DR. VASILE ŞOIMARU, LA CEAS ANIVERSAR

Profesorul universitar Vasile Şoimaru  de la Chişinău “…vine la noi ca să facă Unirea”

Se împlinesc zece ani de când am luat cunoştinţă de existenţa cărţilor universitarului Vasile Şoimaru de la Chişinău. În 2003, dr. Vasile Şoimaru îşi lansa una din cărţile sale (după ce evenimentul de această natură se consumase şi în respectabile centre urbane româneşti din stânga şi din dreapta Prutului) în satul de baştină al neamului care l-a dat (prin mamă) pe marele Mihail Sadoveanu, adică la Verşeni, sat component al comunei Mirosloveşti, judeţul Iaşi. Scriitorul basarabean (consacrat de Uniunea Scriitorilor în 2011 ca aparţinând branşei care slujeşte Cuvântul) făcea dovada în satul Ursăcheştilor (nume purtat şi de copilul devenit Sadoveanu, până la vârsta de 12 ani) că celebrul prozator nu inventase (literar) clanul personajelor sale, Şoimăreştii, ci că acest neam familial chiar a existat. Vasile Şoimaru a descoperit urmaşi ai Şoimăreştilor (bravi demnitari domneşti cu numele iniţial de Navrăpescu) chiar la Verşeni. Doctorul în economie de la ASEM aparţine el însuşi acestei familii istorice şi venise în satul de pe malul Moldovei să-şi cunoască “verii de gradul V-VI”, provocând „colateral” şi acel eveniment cultural, inedit pentru mediul sătesc.  

Atunci, la Verşeni, s-a întâmplat să primesc o carte direct din mâna unui autor, cu dedicaţie şi autograf din partea “părintelui” ei. Până atunci, dascălul anodin de la şcoala din Mirosloveşti, în persoana mea, chiar dacă mai fusese în preajma unor scriitori, nu mai avusese onoarea să i se şi daruiască produsul făuritorului de carte chiar din mâna cărturarului.

Autorul respectivului volum – o operă editorială de 512 pagini, impresionantă şi prin ceea ce ţine de arta tipografică – avea atunci 54 de ani. Astăzi (chiar azi!), autorul monografiei “Neamul Şoimăreştilor – 500 de ani de istorie” (cartea la care am făcut referire) împlineşte 64 de ani. Iată motivul pentru care gândurile mele speciale se îndreaptă acum, cu o motivaţie profund intrinsecă, către conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, cel care mi s-a dezvăluit ca fiind nu doar subiectul unui privilegiu de o zi, ci mult mai mult decât atât.

De atunci, din 2003, dr. Vasile Şoimaru a redirecţionat traseul meu de individ social pe o orbită în jurul său, a faptelor sale în Cetate, în jurul Basarabiei fraţilor greu înceraţi de istorie, în jurul cărturarilor şi artiştilor chişinăuieni, inaccesibili mie în afara acestei întâmplări numite Vasile Şoimaru. Profesorul basarabean mi-a dezvoltat motivaţie pentru actul cultural care excede mediul sătesc, invitându-mă la consistentele şi frecventele sale acţiuni dedicate sufletului românesc, uneori folosindu-şi subtil autoritatea sa de dascăl universitar asupra dăscălaşului rural, dar de cele mai multe ori lucrând subliminal asupra-mi, spre a-mi induce că acest gen de atitudine la care eram îndemnat mi se potriveşte). 

Desigur, eu n-am făcut “gaură-n cer” prin asta, dar mi-am umplut mie însumi o gaură-n suflet, de parcă m-am redefinit ca om, ţinut mereu la curent cu ce face publicistul, coordonatorul şi/sau autorul, coautorul de carte basarabeană, organizatorul de manifestări culturale (aniversare sau comemorative), lansări şi prezentări de carte, ori de expoziţii fotografice cu tematică legată, mai ales, de istoria zbuciumată a românilor din jurul României. 

În deceniul care a trecut de la evenimentul ce m-a ataşat, printr-un mecanism interior greu de descifrat, de dr. Vasile Şoimaru, faptele intelectualului chişinăuian au ajuns să însumeze o zestre demnă de tot respectul celui care se învredniceşte să i-o cunoască. Fiind un statornic colaborator al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” din Chişinău, unde şi-a proiectat şi organizat cele mai multe din actele sale culturale, bibliografii acestei complexe şi prestigioase instituţii i-au dedicat volumul biobibliografic “Un om al faptelor – Vasile Şoimaru” (2011). Rezultă din bogata lucrare (328 pg.) că profesorul şi publicistul basarabean a adăugat repertoriului său de unităţi bibliografice zece cărţi noi de autor sau în coautorat, respectiv coordonator, şi marea majoritate a altor entităţi publicistice şi iconografice din cele 1351 de unităţi bibliografice înregistrate până la acea dată, la care se adaugă recenta carte comemorativă “Cotul Donului 1942, eroism, jertfa, tradare” (2012, Chisinau), tipărită în o mie de exemplare. Iată, scriitorul realizează mai mult de o carte pe an, dacă e să ne referim doar la acest tip de produs cultural, marca dr. Vasile Şoimaru. 

Dar nu atât cantitatea e de subliniat la cărţile lui Vasile Şoimaru, cât, mai ales, militantismul care stă la baza naşterii lor, dăruirea excepţională a Omului care trăieşte românismul cu toată fiinţa spirituală care-l defineşte. Activismul Omului Cetăţii care poartă numele Vasile Şoimaru poate fi relevat observând diversitatea faptelor sale în acelaşi contex al înaltului spirit românesc care îl animă pe profesorul de la ASEM. Din aceeaşi biobibliografie amintită aflăm că biografii săi au constatat că entităţile bibliografice ale protagonistului proiectului lor editorial “sparge tiparele” în materie, prin gama de entităţi, corespunzătoare câtorva zeci de compartimente bibliografice. 

Revenind la ceea ce reprezintă dr. Vasile Şoimaru pentru mine, învăţătorul de la Mirosloveşti, aş putea spune multe, vibrând de o bucurie specială. Aş putea chiar să-mi recunosc, trădându-mă pe mine însumi, şi un oarecare oportunism din această întâmplare, căci, cunoscându-l, dr. Vasile Şoimaru m-a calificat drept «calfă» a sa, a Meşterului Zidar de edificii intermediate de Cuvânt, fiindu-mi mentor şi girant în exerciţiile mele publicistice, onorate de spaţiul tipografic al unor prestigioase publicaţii chişinăuiene. Dar nu sunt atât atins de patima “domnului cu boii de funie” (M. Sadoveanu, referitor la ţăranul care aspiră la poziţia socială a notarului), cât, mai ales, de lumina pe care umanistul (deşi e doctor în ştiinţe realiste) de la Chişinău o revarsă tainic asupra mea, prin frumuseţea sufletului său zbuciumat de grija Neamului despărţit de “Prutul-separatistul” (expresia sa), râul pe nedrept anatemizat, căruia vrea, cu înflăcărare, să-i înlocuiască calificativul cu un altul aflat în antinomie: “unionistul”. Lumina revărsată spre mine, anonimul, dinspre universitarul Vasile Şoimaru (încă nu îndrăznesc să-i spun “Prietenul”, ca să nu-i scad statura) vine din frumuseţea caracterului său, croit în anii copilăriei după chipul şi asemănarea unei familii de mazili din Cornova, om dintr-o bucată, în stare să-şi dea şi cămaşa de pe el pentru dreptate (nota bene: cazul românului caucazian căruia i-a cumpărat un costum popular românesc, ca să repare promisiunea demagogică făcută acestuia de către Vladimir Voronin), ori în stare să dea înapoi Guvernului, Preşedintelui Ţării înaltele distincţii de Stat primite, fiindcă acestea, în judecata sa cinstită, nu acopereau faptele cărora le erau destinate, ori fiindcă medaliile erau oferite şi vitejilor, şi laşilor, decăzând astfel la starea de tinichele. 

Şi încă ceva. Întâlnirea mea cu dr. Vasile Şoimaru, întâmplare din care decurg consecinţe folositoare pentru mine şi în prezent, mă atinge şi cu un alt unghi de penumbră: propria-mi gelozie. Adică pe Vasile Şoimaru, la Mirosloveşti, nu-l preţuiesc doar eu, ceea ce înseamnă că nu-mi pot însuşi singur bucuria rezultată din această trăire, fiindcă ea - bucuria - trebuie împărţită cu o însemnată parte a comunităţii mirosloveştene. Dr. Vasile Şoimaru este deja “Cetăţean de Onoare “ al comunei noastre şi e atât de prezent la noi, fizic şi spiritual, încât e arhicunoscut în satele comunei, de la preşcolari, la bătrânii matusalemici pe care, chiar recent, i-a cercetat şi mângâiat pentru suferinţele lor la Cotul Donului. Şcolarii mici, de exemplu, când află că vine "Dom’ Şoimaru" la Mirosloveşti, îşi spun unii altora, fără dram de îndoială că va fi întocmai: “Dom’ Şoimaru vine să facă Unirea; câte oleacă de fiecare dată, că Unirea nu-i lucru uşor”. 

Consăteanul nostru (adoptat) dr. Vasile Şoimaru a fost în medie de 3-4 ori pe an la Mirosloveşti, ceea ce înseamnă de zeci de ori, în total. Şi de fiecare dată a venit cu cărţile dânsului ori ale altora (basarabeni şi bucovineni), cu reviste de peste Prut, ori adesea însoţit de ilustre personalităţi chişinăuiene, scriitori şi artişti. Asta înseamnă că micii noştri elevi spun adevărul: Domnul Vasile Şoimaru, când vine la Mirosloveşti, vine să facă Unirea, un alt fel de Unire: “Unire-n cuget şi-n simţiri”. 

Mulţumim D-le Dr. Vasile Şoimaru! Şi, la ceas aniversar, LA MULŢI ANI, CU SANATATE! Ca să puteţi DESĂVÂRŞI UNIREA. 

Gheorghe Pârlea  

SCRIITORUL VLAD POHILĂ ANIVERSEAZĂ APOTEOTIC ŞASE DECENII DE VIAŢĂ

Omagiu, Cărturarului 

Motto: „Totul începe şi totul culminează, în existenţa mea, cu fascinaţia pentru limba mamei, adică pentru limba română” (Vl. Pohilă)

Foarte probabil, Cărturarul Vlad Pohilă de la Chişinău va fi zilele acestea un răsfăţat al mediului cultural în care Domnia Sa coexistă, alături de oameni meniţi şi pregătiţi să reprezinte frumuseţea spirituală şi bogaţia intelectuală ale Neamului nostru.

Pentru orice om comun, aniversarea a şase decenii de viaţă e un eveniment deosebit – evident, restrâns la microgrupul căruia sărbătoritul îi aparţine. Dar Dl. Vlad Pohilă, graţie rolului social pe care şi-l asumă încă de la terminarea studiilor universitare şi, implicit, efectului productiv rezultat din acest statut, a ieşit din sfera privatului familial şi a intrat in zona interesului naţional. Această recunoaştere e subliniată de cea mai înaltă distincţie de stat ce i-a fost atribuită în 2010: Ordinul Republicii.

Distinsul intelectual chişinăuian Vlad Pohilă e o personalitate de frunte a românităţii. Şi nu o personalitate raportată doar la spaţiul geografic al R. Moldova, Basarabia cea smulsă violent din vatra strămoşească, ci la întreg arealul românesc, indiferent de hotarele efemere trasate de istoria intereselor statale. Reprezentativitatea culturală a scriitorului şi publicistului Vlad Pohilă e accentuată de prolificitatea sa creativă, de enciclopedismul şi frumuseţea stilistică a operei sale, de autoritatea sa de stăpân al ştiinţei limbii Neamului, dincolo de graniţele ei de natură strict lingvistică, Domnia Sa fiind şi un consacrat vorbitor şi traducător de limbi străine din spaţiul slav, baltic şi neolatit. Numai în acest context larg al comunicării prin intermediul cuvântului, a putut el exclama, cu vocabulele dramatice ale lui Galileo Galilei : „Şi totuşi, limba română!” (titlul unuia dintre volumele sale de eseistică).

Universul cotidian, „centrul universal” al scriitorului, lingvistului, eseistului, publicistului, redactorului-stilist de carte, traducătorului Vl. Pohilă e Biblioteca Municipală „B. P. Haşdeu” din Chişinău, unde Cărturarul lucrează ca redactor-şef al revistei BiblioPolis, o academică publicaţie de biblioteconomie şi ştiinţe ale comunicării. Cartea e prietena lui cea mai statornică, una deosebit de acaparatoare, parcă geloasă, iar Cărturarul nostru, subjugat Cărţii, i se dedică ei zi şi noapte, după cum mărturisesc, pizmuindu-i iubirea, apropiaţii săi, în cercul cărora e etichetat ca fiind „omul-bibliotecă”. Iar protagonistul acestei mari iubiri îşi recunoaşte el însuşi dulcea sa povară: „Ce mit frumos, dragostea de carte!”.

Dl. Vlad Pohilă este şi un apreciat, solicitat şi activ redactor de carte, ceea ce înseamnă că meseria/arta sa de stilist al limbii române pe texte dintr-o gamă largă de domenii ale cunoaşterii i-a desăvârşit formaţia de enciclopedist. Prefeţele şi recenziile de carte, articolele şi eseurile sale dau înaltă măsură erudiţiei autorului lor. Formaţia sa multiculturală e confirmată şi consolidată şi de activitatea pe care o realizează în cadrul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova, ca redactor al Calendarului Naţional, publicaţie anuală cuprinzând cronologia unor informaţii de natură enciclopedică.

Şi peste toate aceste competenţe strălucite ale zestrei sale culturale se suprapune fericit Omul Vlad Pohilă, cel născut într-o zi de Paşte a anului 1953 (6 aprilie), ca al şaptelea copil, din cei nouă născuţi ai familiei Ion şi Ileana Pohilă din Putineşti, judeţul Soroca. Se vede că Lumina Învierii Domnului l-a atins cu iubire divină pe cel care, iată, e văzut de cei care-i sunt în preajmă ca fiind „pâinea lui Dumnezeu”. E generos şi iubitor de semeni, fără „osebire”, neluând în „samă” averea la care mulţi din branşa sa „cată” cu străşnicie. Întinde larg palmele sufletului, bătătorite de buchiile miilor de cărţi şi reviste (citite, scrise şi dăruite de el), spre a strânge frăţeşte şi mâna săracului, şi mâna bogatului, ceea ce înseamnă că demonul mândriei nu i-a găsit vulnerabilitate nici măcar atâta cât în călcâiul lui Ahile. Uite de aceea m-a privit şi pe mine blajin, ca pe un Badea Cârţan de pe malul Moldovei, deşi-s fără avere, adică fără oi şi fără îndestulătoare cărţi în bibliotecă.  

Categoric, această microsinteză stângace a ceea ce reprezintă Omul şi Intelectualul basarabean Vlad Pohilă, autorul a peste 1700 de titluri (cf. „Vlad Pohilă. Biobibliografie”, 2010) e doar un simbolic demers aniversar, e doar modestul omagiu al unui privilegiat anonim căruia o ursitoare bună i-a prilejuit, în câteva fulguieli de timp, aflarea în preajma distinsului Cărturar de la Chişinău. Iată, mai recent a fost să fie acest noroc al meu în luna octombrie a anului trecut, când, prin intermedierea altui generos intelectual basarabean, conf. univ. dr. Vasile Şoimaru, mi s-a întâmplat să-l am – nemeritat pentru statura mea de vizitator comun – drept cald şi volubil însoţitor cultural în centrul metropolei basarabene, pe Aleea Clasicilor, chiar pe Dl. Vlad Pohilă, ghidul specializat pentru muzeele de artă de la Moscova şi Leningrad/Petersburg, cu celebrul Ermitaj (postura remarcabilă din timpurile cele văratice ale vieţii sale). Dar graţia care mă copleşeşte, în contextul relaţiei mele cu blândul aristocrat al ştiinţelor umaniste de la Chişinău, e onoarea de a suporta sub fruntea sa luminată mult prea modestele mele texte, inserate (totuşi) în prestigioasa revistă BiblioPolis, căreia cu dăruire îi dă viaţă.  

Şi la cele rostite în suflet şi...atât de puţin răzbătute afară!, adaug şi câteva rostiri despre Cărturarul aniversat pe 6 aprilie, arhivate prin condeiele consacrate ale doi cărturari de statura Sărbătoritului. Voi rândui asta, însă, imediat după ce voi face scurta urare, cu toată însufleţirea de care e în stare firava-mi fiinţă, de aici, din mediul meu sătesc – care, probabil, e unic prin aceea că un Cărturar de talia respectabilului Vlad Pohilă a moderat, în modestul habitat rural, lansări de carte basarabeană. Aşadar, vă urez,  Distinse Prieten al nostru, al mirosloveştenilor – cu drag şi de bunăvoie supuşi ai Măriei Voastre, Cărturarul –, să rămâneţi MULŢI ANI tot aşa de frumos la minte şi suflet şi, numaidecât, să vă fie  trupul sănătos, adică sipetul cel necesar zestrei care vă poartă NUMELE!

***

„Scrierile lui Vlad Pohilă ne ajută să păstrăm aprinsă făclia românismului. Toate aceste scrieri sunt aureolate de patosul luptei pentru apărarea limbii române. Ele îi vor fixa numele în galeria marilor patrioţi români din Basarabia”. (Valentin Mândâcanu)

„Vlad Pohilă e un voievod, dar unul de travaliu asiduu, de efort continuu, e un latifundiar, dar unul cu sapa mereu în mână (...) pentru a stârpi buruienile de pe ogorul românismului”. (Valentin Mândâcanu)

„Vlad Pohilă este un remarcabil lingvist, dar şi un strălucit publicist, care s-a ascuns în adâncul unei modestii rar întâlnite la noi...”(Grigore Vieru)

CARTEA

        (Se dedică, cu sfială , Cărturarului Vlad Pohilă)

Snop de lumină,  

ferecat cu lacăt şăgalnic  

în sipetul trecerii…  

Şi toţi purtăm cheia la gât  

sau o ştim pusă de mama  

sub preşul de la intrarea în lume.  

Numai că, crescând,  

ne luăm cu joaca  

şi umblăm la sipet seara,  

când ne muşcă şarpele lui Moş Ene.  

De aceea nu ne dumirim să alegem  

între lumina cea ferecată  

şi luminaţia cea risipită ademenitor  

de cel care înşală ochiul.  

Ruginindu-ne cheia,  

nu mai putem deschide cu ea  

decât sipetul fetei babei.