DRUMUL

Omul şi-a vrut

mereu calea lină,

foaie de velină;
lucrurile nu trebuiau 
să-i fie stavili...
De aceea şi-a ferit din cale 
chiar şi munţii,

cărunții.
A uitat însă
de el şi de semeni – 
hopuri vii, 
presărând poteca,
de la alfa, la omega.
*
Mereu drumul vieţii,
acum spoleit cu asfalt – 
ingredientul iluziei.
*
Și puțini sunt cei

ce strigă în pustie:

“Nu vă împotriviţi
Drumarului căilor noastre!”

O nouă toamnă…

Coboară astrul la chindie

Și zarea-n strai de aur o îmbracă,

Un vânt sfios, pătruns în vie,

Împrăștie buchet de busuioacă.

Un stol de grauri de pripas,

Ca un penel stropind grăbit

Un rest de tuș în el rămas,

Pătează cerul în pepit.

În nucul cel de-un leat cu veacul

Se-oprește-o zburătoare pe furiș

Și-n urma ei, de-a berbelecul,

O nucă zornăie pe-acoperiș.

*

O nouă toamnă-adaug iar

La anotimpurile-mi grele,

O altă filă-n calendar

Foșnește-n degetele mele.

Și-n toamna care mă cuprinde,

Ceasornicul cel hămesit

Îmbucă-nghițituri  avide

Din timpul ce mi-a fost sortit. 

GÂLCEAVA OMULUI CU EL ÎNSUȘI

De ce să despic firul? zic.  

Oare nu-i el, şi-aşa, un biet nimic  

din multul de prisos?  

Şi-apoi, în patru să-l despic  

e şi mai mic folos –   

Deci… mă dezic!  

*  

Ba nu! Că firul poate fi puţinul  

ce dă pe-afară din prinos,  

cum spuma e… preaplinul  

din vasul burduhos.  

*  

Nu! Eu constat că firul,  

comparând, ar fi… un os  

cu ceva carne, doar un pic,  

dar musai bun de ros.  

*  

Şi-acuma, oare ce să fac,  

pe unul şi pe altul să-i împac?  

Lărgi-voi gâtul la clondir,  

Şi voi lua dilema de la cap,  

Căci totul pleacă de la fir –   

Şi-n el, atâtea vorbe-ncap!  

*  

Și ca să fie ca la teatru,  

Cei doi îşi joacă rolul de paiaţă,  

Tot despicând un fir în patru  

Şi prefăcând galceava-n… stil de viaţă.