vineri, 11 septembrie 2015

AM FOST, DIN NOU, LA CHIŞINĂU...


      Încetul cu încetul, Prutul cel transformat cu sila în hotar va deveni un biet pârleaz. Poate chiar mai curând decât prognosticul descurajator al multora. Eu l-am trecut a opa oară în ultimii doi ani - şi de data aceasta, tot în compania primarului comunei, dl Ionuţ Gospodaru, cel care a facilitat deosebit de motivat, sufleteşte, relaţia comunităţii noastre săteşti cu fraţii basarabeni, desigur, o relaţie prin reprezentare. Şi simt că la “îngustarea” morală a Prutului a contat şi modesta mea osârdie de trecător pe podul de la Sculeni, un trecător cu rosturi legate de obârşia identitară comună a trăitorilor de pe cele două maluri.
       Recenta mea vizită la Chişinău  a coincis, de data aceasta, cu Ziua Limbii Române. Semnificativă alegere! Nu-i aşa? Alegerea însă n-a fost a mea, ci a organizatorilor Salonului Internaţional de Carte, anul acesta evenimentul de la Biblioteca Naţională aflându-se la a XXIV-a ediţie şi fiind dedicat memoriei fondatorului acestei Sărbători a Cărţii, Alexe Rău, fostul director general al respectivei instituţii, poet si filozof, om de cultură de amplitudine europeană.
       Desigur, cei care ştiu că sunt doar un sătean de pe malul Moldovei îşi vor da coate, cârcotind asupra incompatibilităţii statutului meu social cu anvergura culturală a Chişinăului. Parcă aud dintr-un “ungher” virtual, sau real, întrebarea insinuantă: “Cu ce treburi tot trece Prutul dăscălaşul acesta  dedat la fapte care nu-s de traista lui?” Aşa este, dragii mei, judecaţi-mă, dar nu fiţi prea aspri cu mine!
       Totuşi, daţi-mi voie – spăşit în vinovăţia mea – să încerc o explicaţie. Se întâmplă uneori, fără puterea de a împiedica asta, să te atingă “sindromul Quasimodo”. Cocoşatul de la Notre Dame, că de el e vorba, probabil nu ştia că e un monstru şi că nu-i de nasul Esmeraldei. Dar Victor Hugo, cel care l-a plăsmuit, ştia bine că inima nu-i supusă pe deplin raţiunii. De “suferinţa” asta sunt atins şi eu.
       Am întâlnit cu vreo paisprezece ani în urmă nişte basarabeni frumoşi în spirit căutându-şi pe meleagurile mele partea de zestre românească pierdută. Şi au găsit ei de cuviinţă că în sat nu poţi sta de vorbă despre asta decât cu preotul sau învăţătorul – învăţătorul, numai dacă e unul dintre  acei în care mai pâlpâie lumina aprinsă cândva de Spiru Haret. Şi de-aici a început totul, adică imprudenţa mea de a citi în sufletele româneşti ale basarabenilor, în esenţă nealterate de suferinţa desţărării. Frumuseţea lor identitară era ca floarea de câmp, neatinsă de pipeta geneticianului. Şi fiind ei, basarabenii aceştia, şi cărturari de frunte, m-au luat sub aripa lor culturală. Am publicat în revistele lor, am scris cărţi monografice împreună, ca însemnând asta punţile noastre peste Prut, am ctitorit laolaltă bibliotecă basarabeană în sat, am participat, deopotrivă la stat dar cu osebire la sfat, la evenimente menite să apropie cele două maluri de Prut.
       Acum, la cel mai recent drum al meu peste Prut, a trebuit să mă supun iniţiativei exclusive (n-a contat deloc protestul meu) a dlui dr. (conferenţiar universitar) Vasile Şoimaru de a înscrie albumul monografic “Miroslăveşti, prin ochiul timpului nostru”, al cărui autor sunt, la acest regal basarabean al Cărţii. Dl Vasile Şoimaru este şi cel care a făcut posibilă apariţia fizică a albumului, dânsul fiind coordonatorul editorial al acestuia.
       Desigur, în elevatul Bibliopolis chişinăuian, în sala de conferinţe în care mi-am prezentat cartea, m-am simţit în rolul lui Badea Cârţan, săteanul iubitor de Neam din Cârţişoara Sibiului, aflat şi el în contrast cu peisajul atunci când, într-o altă epocă, se afla în compania celebrităţilor bucureştene care l-au istoricizat.
       Cu acest prilej am reîntâlnit o parte din acel întreg onorant, reprezentându-i pe distinşii prieteni basarabeni ai comunităţii noastre mirosloveştene, pe scriitorii Vlad Pohilă, Nicolae Rusu, Ionel Căpiţă, pe publicistul şi, mai nou, poetul Valeriu Raţă, pe maestrul Vasile Iovu, Artist al Poporului, pe d-na profesor de arte Nina Vartic, soţia eruditului scriitor Andrei Vartic, un tribun al Basarabiei plecat nedrept de grăbit la Domnul, pe publicistul patriot Alecu Renita, realizatorul emisiunii radiofonice “Istoria în mişcare” de la Vocea Basarabiei. Si, mai presus de toate cele ce mi s-au întâmplat, am primit din nou îmbrăţişarea publică a d-nei Ninela Caranfil, maestră emeriă a artei dramatice, Artistă a Poporului, care, ca şi la anterioara întâlnire (albumul fusese lansat cu cateva luni în urmă la Biblioteca Municipală, sub auspiciile D-lui Nicolae Dabija, cărturarul de notorietate internaţională, ca moderator generos al evenimentului) m-a copleşit cu însufleţitoarele sale cuvinte. Tot acum l-am cunoscut (şi am schimbat cărţile de autor între noi, invoc aici proporţia) pe distinsul savant (doctor habilitat) Valeriu Dulgheru, cunoscut mie ca publicist de notorietate pe teme de istorie modernă şi contemporană, prin intermediul săptămânalului Literatura şi arta.
       În prima zi, spre seară, dupa prezentările de carte de la standul Editurii Vicovia din Bacău, cărţi între ai căror artizani se afla şi prietenul nostru cel dintâi şi cel mai dedicat nouă, mirosloveştenilor, dr. Vasile Şoimaru, am vizitat “Oraşul subteran”, cum mai e numită Crama-muzeu de la Cricova, fapt ce mi-a relevat  cât de uşor se trece de la extaz la agonie. Nu, nici vorbă că a avut vinul vreun rol în ceea ce a urmat. Diferenţa de temperatură – de la 36 grade afară, la 12-14 grade în subteran, cu scăderi accentuate de viteza trenuleţului turistic – mi-a provocat noaptea o criză de spondiloză cervicală, cu difuzia durerilor în ceafă, până aproape de o comă. Asta însemnând un calvar de o noapte. Din asemenea stări nu se scapă aşa de uşor, dar, neverosimil, toată suferinţa asta cât o noapte basarabeană a încetat brusc dimineaţă, luată parcă de o mână nevăzută. Mâna asta, în fapt, le însuma pe ale generoaselor doamne din preajma-mi, aflate la Chişinău din acelaşi motiv cu al meu, care ştiau, legat de diagnosticul stării mele fizice, că orice disconfort de peste noapte are ca antidot un mic dejun copios. Între aceste generoase doctoriţe de ocazie (excepţie de la amatorism făcând doar tânăra soţie a primarului) s-au aflat şi energicele doamne de la editura bacăuană condusă de dl Viorel Cucu, făuritor de carte mai cunoscut pe malul stâng decât pe malul drept al Prutului. Şi uite-aşa, starea mea (de spirit şi trupească) şi-a revenit la normalitate. Cu sechelele suferinţei întipărite pe chip.
       Tot ce a urmat am descris mai sus, căci a doua zi, adică post-Cricova, s-a întâmplat ceea ce a motivat prezenţa mea expresă la Chişinău, de data asta însă o prezenţă absolut inedită. Inedită nu doar pentru acromatismul petei de culoare prin care m-am identificat în ansamblul  cromatic foarte echilibrat al tabloului cultural de la Biblioteca Naţională, dar mai ales prin consecinţa acestui abuz răzeşesc, scuzat doar de faptul că “nelegiuirea” a fost efectul unei “uneltiri” – a unei supralicitări priteneşti – puse la cale în cea de-a doua capitală a românimii. Consecinţa, adică urmarea participării mele conjuncturale la primul salon international de carte, am aflat-o imediat după încheierea evenimentului, printr-un mail care conţinea un ataşament, mai precis o diplomă, respectiv, Premiului “Dimitrie Gusti”, oferit albumului monografic Miroslăveşti, prin ochiul timpului nostru*.
_____________________
Miroslăveşti, prin ochiul timpului nostru, Gheorghe Pârlea, Ed. Serebia, Chişinău, 2014


P.S. Mi se reproşează mereu că fac exces de modestie atunci când e vorba de faptele mele. În cele de mai sus veţi fi observat însă un puseu encomiastic care mă are, simultan, şi subiect, şi obiect. Aceasta înseamnă că am început deja exerciţiile de corijare cu privire la imputaţia amicală a prietenilor. Te asigur însă, Cititorule, că mi-am călcat pe inimă făcând asta. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

ANIVERSARĂ

  OMAGIU Ş oimul cu glia-i scumpă peste Prut –      O rheiul îl cunoaşte de demult –    I ubirea-şi cântăreşte azi în sine, M ăsură dând ave...