Recent,
am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro), poemul „Cântecul Potirului” de
Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă" de Radu Gyr”, ca
aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste,
literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse
orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de
vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor
al calvarului de la Aiud.
Citind
și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul
mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur,
nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare.
Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe.
Am invocat deci o interogație retorică.
Am
putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm
azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană,
s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care
Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului,
într-o paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe.
Iluminiștii renunțaseră să se mai ocupe de Dumnezeu, considerându-L
neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au
ignorat complet, invocând inexistența Lui.
Dar
iată că despre postmodernismul literar aflăm că el nu exclude credința,
pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele
comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta
liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare,
caricaturizare a raportării scriitorului la Creator (pr. dr. Daniel Enea).
Desigur,
generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența
unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc
să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține
postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă.
E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului
său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e
totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.
Intervenția
mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre
volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților
pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus
spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la
această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce
eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată,
în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).
Cartea
asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului
Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie
religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant
relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în
cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul
sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018
la Editura „Aureo” din Oradea.
Floricel,
fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un
altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează
în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „ mare iubitor
de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și
cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În
conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este
dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e
catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.
Poetul
crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu
edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și
suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor
pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună.
Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de
mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă
spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de
lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând
potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul,
Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a
pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice,
din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia
întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului,
avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.
Dar
ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în
context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care
le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac
eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin
Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de
autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă
sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care
lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica
neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).
În poemele
volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție
primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă
sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi
ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează
cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e
pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți
tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de
buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă, în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei
călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber
ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se
devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o
emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma
se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/
mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!...” Și poetul deapănă ghemul temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa
comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o
curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de
tezaur,/ eh!... ce vânt de la ruși!”
Crezul
poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica
lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl
invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/
așa mi-a născocit Mărțișor!.../ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/
bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune
de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine,
a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula
dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa
este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar
curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/
m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar,
biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile
mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”
Marin
Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul
ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui,
Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa
toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o
noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să
ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./
Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).
Iată, în
mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă,
și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul
de harpă: „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/
Doamne,/ dă-mi Lumina!.../ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își
smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile
Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/
ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi
Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!” ("Sfințenie")
Așadar,
poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în
Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns
să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și
fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”, „aici
și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți.
Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”.
Gheorghe Pârlea
