost tată că, exceptând ezitările începutulu, în cei nouă ani cât a avut
grijă de fiul său, i-a fost un bun exemplu de părinte.
Reluând firul vieţii
sale de la începuturi, aflăm că mama sa nu a rezistat experienţei de mamă
vitregă copiilor lui Ioan Musteaţă şi a decis să facă un pas hazardat. S-a întors
la Verşeni, să-şi crească feciorul acolo, în sărăcia moştenită de la ai săi.
I-a fost însă peste puteri această încerare şi a decis, în extremis, să-i lase copilul,
cu sila, tatălui şi să plece la oraş ca să-şi facă un rost. Au trecut nouă ani chinuiţi
de durerea despărţirii de fiu, până ce mama, cu înţelegere din partea tatălui
copilului, şi-a luat fiul în grija proprie, convertindu-i frageda vieţuire
rustică în una specifică zonei de mahala a oraşului. Băiatului i se imprimase însă
în fiinţa sa modul rudimentar de viaţă din
gospodaria tatalui său, ceea ce-i asigurase o oarecare rezistenţă, nu atât
fizică cât mai ales sufletească. De aceea, romaşcanul care devenise, cu gazdă
la o familie înstărită pe care mamă-sa o slujea, vene adesea pe jos la Ţibucani,
parcurgând cei cincizeci de kilometri, plecând dimineaţa din Roman şi ajungând tocmai
seara la ograda copilăriei. Trecea Moldova prin vad şi îşi uimea tatăl şi
surorile când se trezeau cu el în ogradă.
La Roman, copilul
femeii din Verşenii Ursăcheştilor (bunicii de pe mamă ai marelui prozator) şi al
ţăranului din Ţibucani a început să muncească de timpuriu. Făcea treburi
specifice mediului din care venea, la un neamţ bogat, cu moşie. Deşi era doar
un ţânc de 10-11 ani, săpa sfecla pentru fabrica de zahăr din oraş, avea în
grijă atelajul cu un armăsar nărăvaş al latifundiarului şi strunea taurii fermei
cu pricepere de ţăran sadea.
Desigur, “târgul”
(cum era etichetat Romanul acelei epoci) şi-a pus şi el amprenta pe structura
umană, în formare, a viitorului adult. Aici a cunoscut specificul convieţuirii
cu alogenii (evrei, nemţi, polonezi), cu grupurile socio-culturale etrerogene,
fiind martor timpuriu la experienţe precoce, nespecifice moralei satului. Un ţăran
din Ţibucani îl şi avertizase la plecarea din sat că la oraş “sunt multe răutăţi”.
Şi confirmarea faptică a acestei preîntâmpinări e inserată de autor fără rezerve: băiatul de ţăran a
fost ispitit să se joace “de-a mama şi tata” cu copila emancipată a boierului
la care era angajată mama-sa, a fost apoi obligat să se edifice, la un nivel
superior, asupra acestui gen de relaţie, redus la instinct, având drept cuplu voluntar
doi adolescenţi evrei, desigur, subiecţi cu experienţă etc. Ori, altadată, să
asiste accidental la o scenă de adulter în care protagonistul era neamţul la
care lucra, faptă săvârşita în apa legendarul râu care a dat nume ţării lui
Dragoş şi Bogdan. Capitolul cărţii legat de şederea autorului la Roman e un
autentic tablou al târgului, o frescă socială realizată cu dibăcie de fin
observator – şi de bun comunicator, căci dl. colonel a ţinut să-mi sublinieze că
nu se revendică de la branşa scriitoricească.
Într-o vreme, copilul
Costică se lăsă atras ca un magnet de Fiat-ul unui polonez din vecinatatea
gazdei sale de lângă gară. Vecinul bogat îl lua uneori cu maşina până la şcoala
unde urma (în restanţă) clasa a IV-a, ultima clasă obligatorie. Germenele
acestei pasiuni pentru maşini i se dezvoltă când devine (la 12 ani) vânzător la
o firmă de piese auto. Atunci a pornit, clandestin, pentru prima dată o maşină .
Bineînţeles că maşina, sub conducerea sa, în loc să avanseze, s-a îndărătnicit
să meargă înapoi. Printr-o minune a reuşit să evite coliziunea cu obstacolele
din cale. Şi mare i-a fost mirarea şoferului de drept, văzând că maşina e staţionată
în alt loc decât cel în care credea el că a lăsat-o. Şi fiindcă toate încercările
sale de a intra la liceu au fost zadarnice, mamă-sa l-a angajat ca ajutor de şofer
la (nici mai mult, nici mai puţin) Prefectură, prin intermediul directorului
spitalului la care mama şoferului minor era infirmieră. De la întreţinerea
exterioară a maşinilor, în faza de început, a trecut încet-încet la descifrarea
tainelor şoferiei propriu-zise şi a mecanicii. În schimbul osârdiei sale la întreţinerea
automobilelor de lux ale comandantului Diviziei a 7-a Infanterie, aflate în
garajele Prefecturii, ucenicul de şofer căpăta avizul tacit al şoferilor de
drept să facă câte un tur în împrejurimile locaţiei administrative. Odată l-a
prins generalul conducându-i Ford-ul. Cu greu s-a lăsat generalul convins de
subalternii săi că băiatul chiar se pricepe.
La propunerea
generalului, băiatul de treisprezece ani
devine copil de trupă al diviziei amintite, “misiunea” lui de militar precoce fiind,
evident, legată de întreţinerea maşinilor de luptă şi a automobilelor aferente.
În 1943, a condus singur la tren o tanchetă “Malaxa”, îmbarcând-o în vagon pentru
a ajunge pe linia întâi a frontului. Bineînţeles, mai întâi rupând cu ea bariera de la trecerea de nivel. Atât
de mult se legase de maşinile acestea încât era gata să plece pe front cu ele. De
aici încolo, se poate spune, a început drumul său de viaţă pe picioare sigure,
fiindcă milităria căleşte. Cu atât mai mult cu cât puştiul în uniformă militară
a putut fi şi martorul războiului, aflându-se în zona proximă a acestuia, în
1944, când a fost mereu printre răniţii aduşi la unitate, spre îngrijire. Ba
chiar a dat o mână de ajutor chirurgilor care amputau membrele sfârtecate de
schije ale combatanţilor.
În lumea aceasta
dezorientată a razboiului, bărbaţii şi femeile din preajma sa îşi trăiau relaţiile
amoroase într-o lăcomie care l-a impulsionat şi pe Costică să-i imite, primind
dispensă de vârstă de la partenerele de ocazie. Evident, cu unele consecinţe (post-factum)
dramatice pentru cel care mai târziu a aspirat la privilegiul de a deveni părinte.
După război, deşi
pubertinul Costică Hanganu a sărit peste etape importante ale ciclurilor de şcolarizare
(recuperate, în parte), calităţile sale de autodidact şi împrejurările propice
l-au ajutat să ajungă subofiţer la o unitate de tancuri. Apoi, urmează (făra a avea liceul în formula
canonică) şcoala de ofiţeri. E demn de reţinut aici incidentul său de la examenul de admitere la Şcoala
de ofiţeri. Asta se întâmpla când reprezentanţii Rusiei Sovietice instalau în ţară
prototipul regimului consacrat de bolşevicii lui Lenin şi reformat de tătucul
Stalin. În comisia de examinare era şi un reprezentant al armatei eliberatoare,
iar candidatului la aspiraţia de ofiţer îi căzuse, la examenul de Geografie, subiectul
“Hotarele Republicii Populare Române”. Din reflexul creat în cei douăzeci şi doi
de ani de la reîntregirea Ţării, examinatul denumeşte cu aplomb hotarele României
Mari, abia schimbate de negociatorii de la Ialta. Limbajul nonverbal al
examinatorilor revărsa săgeţi de foc aspura candidatului confuz, spre a atenua repede
ofensa adusă ofiţerului sovietic din comisie.
După absolvirea şcolii
de ofiţeri, fostul copil de trupă devine ofiţer la o unitate de tancuri, care-i
asigura şi continuitatea în ce priveşte vechea pasiune: motoarele. Tânărul
locotenent e mereu motivat, în ambiţiile sale personale, de gândul că trebuia să-şi
răzbune condiţia socială din care provenea. Cartea sa poartă această amprentă
pe tot parcursul evocării. Din punct de vedere profesional şi social,
protagonistul este pe deplin mulţumit de viaţa sa, ba chiar o consideră un
premiu oferit de destin, urmare a tenacităţii sale, născută în perioda critică
a copilăriei. E de remarcat că ofiţerul specializat în tancuri atinge performanţe
care-l propulsează în sfera învăţământului militar. Ajunge lector, mai întâi la
Şcoala de subofiţeri, apoi la Şcoala de ofiţeri de tancuri din Piteşti. În paralel, avansează ierarhic în grad, până
la cel de colonel.
Dar descrierea
evoluţiei apoteotice a eroului cărţii în plan social, deşi condiţiile
preliminare îi erau nefavorabile, este umbrită de experienţele particulare,
cele care ar fi trebuit să întregească personalitatea individului uman, anume viaţa
de familie. Dl colonel dă însa vieţii sale personale o tentă de frustrare care atenuiază
luminozitatea rezultată din succesele sale profesionale.
Dupa ce trece
prin experienţe premergătoare întemeierii familiei, care se reduceau adesea la
cele oferite de timpuriu drept model de către lumea târgului Roman, întâlneşte
persoana potrivită idealului său, legat de ceea ce trebuia să fie o familie,
comparativ cu experienţa dramatică a părinţilor săi. Dar eroul cărţii recunoaşte
că n-a pus bine în echilibru balanţa, atunci când a măsurat sentimentele şi
caracterele ambilor subiecţi ai unui asemenea parteneriat intim, scontat să
dureze o viaţă de om. Poate că şi în asemenea condiţii o reconfigurare a
raporturilor matrimoniale ar fi putut avea succes dacă tinerii familişti n-ar
fi fost loviţi şi în condiţia esenţiala care justifică familia, anume naşterea
copiilor. În această privinţă autorul îşi asumă fără rezerve cauza.
Desigur,
cititorul poate fi frapat de o neaşteptată dezinhibare a autorului, în ce priveşte
viaţa personală, ceea ce nu îi este caracteristică literaturii memorialistice,
ci literaturii artistice . Autorul a conştientizat asta şi motivează că el şi-a
sacrificat confortul ce ar fi rezultat din autoprotejarea vieţii intime, într-un
scop civic. Anume, el a vrut ca viaţa sa privată să fie un caz de analiză
pentru cititorul tânăr, cu privire la motivele unor consecinţe ce se pot răsfrânge
pozitiv sau negativ asupra celor două paliere ale vieţii: latura socio-profesională
şi cea strict personală. Aici autorul îşi desconspiră formaţia sa pedagogică,
uneori didacticistă, de tip cazon, cu specificul carenţelor sistemului, căci
metoda sa de convingere se rezumă adesea la doua palme zdravene peste faţa
celui care trebuia convins sau corijat.
Cartea de memorii
a dlui colonel Hanganu are şi valenţe monografice, căci ea conţine şi mărturii
importante legate de geografia şi caracteristicile istorice ale locurilor
peregrinării sale prin viaţă, din epoca al cărei martor a fost. Dl colonel ştia
că există la Mirosloveşti o Monografie a locurilor legate (parţial) de copilăria
sa şi a ţinut să vină, prin intermediul cărţii sale, în completarea a ceea ce
deja era inserat în lucrarea editoriala a dascălilor mirosloveşteni. Totodată,
prin descrierea vieţii militare, din interior, într-o epocă devenită istorie,
dar şi prin poziţia sa lipsită de ipocrizie asupra epocii pe care a trăit-o
activ, în oglindă cu cea pe care a scrutat-o ca martor pasiv, anume tranziţia
(perpetua tranziţie!) la capitalismul postdecembrist, avem în cartea de memorii
a colonelului de tancuri de la Piteşti, putem spune, un document originar şi,
simultan, original. Primul atribut e legat de faptul că avem în autor o sursă
autentică (de la origine), el însuşi fiind trăitorul experienţei arhivate în
cartea sa. Iar originalitatea cărţii sale corespunde faptului că redarea
faptelor poartă amprenta subiectivă a celui care ne înfăţişează propria-i viaţă
şi contextul ei de manifestare. În judecăţile sale personale asupra epocilor pe
care le-a trăit e autentic, în sensul că nu mimează morga academică a
“analistului politic”, ori “economic” care ne “edifică” seară de seară, pe
canalele tv., fie asupra beneficiilor democraţiei, respectiv ale capitalismului
occidental, fie asupta “monstruoasei” epoci comuniste.
În fine, cel care
realizează această sumară cronică de carte îi asigură pe potenţialii cititori
ai volumului memorialistic semnat de dl. col. Costache Hanganu că pot avea
parte de o lectură deosebit de plăcută, datorată unui stil concis, simplu,
fermecător de sincer şi, mai ales, fiindcă cititorul atent are prilejul să reflecteze, prin exemplul de viaţă
al autorului, la diversitatea destinelor umane, la ineditul unor detalii ale
vieţii individuale ce ridică atâtea întrebări şi mirări lapidarului trecător
prin lume.
Gheorghe
Pârlea
Mirosloveşti,
octombrie, 2012
